Ziua în care am făcut puncția.

 Ziua în care am făcut puncția la sân a fost cea mai grea zi din viața mea. Pentru cine nu știe puncția constă în recoltarea (de obicei cu ajutorul unui ac special) unui fragment de țesut, care pare dubios în urma altor investigații, pentru a se determina natura celulelor, benigne sau maligne. De cel mai multe ori rezultatul este negativ, celulele fiind benigne, dar rămâne un semnal de alarmă.  

Acum 28 de ani, cam pe vremea asta, m-am prezentat la cabinetul de ginecologie de la Policlinică pentru că fusesem lovită (neintenționat) de cineva la sân și aveam un hematom care mă durea. Doctorița mi-a dat un tratament și m-a chemat la control. Hematomul a dispărut dar la control a simțit că în locul unde fusese se simțea ceva tare. M-a trimis la Institutul Oncologic Fundeni.

Doctorul de acolo m-a trimis să fac o mamografie și mi-a cerut să îi aduc rezultatul. Doctorița radiologă a explicat unor studenți că pata de pe sânul drept e cam mare, 2 cm diametru, și se văd niște filamente care pleacă din ea. Mie mi-a dat o hârtie pe care scria asta și ”sânul stâng nimic oncologic”. Nu mi-a fost greu să înțeleg despre ce este vorba deși soțul meu încerca să mă încurajeze spunând că nu am de ce să mă îngrijorez.

Chirurgul oncolog mi-a recomandat să fac puncție. Am mers la ginecologie și am întrebat doctorița ce să fac. ”Faceți puncția” mi-a spus ea și să îi aduc ei rezultatul. M-am programat pentru puncție și între timp am mers la Biblioteca Engleză (British Council) unde aveam permis și m-am documentat. Am aflat că putea să fie vorba de un chist și în acest caz se extrage conținutul și lucrurile se rezolvă sau poate fi o tumoră benignă (nodul) sau malignă (cancer) care se tratează în consecință.

Am mers la Institut însoțită de soțul meu și i-am explicat doctoriței care făcea puncția cerința celei de la Policlinică. Mi-a spus că din păcate este o formație dură, nu un chist și să vin pe la ora 13 să iau rezultatul. Soțul meu a plecat la serviciu și eu am rămas singură. 

Am așteptat cu răbdare în fața cabinetului doctoriței până pe la ora 14 când am îndrăznit să intru. S-a scuzat că a uitat de mine. Mi-a spus că e vorba de celule maligne dar că din fericire se poate vindeca și mi-a indicat pașii de urmat. Am mai povestit asta altădată, deci acum voi pleca din fața cabinetului și voi ajunge cu amintirile la Policlinică. Acolo așteptau nenumărate paciente care erau programate. Mi s-a promis că voi fi primită și eu când doctorița va avea un pic de timp liber. 

Am stat acolo pe un scaun, singură și oarecum năucită așteptând să văd ce am de făcut. Mi-a venit rândul seara târziu. Și această doctoriță s-a dovedit a avea compasiune și m-a încurajat că totul va fi bine. 

Totul a fost bine, ca dovadă că acum pot povesti liniștită totul. Deci dragele mele, dacă, Doamne Ferește, primiți o informație de felul acesta nu disperați. Întotdeauna există posibilitatea să supraviețuiți. (Diagnosticul meu a fost dur, cancer gradul III, gradul IV fiind ultim, cu metastaze). De atunci am făcut și alte puncții. Aș minți să spun că nu mi s-a strâns inima de fiecare dată, dar am răsuflat ușurată când rezultatul a fost negativ.

51 ani de când am spus DA

Asta a fost contribuția mea la masa festivă cu ocazia aniversării a 51 de ani de căsătorie (era să scriu căznicie).

El a ales să serbăm muncitorește, cu mici și bere. Am fost amândoi veseli și fericiți!

Coroana cea albă din farfuria cu aperitive reprezintă un vis mai vechi de-al meu, împlinit: ouă de prepelițe alternând cu ”ouă” de mozzarella. Pe vremuri alergam prin nu știu câte supermarketuri să găsesc acest tip de mozzarella, acum l-am găsit, în mod nesperat, undeva aproape de casă. Oricum și-au îndeplinit rolul, soțul meu a crezut la început că toate sunt ouă de prepeliță.

În mijloc am pus cubulețe de pate de rață de la Sibieni, un deliciu!

Tortul aniversar l-am făcut cu mere rase (3 bucăți mari de Golden Delicious), făină de cocos (300g, de la Bebe Tei, cred că era mai bine dacă puneam mai puțină) 3 ouă (fiecare cu câte două gălbenușuri, așa s-a nimerit... trebuia să pun mai multe pentru că blatul nu s-a legat cum trebuie) 100g cacao (mai aveam de Zaan undeva pe fundul pungii) vreo câteva linguri îndulcitor pentru copt (sorbitol + sucraloză), 100 g unt (trebuia un pic mai mult), arome (scorțișoară, esență rom, esență vanilie, esență lămâie) copt la 200 grade timp de o jumătate de oră.

Frișca am cumpărat-o neîndulcită și am pus-o la frigider în cea mai rece zonă, apoi am bătut-o cu mixerul (pentru cine nu știe 30 secunde la viteză minimă apoi viteză maximă până începe să facă un fel de delușoare și dacă se întoarce vasul nu curge, atenție să nu se facă unt) dar mai întâi am adăugat stevie praf și arome.

Sunt deja trei zile de când acum 51 de ani eram la Casa de căsătorii a Sectorului 6 cu un buchet de cale în mână.

Soțul meu nu a găsit cale anul acesta.

Tartă de conopidă.

 Mie îmi place să improvizez în bucătărie. Mai ales când gătesc ceva gen conopidă de care m-am ferit mulți ani pentru că e Brasicacee, deci nu se recomandă în caz de hipotiroidism. Dar pentru că iau cu sfințenie Euthyrox iar endocrinologa mi-a spus că analizele sunt bune am decis să încerc să o folosesc, chiar dacă atunci când fierbe e în stare să împută tot blocul.

Deci aveam o conopidă frumoasă, de vreo două kg și mă întrebam ce să fac cu ea. Musaca am făcut deja, acum voiam altceva. Mai aveam și niște tortilla de ble care zăceau cam de mult prin cămară. Și Evrika! inspirația a sosit la timp. 

Am luat o cratiță de 5 l și am tapetat-o cu hârtie de copt. Am uns hârtia cu unt și am tapetat-o cu tortilla. But first (bancul l-am scris în altă rețetă, nu-l mai repet aici) am pus buchetele de conopidă în apă cu sare pentru că se vedeau cu ochiul liber niște ființe foarte mici care nu au ce căuta acolo. Am citit despre asta într-o carte de bucate de mult de tot. După vreo jumătate de oră am aruncat apa și am pus conopida cu altă apă la fiert.

Am fiert conopida timp de 20 de minute. În acest timp am tocat mărunt trei cepe, două roșii și una galbenă (cam 300g cu totul), câțiva cățeluși de usturoi (încă îmi răsună în urechi râsul vesel al fetei mele când m-a auzit cum alint leguma cea puturoasă) și doi gogoșari mici (cam 200g).

Am sotat într-o tigaie 800g piept de pui tocat (fiindcă, spre surprinderea mea, nu am găsit la Profi, de unde cumpăr de obicei carne de porc vrac - pentru că o toacă pe loc). Zic sotat pentru că în comerțul nostru particular tot ce se cheamă carne e injectat din belșug cu saramură și deci carnea tocată întâi plutește în zeama pe care o lasă și abia apoi se rumenește, dar eu nu aveam interes să o rumenesc. Carnea fusese asezonată în prealabil cu turmeric, piper, coriandru măcinat, nucșoară, măghiran uscat și flori de cimbru uscate.

Când toată carnea și-a schimbat culoarea am adăugat ceapa, usturoiul și gogoșarii și am lăsat să se înmoaie puțin legumele. Am tăiat felii jumătate din conopida fiartă și am pus în cratiță un strat de conopidă, un strat de mix cu carne și alt strat de conopidă. 

Am bătut 4 ouă cu o 100ml kefir (atât mai aveam, uitasem să cumpăr) și vreo 200ml lapte bătut, un borcan de Ajvar dulce (pastă turcească de ardei și vinete) și o lingură de Ajvar iute, precum și vreo 200g cașcaval ras, am condimentat cu turmeric (curcuma) și piper, am turnat peste conopidă și am băgat cratița în cuptorul încins pentru jumătate de oră.

Ce a rămas după ce am consumat fiecare câte o porție zdravănă am pus ”în ceva mai mic”. Am pus ghilimele pentru că ăsta e refrenul meu în bucătărie. Orice rest de ceva, fie el solid sau lichid nu se pune în frigider într-un vas mare în care a mai rămas ceva pe fund, ci se transferă în ceva mai mic. Așa se satisface și sensul estetic și cel topologic și  economic pentru nu se mai ocupă mult loc în frigider absolut aiurea.

In acel ”ceva mai mic” tarta mea a aterizat cu fundul în sus, cum se vede în prima fotografie (când am încărcat pozele nu am observat că erau aranjate invers). Nu e nici un bai, tot în stomac ajunge 

Timp de câteva zile nu o să-mi mai bat capul ce vom consuma la masa principală a zilei.