Luna Albastră.

Poziția țării noastre mai mult sau mai puțin geostrategică nu ne-a permis să ne bucurăm de marele eveniment astronomic al ”lunii albastre” (numită așa pentru că e a doua lună plină dintr-o lună calendaristică) devenită sângerie datorită eclipsei totale de lună, eveniment care s-a mai produs acum 150 de ani. Cei de la Observatorul Astronomic din București ne-au anunțat că totuși se va putea vedea sfârșitul eclipsei și de la noi.

Pesemne dacă mergeam la observator sau pe o câmpie aș fi putut vedea o bucățică de eclipsă. Sau poate era suficient să mă aflu pe malul Lacului Morii, într-o zonă cu clădiri mai joase.

Numai că am avut două idei mai puțin fericite...una a fost să trag un pui de somn după amiază și în loc de 17:00 cum îmi programasem mental să mă trezesc am sărit din pat la 17:45. Eclipsa se putea vedea între 17:11 și 18:09. Nu-i vorbă că erau toate șansele ca din cartierul meu să nu o pot vedea atât de devreme.

Nu-mi imaginam că voi fi în stare să ies din casă cu asemenea viteză, în cinci minute eram complet echipată și am ieșit pe ușa blocului. Dar aici a intervenit a doua idee proastă și anume  în loc să merg spre est am pornit spre sud și astfel am irosit minute bune uitându-mă pe cer și nevăzând nici măcar o rază de lună.

Noroc că m-am întâlnit cu o vecină pe care am întrebat-o unde ar putea fi luna și ea mi-a indicat direcția corectă. Am încercat întâi să fac poze ”din mână”, fără să mă sprijin pe ceva. Sony-ul meu de buzunar are anti-blurr până la zoom 30, dar pentru a obține o imagine mai amănunțită a lunii e nevoie de un zoom mult mai mare.

În alte dăți, când am fotografiat superluna la zoom aproape de 60, cât e maximum, luna umplea frumos ecranul pe care se poate vedea cam cum va arăta poza finală. De data asta la acel zoom luna ”dădea pe afară”, ca să zic așa.

Am fost impresionată de faptul că atunci când am făcut primele poze persoanele care treceau (toate tinere) se aplecau ca să nu îmi intre în cadru. Nu știau că la înălțimea la care era luna și la zoomul atât de mare ceea ce era pe pământ nici nu exista în cadru. Totuși le-am zâmbit recunoscătoare.

Dacă am văzut că imaginea pur și simplu dansa pe ecran m-am sprijit întâi de un zid, apoi de unul din cofrajele care protejează teii plantați de curând de Primăria Sectorului 6. Plantarea acestor tei e o idee excelentă pentru că unii din teii falnici care parfumau cartierul în fiecare primăvară au fost tăiați cu ocazia avântului constructiv de după 89. 

Până atunci ne tot vizita perechea prezidențială iar zvonurile spuneau că au idei mărețe cu acel loc, dar se pare că încă nu se hotărau ce să facă. Tot ce au reușit a fost să creeze un mare maidan pe malul lacului mutând locuitorii prin Crângași și alte cotețe care se construiseră. 

Zic cotețe pentru că erau cam aceleați condiții în blocuri din cauza economiilor la care ne siliseră ca să-și facă toarșul damblaua de a plăti datoria externă. Ar fi fost bine ca cei care sunt azi la guvernare să se priceapă mai bine la economie sau să se priceapă la ceva, pur și simplu.

Se zvonea că vor face una cu pământul și amărâtele noastre de blocuri din prefabricate, dar a venit decembrie 89 și blocurile au rămas la locul lor.

Dar să mă întorc la luna noastră. Am făcut mai multe fotografii dar am ales câteva care sunt ceva mai reușite. Camera mea foto are un inconvenient, nu pot poza luna cu zoom mai mic de 30 pentru că apar fenomene de difracție și altele...

Primele poze vor arăta luna cu zoom aproape normal, apoi vor fi unele un pic mai neclare, cam  cu zoom 55, vreo trei mai clare dar cu imaginea mai mică și în sfârșit unele cu zoom aproape de maxim  (60) în care am putut surprinde doar fragmente din satelitul nostru natural a cărui imagine e cam cu 15% mai mare decât de obicei din cauza apropierii sale de pământ.

 

M-am rugat!

M-am rugat! În ziua aceea de 14 Iunie 1990 m-am rugat, văzând furia mulțimii care atacase, împreună cu minerii, sediile PNL și PNȚcd, m-am rugat ”Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac”

Apoi, când am văzut cum sunt atacați cu brutalitate cetățenii cu alură de intelectual (norocul meu că din pdv fizic arătam mai degrabă a FSNistă decât a participantă la demonstrația din Piața Universității) și cum sunt umpluți de sânge m-am întors la serviciu (lucram f aproape de Piața Universității) și mi-am făcut o cruce mare ”Doamne, fă-l pe Iliescu să plătească pentru tot sângele vărsat”

Acum văd că sunt semne că ruga începe să-mi fie ascultată. Sigur, nu numai Iliescu trebuie să plătească. Nu a fost singur nici pe 13 Iunie, nici în zilele următoare. Ca președinte ales, cu un scor, pe bune, la care nici Ceaușescu nu visase, a fost cel mai vizibil. 

I-am auzit și discursul din 14 Iunie dimineața.din Piața Victoriei (eu, care mă trezesc așa de greu dimineața, m-am trezit atunci la ora 5 și am dat drumul la radio, deși eram frântă de obosită după ce asistasem, ca martor direct, la ce s-a în tâmplat în ziua precedentă) când i-a trimis pe mineri ”să facă curățenie în Piața Univesrsității” și pe cel din 15 Iunie 1990.

Dar sunt surprinsă de faptul că se vorbește foarte puțin de Primul Ministru din acea vreme, Petre Roman, cel pe care îl caracterizez simplu ”două vorbe, trei minciuni”. Asta în condițiile în care inginerul minier pe care l-am invitat în laborator să bea apă și să se spele pe față și pe mâini (părea așa de cumsecade, poate și era) mi-a răspuns la întrebarea ”cine v-a chemat?” spunând ”Guvernul, Doamnă, azi noapte”.

Nu se insistă destul, după părerea mea, asupra persoanei care a ordonat închiderea emisiei TVR, lucru care nu s-a întâmplat nici măcar după 22 Decembrie 1989, când pe holurile insituției răsunau împușcături și au murit oameni...
Și mai sunt destui...Pentru mine Gelu Voican Voiculescu a devenit, după luarea cu asalt a Palatului Victoria în Februarie 1990, însăși întruparea Celui Rău, Satana, lucru dovedit în Martie 1990 la Târgu Mureș...

Am avut parte în acea perioadă de atâta adrenalină, cât nu au alții într-o viață întreagă...Cel mai tare mă doare că, deși am scandat, în timpul marsului dedicat eliberării lui Marian Munteanu la o lună după evenimentele din 13-15 Iunie 1990 ”noi venim c-o floare, nu cu bâte și topoare” multă vreme după aceea, orbiți de manipularea și propaganda fesenistă, mulți cetățeni ai acestei țări ne-au considerat pe noi dușmanii țării iar pe ei care scandau ”Noi muncim, noi nu gândim” și ”Nu ne vindem țara” mari patrioți...

Presedinte versus Parlament (Rusia-scurt istoric)

Celor care tipa azi ca Parlamentul duce o campanie nedemocratica impotriva presedintelui as vrea sa le recomand sa reciteaca o fila din istoria recenta a Rusiei, anume confruntarea dintre Boris Yeltsin si Parlamentul Rusiei, care a avut loc in 1992-1993.

Atunci BY, vazut ca un bastion al reformelor democratice, a intrat in conflict cu Ruslan Hazbulatov, seful Sovietului Suprem, pe tema desemnarii premierului. Spre deosebire de situatia din tara noastra din ultimii ani, cel care s-a opus desemnarii prim-ministrului propus de presedinte a fost parlamentul.

Si, voila, Curtea lor Constitutionala a intervenit, propunand un referendum pt schimbarea constitutiei, dar dupa desemnarea lui Victor Cernomardin parlamentul s-a razgandit si nu a mai vrut referendum. Yeltsin a reactionat si in 20 Martie 1993 si-a asumat niste puteri speciale pt implementarea reformelor.

Raspunsul Parlamentului a fost convocarea rapida a unei sedinte extraordinare in care s-a votat suspendarea Presedintelui, dar au lipsit 72 de voturi care ar fi trebuit adaugate celor 600 obtinute pt a se ajunge la cele 2/3 din voturile necesare. 

Situatia a devenit f tensionata in urmatoarele luni, ambii poli de putere luand decizii ca si cum celalalt pol nu exista. In 21 septembrie 1993 presedintele a ajuns la concluzia ca situatia a devenit intolerabila si a dat un decret pt suspendarea parlamentului. 

Parlamentul a raspuns la randul sau prin demiterea presedintelui BY si numirea in functia de presedinte a lui Alexander Rutskoy.

A urmat o perioada f tulbure in care la un moment dat, la fel ca la noi in 90, s-a pretins ca televiziunea de Stat, Ostankino, a fost atacata de bande ostile presedintelui, ceea ce ne-a aratat noua romanilor, ca exista o scoala bine pusa la punct a provocarilor si distorsionarilor.

Totusi au existat destule forte cu adevarat ostile presedintelui, din cauza deteriorarii  situatiei economice si a nivelului de trai incat BY a recurs, la inceputul lui Octombrie, la atacarea cu tunurile a "Casei Albe", sediul parlamentului rus. 

Imi amintesc si acum cum am vazut la TV tunurile care trageau, dincolo de rau, in acea cladire si cum arata Ruslan Hasbuklatov cand, dupa un asediu care parea ca nu se mai sfarseste, a decisa sa renunte la lupta si sa se predea. Incat am avut nevoie de Wikipedia numai ca de un aide-memoir.

Deci cei care au avansat teoria "loviturii de stat" a schimbarilor nedemocratice, etc, sa faca bine sa isi dea seama ca Romania nu e Rusia, sa schimbe intre ele pozitiile celor angajati in conflictul vecinilor nostri pt a intelege ca la noi a fost taman pe dos, cel care a incercat sa isi impuna cu forta puterea a fost presedintele, nicidecum parlamentul, si sa tina seama si de un factor arhitectonic, presedintele nu poate sa puna tunurile pe CasaPaoporului, pt ca aceasta e prea mare iar parlamentul sau guvernul nu au nici cea mai mica intentie de a pune tunurile pe Cotroceni.

Belyi Dom "CasaAlba" sub asediu

 Boris Yeltsin

Belyi Don "CasaAlba" sub asediu 

Ruslan Hazbulatov

Pariu sau Trucaj?

Inainte de a scrie despre subiectul care mi-a deschis ziua cu buna dispozitie simt nevoia sa explic de ce nu am scris nimic despre evenimentele care s-au petrecut acum 20 de ani (in liceu n-am reusit sa citesc nici "Vicontele de Bragelone", nici "Dupa 20 de ani" ale lui Dumas, aflate in inventarul bibliotecii pt ca, desi biblioteca era impresionata de setea mea de lectura nu ma iubea suficient incat sa ma inscrie pe lista de asteptare a celor ce urmau saprimeasca pretioasele carti spre desfatare. Le-am citit mult mai tarziu, si sunt sigura ca mi-ar fi trezit acelasi interes si in timpul liceului).

Bun, dupa lunga paranteza care nu are comun cu revolutia sau ce-o fi fost decat faptul ca au trecut 20 de ani de atunci, am sa spun ca deja in blogul meu se afla, cu eticheta "Jurnal de Revolutie" 5 articole in care am copiat insemnarile facute in exact acele zile. O observatie am de facut: atmosfera din aceste zile, cu festivismul prezidential si rememorarea amara a celor care au contribuit, intr-un fel sau altul, direct la ce s-a petrecut atunci este atat de radical (si n-am folosit intamplator acest cuvant) diferita de entuziasmul care plutea in aer pe 22 decembrie (cand familia dictatoare era fugitiva, abandonata si fugarita de cei care fusesera platiti bine ca s-o mentina la putere), o atmosfera de speranta, de bucurie ca traim asemenea vremuri, dar si de intrajutorare si intelegere intre oamenii de rand, care pareau deadreptul transfigurati (inca imi amintesc cu cata insufletire claxonau automobilele care circulau pe bulevardul presarat cu file rupte din "Omagiile" scoase din librarii dar si cum fluturau mainile soldatilor intalniti pe Soseaua Crangasi, aflati in camioane care ii duceau spre punctele in care urmau sa apere capitala de misteriosii teroristi, nu chiar atat de misteriosi azi, daca e sa credem ce se scrie in presa despre Manualul de Aparare Urbana in caz de invazie--invadatorii fiind de fapt cei ce se saturasera de "binefacerile'comunismului) incat nu cred ca e cazul sa mai continui sa scriu ceva despre ce a fost.

Deci, in loc sa "cant un cantec vesel" despre aniversarea Marii Schimbari din Decembrie am sa spun ca m-am distrat copios azi vazand emisiunea lui Mircea Badea desi m-am enervat ca era plina de greseli de exprimare; de ex incercand sa puna sub semnul intrebarii dobandirea din salariu a averii apreciabile a candidatului la functia de ministru Daniel Funeriu-- abonat ca invitat al OTVului, aceasta infectie de televiziune propietate de "mogulash"-- (si reusind, cel putin in ce priveste anii de inceput ai carierei acestuia, deh, mai au si altii copii olimpici si doctori care lucreaza in cercetare, nu doar madam Funeriu, asa ca sa nu vina DF sa ne vanda gogosi) confunda mereu castigul pe luna cu cel pe an, sau se credea deja in anul 2010 (e drept ca acesta bate la usa, dar mai avem niste prilejuri de a fi impreuna, sau nu, cu familia in jurul unei mese de sarbatoare).

Motivul distractiei l-a constituit vizionarea videoclipului despre care ni s-a spus ca a fost filmat noaptea, la ora 2, la minus sapte grade Celsius. In acest videoclip Mircea Badea era echipat doar cu niste boxeri albastri si un fel de sortulete in fata si in spate, pe sortulete fiind aplicate patru smocuri de pene. Cred ca era si incaltat. I-am admirat muschii dezgoliti, bine lucrati la sala de forta.

Penele erau menite sa salute marea realizare a fostului si probabil actualului primministru, nominalizat de fostul si actualul presedinte (tot ieri a avut loc cea mai inedita serbare din istoria postdecembrista, predarea si apoi, dupa o plimbare prin afara Palatului Cotroceni cu un mic sejur pe la Parlamentul care inca mai are doua camere, preluarea mandatului prezidential de catre una si aceeasi persoana), realizare ce nu ar fi fost posibila fara contributia nepretuita a fostului si probabil actualul ministru al transporturilor Radu Berceanu, inaugurarea celei mai lungi autostrazi (42 de km) din Transilvania.

Si pt ca evenimentul avicol, desfasurat in fata Palatului Victoria, trebuia sa aiba si alt martor in afara cameramanului la un moment dat a aparut in cadru si Mihai Gadea. Nu sunt sigura de fidelitatea memoriei mele imediate dar parca dialogul a sunat cam asa :"Tu esti Mircea?" "Nu, sunt un admirator al lui" (pt cei care nu sunt la curent: Elena Udrea, in zelul ei de a pupa dosul prezidential in direct si la o ora de varf a sunat la Realitatea FM pretinzand ca nu e E U, ci o admiratoare a sa) "E un trucaj!", a exclamat MG fiind ajutat si de MB care a identificat si pixelul albastru de pe sortulet. N-am urmarit in continuare frumoasa emisiune, grabindu-ma sa deschid calculatorul ca sa nu uit de tot epocalul eveniment imortalizat in videoclip.

Lucian Croitoru Instantaneu biografic

Inainte de a povesti cum s-au intersectat la un moment dat drumurile vietii noastre, al meu si al lui LC trebuie sa fac niste precizari.

Intai trebuie sa spun celor mai noi de zile si de ani ca inainte de 89 dupa ce terminai facultatea era musai sa te prezinti acolo unde ai fost repartizat (puteai sa ai surpriza pe care am avut-o eu, sa afli ca nu exista acolo post liber pt tine, asta a fost norocul meu pt ca, neavand buletin de Bucuresti--s-a facut si un film cu acest titlu--a trebuit sa-mi gasesc de lucru in alta parte, adica tatizu mi-a gasit, si astfel, dupa nenumarate audiente si alte "aventuri" am devenit bucuresteanca si cu buletin). Repartizarea se facea in principiu in ordinea mediilor, dar daca sotul si sotia erau colegi de promotie si unul din ei avea buletin de mare oras celalalt putea sa vina chiar de la coada si sa intre la repartizare odata cu cel mai bine plasat.

Pt ceilalti erau alte reguli: primii 10, cred, puteau sa fie repartizati intr-un oras mare (erau cateva muncipii-- nu e greseala de typo, asa zicea tovarasu', muncipii--declarate orase mari, inchise pt cei din afara cu unele exceptii: casatorie, infiere, intrarea in spatiul parintilor in varsta pt ingrijire, intrarea in spatiul fiilor, fiicelor in acelasi scop--asa au devenit socrii mei bucuresteni--, sau repartitie guvernamentala dupa luarea examenului de licenta, primul dintre orasele mari era capitala), asa a devenit sotul meu bucurestean, fiind sef de promotie pe sectia lui. Urmatorii nu puteau fi repartizati in orase mari daca nu aveau buletin de oras mare, asa se face ca primeau repartitie in capitala unii cu buletin desi se aflau pe lista cu medii in urma altora mai silitori, dar fara buletin de oras mare.

La stabilirea listei de medii se lua in considerare si activitatea politica, membrii de partid si sefii de UTC primeau niste puncte in plus. Teoretic trebuia sa stai pe postul repartizat 5 ani, dupa care te puteai transfera in alta parte, practic daca aveai pile suficient de puternice o puteai face mult mai devreme.

So, in anul 1982 intreprinderea noastra s-a imbogatit prin repartitie cu un absolvent de ASE, cel care avea sa se dovedeasca mai tarziu o minte deosebit de luminata, cu multe, multe, multe realizari la activ, cea care a contat zilele acestea fiind aceea ca e apreciat de INSUSI EL, Traian Basescu.

Era un tanar casatorit, care alerga impreuna cu noi, muritorii de rand (el fiind fiu de general de armata din provincie, deci buletinul de Bucuresti a fost dobandit prin casatorie) cand se baga carne la magazinul de pe strada (eram departe de sefii cei mari din Centrala iar cei locali mai plecau prin delegatii) sau alte alimente la alte magazine, stiut fiind ce vant de saracie sufla prin susnumitele magazine in cele mai multe zile ale lunii (si ce cozi lungi erau, cel mai adesea dezordonate, de-ti trebuia o buna pregatire fizica sa reusesti sa cumperi ceva si sa si ajungi acasa cu produsul cumparat, noi manifestam atunci un bun spirit de echipa ajutandu-ne sa plecam victoriosi de la coada).

Trebuie sa mai adaug ca celebrul banc ca nu poti realiza nimic fara PCR, adica Pile, Cunostinte, Relatii nu era chiar un banc. Intreprinderea noastra era plina de frecatori de menta al caror singur merit era ca erau dotati cu PCR. Cat despre dotarea Oficiului de Calcul unde urma sa-si petreaca cei 5 ani regulamentari proaspatul absolvent e sufucient sa spun ca aspectul calculatoarelor poate fi comparat cu dulapurile de bucatarie cu doua usi, ca numitele calculatoare functionau pe baza de cartele perforate iar monitoarele semanau cu niste televizoare cu lampi, alb-negru.

E de inteles ca un asemenea loc de munca era total inadecvat pt un tanar de viitor, ambitios, care urma sa declare, multi ani dupa aceea, pe posturile TV ca si-a inceput cariera in mediul academic. Asa ca nu a trecut mult si a renuntat sa mai impartasesca cu vremelnicele sale colege din experienta sa de convietuire cu sotia, sa mai aprovizioneze familia in timpul de lucru si, cu ajutorul neprecupetit al PCR mai sus amintit a decolat spre Institutul de Cercetari Economice.

Si astfel drumurile noastre s-au despartit pt totdeauna.

Cred ca a evolutia ulterioara a aratat ca pasul facut atunci de LC a fost cat se poate de oportun si benefic pt devenirea sa ca expert, consilier, om de stiinta si rivalul preferat in dauna unui biet profesoras de fizica ce nu are la activ decat calitati de bun gospodar, intelept si competent politician.

Ce verde era valea mea Balciul de Santamarie 2009

Unii se plimba prin Croatia si Italia, altii prin Elvetia, eu la balci in Romanica. Deh, fiecare cu norocul lui! Dar sa nu manii pe Dumnezeu, cineva si-a exprimat public invidia anul trecut cand am plecat in Irlanda.

Daca acum, dupa 22 de ani, tatal meu s-ar intoarce printre noi (poate am sa scriu candva despre "Picnic la marginea drumului" al fratilor Strugatski-- dupa care Tarkovski a facut mult laudatul film "Calauza"--in care la un moment dat revin mortii din morminte in chip de zombi,brrr) nu cred ca ar mai recunoaste mare lucru din targ (asa ii spun oamenii de la noi)

E adevarat ca nu lipsesc comediile cu lanturi, berea si micii, acadelele, vata de zahar, dar acum oamenii vin la targ cu autoturismele (am vazut o singura caruta pe care am si pozat-o, dar si hamuri pt cai oferite la vanzare). Ar recunoaste poate butoaiele (omul m-a rugat sa scriu ca e din Tandarei, mi-a spus si pe ce strada are atelierul, dar am uitat, am insa convingerea ca Tandareiul nu e chiar asa de vast si nu are asa multi dogari care si-au expus marfa in targul nostru din Ciochina incat sa nu poata fi gasit de cei interesati) si cazile, ca un impatimit al cultivarii vitei de vie ce se afla (conducerea CAPului a avut grija sa ne culeaga si sa ne confiste via de la camp ca represalii pt ca nu prestam zile de lucru la CAP; tatitu i-a dat in judecata folosindu-se de o chichita: mamita semnase cererea de inscriere in colectiva, nu el, dar a pierdut procesul pt ca mamita era fiica de chiabur) dar s-ar minuna vazand cat de multe (si micute) roti ale norocului sunt, iar trofeele acestora au inlocuit papusile de ceramica cu telefoane mobile.

Ar cauta zadarnic prune uscate, mere, nuci, ceapa sau gogosari pt provizii de iarna (multumita ciorilor care scapa mereu nuci prin curtea noastra avem cativa nuci falnici si nu ducem lipsa de aceste adevarate elixiruri de tinerete si combatere a stresului prin magneziul ce il contin, dar si ingrasa, pt ca uleiul de nuca ramane acolo, cel cu care se ungea tatal meu pe par in tinerete--precursorul gelului modern--a iesit de mult din uz). De fapt nici nu ar avea rost sa mai vina muntenii in carutele lor cu coviltir (sau camionete, dupa caz si epoca) pline de fructe pt ca acum in orice pravalie, din cel mai amarat sat al tarii, se gasesc fructe importate din toate colturile Europei.

Ar fi poate amuzat de indrazneala celui care a expus un cazan de tuica din arama cand se stie cat de aspra e legea care reglementeaza fabricarea acestei licori, lege impusa de coana Europa. Tot coana Europa a dat si banii pt tomberoanele in care oamenii tocmiti de primarie au adunat miercuri gunoaiele rezultate din activitatea multimii de vizitatori si, mai ales, vanzatori.

Bun, si acum sa-mi las tatal sa-si doarma in pace somnul de veci, si sa mai povestesc cate ceva din impresiile proprii. Inca de sambata pe terenul alocat targului incepeau sa se inalte siluetele comediilor (lipseau insa leaganele cu barcute, desuete acum,cand cu bani si de la coana Europa cam in orice localitate s-au instalat leagane si alte aparate de distrat pruncii localitatii), trei la numar, doua cu lanturi, una mica, pt copiii,alta mai mare pt adolescenti, si una cu banchete. A inceput sa rasune si muzica, parca nu atat de asurzitoare ca in alti ani, dar in loc de fanfara de alamuri care ne asasina auzul in copilarie se auzeau, cum altfel, manele. Ca sa respect adevarul istoric o sa spun ca am auzit si o melodie populara, doar eram la tara, wtf.

Copiii care pe vremea mea (eheeeii, dragiii mosului, pardon, babei, vremea aceea a apus cam de multisor) isi suflau plamanii in gornitze care umpleau tot satul de larma sau se jucau cu mingi de hartie creponata umplute cu rumegus si legate cu zgarci, purtand pe cap palarii de carton, acum se fugareau impuscandu-se cu imitatii de arme sofisticate, automate.

Deja de oparte si alta a strazii noastre se iteau scheletele viitoarelor corturi in care urmau sa fie expuse multimi de marfuri viu colorate. Dar noaptea s-a pornit o vijelie napraznica urmata de ploaie (in viata mea n-am vazut atatea fulgere care se succedau intr-una, fara pauza, dar se pare ca erau totusi departe spre vest, pt ca tunetele aproape nu se auzeau) si, neputand dormi din cauza crengilor de nuci incarcate de fructe care bubuiau pe casa, deasupra capetelor noastre, izbite de vant (le-a taiat sotul meu a doua zi) ma gandeam cu mila la bietii oameni care isi pusesera nadejdea intr-un castig frumusel in zi de sarbatoare duminicala.

Ploaia care parea nesfarsita (intr-o localitate care ar putea candida usor ca pol al secetei, nu odata a plouat in toate localitatile din jur numai acolo nu, de zicea lumea ca tare rai trebuie sa fie consatenii mei) s-a oprit la timp, in noaptea de 7 spre 8, incat ziua de targ, datorita si vantului care a mai uscat pamantul nu prea noroios (ce noroaie pana la glezna erau in copilaria mea pe strada dupa ploile de toamna, acum strada e asfaltata) a fost destul de placuta.

A venit multa lume dar, judecand dupa figura tare trista a omului cu baloane din ultima fotografie lumea nu s-a prea grabit sa goleasca f multele tarabe pline cu tot felul de marfuri viu colorate, incepand de la pantofi si haine si continuand cu jucarii, rechizite, palarii, perne, paturi, covoare, ba chiar si niste icoane artizanale, etc. N-am prea vazut, ca in alti ani, basmale sau baticuri, probabil nu mai au cautare.

Eu eram, la ora la care m-am dus in targ, singura care facea poze, ba chiar un pusti care administra o roata a norocului s-a intors cu spatele, crezand ca sunt de la politie (n-am vazut nici politisti sau jandarmi care altadata viermuiau printre targoveti, dar nici nu parea sa fie nevoie de ei, mamitza a vazut insa cativa, cu uniforme negre). Regret ca nu am reusit sa pozez o tigancusa care isi etala cei cativa galbeni din salba dar am reusit sa pozez o tiganca tanara imbracata intr-o frumoasa rochie alba cu broderie argintie, ca de mireasa.

Mi se pare reusita poza in care am surprins o copila sarind pe o trambulina de genul celor care se gaseau in curtile din Salt Lake City. Celebra fetita rapita si gasita cand eram eu acolo, mormona Elisabeth Smart (s-a facut si un film inspirat de cazul ei) a fost remarcata de rapitor tocmai cand sarea pe o asemenea trambulina. Si in curtea din spatele casei din Cork unde stateam era o trambulina, ceva mai mare, dar n-am vazut niciodata pe cineva sarind pe ea.

Miercuri, cand am plecat spre casa, am ajuns din urma camionul cu remorci in care se aflau comedia cu banchete si trenuletul, cine stie spre ce locuri unde sperau sa mai castige ceva banuti se indreptau oamenii.

Mai multe fotografii pot fi vazute aici.

Ce verde era valea mea Home Sweet Home

Nu-mi place la tara! Am petrecut acolo 13 ani din copilaria mea, plus toate vacantele pana am ajuns studenta si am reusit sa merg in doua tabere (ambele la munte, ambele iarna, incat mi-a ajuns cu varf si indesat, de nu mi-a mai trebuit, incat concediile le-am facut toate la mare, lasa ca aveam mare nevoie de iodul din aeronasoli,-- cum ii numea sotul meu--, dar asta am aflat-o destul de tarziu).

Cand reveneam in Bucuresti ascultam cu tristete povestile interesante ale colegelor si colegilor mei despre vacanta la mare sau la munte. Eu nu prea aveam ce povesti, pt ca scurtele excursii cu trenul pana la lacul Fundata, care era pe atunci rivalul lacului Amara in ceeea ce priveste calitatile antireumatismale ale namolului nu mi se pareau interesante. Acum imi dau seama ca cel putin una dintre ele, cea in care am speriat-o pe mama mea ca ma inec merita relatata inca de atunci cu lux de amanunte, dar faptul ca mamitza a facut o criza urata de hipertiroidism (asa zicea ea ca a sunat diagnosticul dat de doctor) mi-a indus un asemenea sentiment de vinovatie incat nu mi-a mai ars de nimic.

In plus exact in vacante se defecta radioul (despre televizor nici nu se discuta pe atunci, pt ca nu aveam curent electric, era mare lucru ca aveam radio cu acumulator si baterii) abia cand am intrat la facultate a cumparat tatal meu un radio cu tranzistori care, atunci cand am avut si noi in sfarsit acces la civilizatia electrica (nu degeaba a lansat Lenin campania de electrificare in Rusia) a fost adaptat si pt priza.

Isi mai aminteste cineva televizoarele rusesti Rubin? Am avut si noi unul, procurat destul de tarziu. In anii 80 se intrerupea curentul cand ti-era lumea mai draga si la Bucuresti, la tara aveai impresia ca autoritatile ne doresc cu tot dinadinsul intorsi la lampa cu gaz.

Acum mamitza are televizor color. Pana sa vina si la noi in sat o companie de cablu TV avea o antena pe casa care functiona bine numai pe timp frumos. Acum are cel putin 25 de programe, preferatul ei ramane insa OTVul, m-a si amuzat cand am vazut-o cu cata atentie se uita la o emisiune despre strigoi si vampiri, am intrebat-o daca nu cumva vrea sa ia lectii pt cand va ajunge pe lumea cealalta. A schimbat programul ca sa nu mai rad de ea...

Dar am sa revin la prima fraza: Categoric nu-mi place la tara!. Am stat cinci zile si in una din ele matusa mea a venit necajita la noi sa ne roage sa anuntam deranjamentele la Romtelecom pt ca a trecut un tractor incarcat cu baloti de paie si a rupt firul. Din fericire n-a fost singura reclamanta si s-a remediat repede. Mai neplacut a fost ca ceva mai tarziu s-a rupt si cablul TV care n-a putut fi reparat decat cand a stat ploaia, incat matusa si unchiul s-au plictisit serile grozav fara televizor . La noi nu s-a rupt nici un fir, s-a intrerupt emisia pur si simplu. Si ploua, ploua, ploua. Noroc ca luasem cu mine "Randezvous with Rama", de Arthur C. Clarke. Poate o sa-i dedic candva un articol.

Despre balciul de Santamarie de anul acesta in episodul urmator, dupa ce voi prelucra si publica pozele facute cu aceasta ocazie.

Scrisoare pentru Basarabia

Draga Tata-socrule
Cat te-ai mai fibucurat in 27 martie 1990, cand ne-am strans toti cei carora ne era dor de Basarabia (chiar daca unii dintre noi nu au vazut-o niciodata), infruntand ploaia cea repede, sa-l ascultam pe Coposu vorbind si povestind despre acest pamant binecuvantat de pe care ai plecat cu atatia ani in urma. Si sigur te-ai fi inscris in Asociatia Pentru Basarabia si Bucovina, alaturi de noi, bucurandu-te ca si una din nepoate e inscrisa acolo (ai fi inteles desigur ca cealalta era mult prea ocupata cu admiterea la facultate care se apropia) Si sigur ai fi facut si dumneata acea cerere, ramasa simbolica, de (re)dobandirea cetateniei Republicii Moldova, pt ca macar asa sa simti ca te-ai intors macar un pic pe meleagurile natale. Stii poate, acolo unde esti, ca mama-soacra (dumnezeu sa va odihneasca pe amandoi) a participat la multe actiuni ale asociatiei de care ti-am vorbit. Si te-ai fi intristat ca azi romanii nostri sunt intorsi de la granita cand vor sa mearga la Chisinau.

Gradinita cu pitici

Azi am trecut pe langa gradinita unde au fost inscrise si fetele mele. Pe scara de la intrare zambea vesela Alba ca zapada, cei sapte pitici erau si ei prezenti. Nu stiu de ce, cat timp copiii mei au mers acolo in fiecare zi cu exceptia duminicilor si a vacantelor cladirea mi se parea trista si cenusie, desi directoarea si educatoarele faceau mult pt educatia copiilor. Am reusit cu greu sa-mi inscriu copiii acolo, prin luna martie, dupa ce femeia care ingrijea de ei ne-a parasit brusc, din cauza unor probleme in familie. Si-a facut bine pana atunci datoria de baby-sitter, in ciuda rezervelor unora din cauza ca era minoritara.

Am umblat pe la toate gradinitele din cartier sa gasim locuri libere dar raspunsul parea a fi dat de vanzatoare din comertul socialist : "N-avem". Pana la urma am apelat la pile (multumesc surioara) si, surprise, surprise!, am gasit locuri la cea mai apropiata gradinita (cam la un km de casa). Educatoarea de la grupa mica , d-na Lantzosh, a indragit-o imediat pe fiica mai mica, semana doar cu ea cand era copil, cea mare nu a avut acelasi noroc, desi dotata cu un deosebit talent nativ la desen educatoarele de la grupa mijlocie ne-au inapoiat la sfarsitul anului caietul ei de desen (rechizitele pt gradinita costau o groaza de bani, mai mult decat cele pt scoala) din care era folosita o singura foaie.

Am mai spus ca dovada cea mai mare de dragoste fata de copiii mei am primit-o cand educatoarele nu le-au luat la o manifestatie de partid la care lua parte si "conducatorul iubit", pt ca stiau ca vor fi tinuti copiii in picioare cu orele, cu riscul de a face pe ei.

Cea mai buna educatoare, dupa parerea mea, era Laura Balica, cele mai frumoase serbari si cea mai interesanta lectie (avea o importanta inspectie) au fost opera ei, ba chiar si-a adus fratele pe post de Mos Gerila (asa cum il chema atunci pe Mos Craciun).

Nu mai stiu daca ea era de serviciu intr-o zi cand m-am dus sa-mi iau fiica la dentist si i-am plans de mila (in sinea mea) vazand ca toti cei 45 de copii inscrisi in acea grupa s-au prezentat la gradinita, desi directoarea era convinsa la inceputul anului ca asa ceva nu va fi posibil (dand cea mai buna dovada de optimism intalnita vreodata).

Imi amintesc o intamplare nostima petrecuta la acea gradinita. Intai trebuie sa spun ca imi faceam mereu cumparaturile in drum spre casa, pt ca in fundul de lume unde se construise blocul in care contractase sotul meu apartament proprietate personala nu erau nici magazine nici piete in apropiere. De multe ori reuseam sa vars cutia cu smantana peste restul cumparaturilor dar in aceazi despre care povestesc ajunsesem cu smantana intacta la gradinita. Am depozitat sacosa cu cumparaturi (scuzati cucufunia) pe palier, intr-un loc aflat departe de drumul obisnuit al picilor si m-am pregatit sa-mi iau copiii in primire cand, parca manat de cel cu coarne, un pusti s-a prabusit drept pe sacosa mea. Cutia de smantana a cedat brusc, noroc ca educatoarea tocmai ne ceruse sa-i aducem servetele si astfel am mai curatat din mizeria produsa. Poate totusi era un inger pazitor, care avea grija de silueta mea .

Ce verde era valea mea LA MULTI ANI Radio Romania!

De ziua radioului am fost plecata, apoi f ocupata, abia acum pot posta urarea asta.

Ii datorez mult radioului. Intr-o vreme cand nici lumina electrica nu aveam in casa castile de la radioul cu galena reprezentau legatura noastra cu lumea. Din cauza lui nu-mi place sa merg la teatru, ascultam cu sfintenie dramatizarile de f buna calitate, cu cea mai cea distributie posibila, ale celor mai bune piese din patrimoniul national si international si-mi inchipuiau ca toti actorii sunt niste Feti Frumosi si toate actritele sunt niste Ilene Cosanzene. Cand am avut posibilitatea sa merg la teatru iar apoi, mult mai tarziu, sa vad unii dintre actori si unele actrite la TV am fost tare dezamagita, imaginatia mea era prea bogata, stacheta calitatii fusese ridicata f sus la radio, dar am continuat sa ascult piese de teatru la radioul cu baterii si acumulatori, apoi la tranzistorul care a fost adaptat pt priza, am ascultat radioul si la difuzor (cei mai tineri habar nu au de forma asta de culturalizare prin statia de radioficare prin care se retransmiteau, cu ajutorul unor difuzoare, emisiunile de radio).

N-am ascultat numai piese de teatru, am invatat "limba rusa cantand" (sunt una dintre putinele persoane din tara careia i-a placut limba rusa) dar si "limba engleza cantand", am incercat sa invat si germana de la radio, dar nu s-a prea prins de mine, programele de radio erau adevarate manuale, asta in perioada dezghetului, desigur.

Existau si emisiuni stiintifice, ascultam si muzica populara, muzica culta, muzica usoara, (o sa se creada ca eram un fel de Leonardo da Vinci, nici vorba, vreau sa spun ca aveam ce asculta)
Ei, dar a venit din nou inghetul, cu odiosul cult al personalitatii, numele "colegei academiciene" si al sotului ei au invadat undele hertziene, ajunsesem atat de scarbita incat nici Europa Libera nu mai puteam suporta sa ascult pt ca auzeam tot acele nume si acolo.

Bietul Radio a trebuit sa taca in noaptea marelui cutremur din 77 pt ca perechea era plecata in vajaiala prin lume (celebrul banc cu Maiestate nu se putea difuza la radio, pt cei ce poate nu-l mai stiu suna asa: ) si oamenii nu aveau aprobare sa dea vesti despre dezastru, in Romania de atunci media nu avea voie sa dea stiri negative despre ce se intampla in tara, totul era minunat, poporul fericit si liber sa spuna tot ce gandeste (era bine hranit insa, pe banii vesticilor, mai tarziu i-a venit ideea nebuneasca cu achitarea datoriei externe, dar poate nu atat de nebuneasca acum, cand lumea se prabuseste tocmai din cauza sistemului de imprumuturi peste cat e posibil de rambursat)

Dupa mica schimbare politica din 89 (dar mare din pdv al media) am avut mai putin timp pt vechiul meu prieten, dar nu pt mult timp, pt ca sanatatea precara m-a purtat ceva timp prin spitale (doua reprize de cate 6 saptamani) si atunci tot radioul mi-a redevenit bun prieten, de data asta mai mult pt stiri, pt ca cele de la Radio Romania mi s-au parut cele mai pertinente.
Il mai ascult in bucatarie, atunci cand gatesc, continua sa-mi fie drag chiar daca Paul Grigoriu a iesit si el la pensie.

Acum la cei 80 de ani impliniti ii urez si eu bunului si vechiului meu prieten La multi ani!

Ce verde era valea mea Pasajul Victoria

N-am mai trecut de mult prin Pasajul Villagros. Cred insa ca mai sunt intiparite urmele pasilor mei pe acolo. Era la inceput un fel de alee cu magazine de-o parte si de alta (ce clatite minunate se faceau odata!) dar la un moment dat cineva a avut o idee nemaipomenita (nu tot ce s-a facut inainte de 89 era cah) si l-a renovat, transformandu-l intr-o veritabila opera de arta. Aud acum ca alt pasaj, cel vis a vis de Palatul Telefoanelor, nu atat de frumos ca si primul, dar cu parfum de vechi Bucuresti (acolo le-am luat copiilor un suc in acea zi de neuitat in care entuziasmul bucurestenilor era cat pe ce sa-l sufoce, la propriu, pe Regele Mihai, si tot atunci, pt ca hotelul in care era cazata Majestatea Sa era f aproape, ne-am orientat sa-l vedem de la cea mai mica distanta posibila ca sa ne auda cand strigam "Majestate nu pleca Aici este tara Ta" ) este cat pe ce sa fie daramat de nesatuii care ar distruge orice pt a-si umple buzunarele.
Se poate protesta dupa cum ne sfatuieste:
http://www.terorista.ro/www/2008/08/22/pentru-primarie-si-pentru-bucuresti/, http://rapireadinserai.blogspot.com/2008/08/n-chestiunea-pasagiului-8-propunere-de.html
http://rapireadinserai.blogspot.com/2008/08/n-chestiunea-pasagiului-9-propunere-de.html
si, mai ales (pt ca de pe blogul lui am ajuns la adresele de mai sus) http://sebastian-corn.weblog.ro/2008-08-23/491312/Asta-e-pe-bune%21%21%21%21-Citi%C5%A3i-neap%C4%83rat%21.html
Daca demersurile celor ce protesteaza (am trimis si eu emailurile, unde trebuie, sper) vor avea aceeasi soarta ca protestele jurnalistilor atunci cand s-a daramat fostul pod Grant iar tablierele, tot o opera de arta, au fost trimise la topit in chip de fier vechi degeaba am trait cu totii in ultimii aproape 19 ani.
Sper ca n-o sa ajungem sa punem semnul egalitatii intre Dinca-te-leaga si actualii primari.
Rog cititorii mei, atatia cati sunt, sa mearga la adresele a doua si a treia, sa copieze textele scrisorilor pt primari si adresele aferente si sa le trimita.
Daca cineva, care stie cum se face, pune si de o petitie-on-line (am semnat si eu cateva, dar nu stiu cum se pornesc) sa-mi dea de stire, sa semnez si acolo.

Attachments, Cookie si Olimpici

In era noastra informatizata cuvantul atasament tinde sa devina exclusiv tehnic, pierzandu-si intelesul sentimental.
De alfel budistii, hindusii, yoghinii insista ca adeptii lor sa nu se ataseze.
N-as fi inteles de ce Sri Mataji, care se crede Mama Univers, Goddess, le spunea adeptilor ei din Sahaja Yoga sa nu se ataseze, daca nu ar fi murit Cookie.
Cookie era un ghemotoc mic de tot, galbior ca un galbenus, speriat si fara coada, ratacit nu stiu cum pe malul Lacului Morii, care parea ca vrea sa fie prins de sotul meu, iesit la o plimbare matinala inainte de a pleca, a doua zi, pt doua luni in Vancouver.
Mi l-a adus infasurat in bluza, apoi ne-am dus sa-i cumparam o cusca si de mancare. Mi-a spus, razand "iti las un alt papagal in loc, sa-ti tina de urat pana ma intorc, dar sa nu te atasezi de el"
Am deschis calculatorul si am inceput sa ma documentez. Printre primele lucruri citite a fost acela ca perusii (budgerigars) sunt f sensibili la vaporii de teflon, care ii pot chiar ucide. Din pacate am dat mai multa atentie altor pericole care l-ar fi pandit, cum ar fi acela de a fi calcat din neatentie.
Cand am fost in vizita la Hoogle Zoo, in Salt Lake City, era un pavilion rezervat perusilor, in care mai erau doi papagali mari cu eticheta "Do'nt touch. Bites" , o soparla si un pui de piton pe care i-au scos ingrijitorii din terarium si ne-au dat voie sa-i mangaiem, ma asteptam ca pitonul sa fie rece, dar era cald si catifelat, aceeasi ingrijitori ne atrageau mereu atentia sa nu calcam perusii care misunau pe jos.
Cookie al nostru, lasat liber in timpul zilei, avea obiceiul sa se plimbe pe jos, iar sotul meu tinea sa-i spunem "suuus", desi initial comanda era pt sus pe deget,iar degetul meu era uneori in alta camera, iar banditul tropaia pe podea strigand si el "shuuus", fara sa dea vreun semn ca vrea sa intrerupa jocul. Inevitabilul s-a produs, intr-o seara sotul meu a venit cu coada lui Cookie in mana spunand, spasit, ca l-a calcat si atunci l-am intrebat "si ce vrei sa fac eu, sa i-o lipesc la loc? I-a crescut si a doua coada, ba chiar si a treia.
Invatase Cookie o multime de cuvinte, ca sa-i arat ca eu sunt seful ii asezam mana deasupra capului si iispuneam "Cookie e mic, mama e maaaare" si repeta si el, dar numai cand voia: "Cookie e mic, mama e ma"
Avea prostul obicei, cand se aseza pe umarul nostru, sa ne muste de ureche, si-l intrebam "de ce musti, mai". Intr-o zi i-a raspuns sotului meu; "Cookie e mic".
Il alintam:"Eshti un pui mic, scump, drag si frumos". Intr-o zi i-am zis doar :Eshti un pui mic, scump si drag" "Si frumos", a completat el.
Invatase sa spuna si "I love you", striga fetele pe nume, desi le-a vazut destul de putin, invatase sa rada exact ca mine si sa tuseasca atunci cand tuseam eu, se juca aruncand diferite obiecte pe jos (avea un creion numai al lui, si o masinuta pe care o impingea cu ciocul pana la marginea masutei, ca sa cada), noi ii puneam obiectele la loc pe masuta cu rotite, iar el le arunca din nou, exact cum fac copiii mici. E clar ca se amuza.
Mai musca el din cand in cand si de deget, dar nu f tare.
Ce mai, era ca si copilul nostru, un copil poznas, afectuos si tare prietenos. Mama mea radea si ne intreba "Numai atata pui ati fost voi in stare sa faceti?"
Ne-am amuzat teribil cand a venit in vizita nepoata sotului meu cu fetita de aproape un an, blonduta si cu par putin, iar Cookie, dupa ce i-a aterizat fix pe cap, a fost lasat cateva momente singur cu ea, iar el se "conversa" imitandu-i tipetele. Erau tare draguti, ea in patru labe pe jos, el pe bratul fotoliului, tipand unul la altul(a).
Aveam (am) o tigaie mare de teflon, speciala pt clatite, dar din cauza ca am diabet, o foloseam f rar, dar cam la un an si ceva dupa ce Cookie a aparut in viata noastra am facut de cateva ori clatite, ba pt mama mea, ba pt fiica mea. Nu mi-am dat seama atunci ca el suferea, credeam ca are diaree din cauza hranei, pe care am schimbat-o, i-am dat si vitamine.
Mai avea el un obicei: se admira tare in oglinda sau orice reflecta imaginea lui (ii pusesem o oglinda in cusca pt a nu se simti singur si a devenit cam narcisist) si de asemenea "hranea" diverse obiecte cu bobite scoase din gusulita, papagalii au obiceiul sa-si hraneasca astfel puii, ma " hranea" uneori si pe mine punandu-mi bobite lipicioase in par, dar cum puteam sa ma supar cand imi dadea asemenea dovezi de iubire? Mai neplacut a fost cand a inceput sa "hraneasca" mausul.
Deci Cookie avea momente cand era mai trist si parca mai umflat, am crezut ca se intristeaza ca stau prea mult la calculator si nu ma joc cu el (venea si ma "pesteriza" aruncand cam tot ce putea misca de pe birou, si trebuia sa ma joc cu el un pic, aveam mereu niste dopuri de plastic special pt el).
Perusii isi ascund boala, probabil ca in mediul natural ar fi alungati din card daca s-ar observa ca sunt bolnavi, asa ca am observat f tarziu cat de rau ii e, practic a agonizat pe umarul sotului meu cam o zi, plangeam amandoi si nu stiam ce sa-i facem, era weekend si la cabinetele gasite pe net nu raspundea nimeni, cand l-am dus la doctor ne-a spus ca e bolnav de mult, i-a dat niste vitamine, dar a murit in mana mea, cand am ajuns acasa.
Era 6 Decembrie, ziua cand copiii cuminti primesc jucarii.
N-am ascultat sfatul sotului meu, m-am atasat de ghemotocul acela galbior si am suferit cum n-am crezut ca se poate suferi la moartea unei fiinte atat de mici.
Mi-am amintit de Cookie prin niste complicate asociatii de idei.

Am citit pe Robertescu http://www.robertescu.eu/ urmatoarele:

CINE SUNTEM ?
12.07.2008, în jurul orei 17. La aeroportul Otopeni sosiri, încă din parcare se vede mare agitaţie din partea tuturor televiziunilor, iar în aeroport şi mai mare agitaţie. Cei care soseau abia se strecurau printre jurnalilişti. Foarte mulţi reporteri, cameramani, ziarişti care vroiau să surprindă marele eveniment, revenirea în ţară a fetiţei care a fost violată în ţară şi operată în Anglia. Şi aşteaptă şi aşteaptă şi aşteaptă, toată lumea cu aparatele pregătite şi cu atenţia sporită să nu piardă evenimentul mult aşteptat. Tot aşteptîd fetiţa, îşi face apariţia un grup de patru adolescenţi frumoşi, mândri şi fericiţi, purtănd toţi tricouri cu inscripţia
„Lotul olimpic de informatică”, cu medalii la gât de aur, argint şi bronz şi fluturând cu drag un drapel mare al României (ţara pe care au reprezentat-o cu cinste la olimpiada de informatică a Europei Centrale, clasând-o pe primul loc ca performanţă). Şi ce dacă!!!!!!! Nu i-a observat nimeni, a … ba da i-au observat toţi, dar au rămas împietriţi - reporteri, ziarişti, cameramani. NU ERA EVENIMENTUL PENTRU CARE AU FOST TRIMIŞI !!!!! - a răspuns o persoană din acest uriaş grup, iar ca să întrunească condiţiile unui eveniment demn de mediatizat, probabil, trebuia să-şi facă prezenţa dl. ministru sau o persoană fff importantă !!!!!!!!. Nu era suficientă valoarea copiilor. Nu au ştiut cum să reacţioneze aceşti domni şi doamne. Pentru cine fluturau aceşti copii minunaţi (şi câţi alţii ca ei) ai României steagul? Pentru ei şi părinţii lor care aveau lacrimi în ochi că în România valoarea NU ESTE APRECIATĂ. Copiii cînd au înţeles că nu pentru ei se mobilizase toată floarea cea vestită a mediei, cu mare demnitate au părăsit aeroportul, şi au încercat să alunge din sufletele lor frustrările şi umilinţele celor care tebuiau să facă cunoscute valorile acestei ţări care contribuie la faima ei atenuând astfel partea negativă intens mediatizată.”

Subscriu la comentariul facut de R, pe care nu-l reproduc.
Ma uit rar la TV, si mai rar la stiri, m-am saturat de vesti despre fapte diverse, care in mintea unora devin regula si nu exceptia, de vedete de doi bani cu fitze cat cuprinde si de parvenitii care le sponsorizeaza, parveniti cu (mai) multi bani dar cam de aceeasi (lipsa de) valoare, de inconsistenta jurnalelor, prefer emisiunile de divertisment (Carcotasii ,Mondenii) dar Divertisul si-a cam pierdut suflul (nu m-a amuzat niciodata Leana lu' Partag si familia ei,desi Garcea era amuzant) si, bineinteles, calculatorul.
Nu ma mai uit nici la telenovele, ultima urmarita cu interes era Terra Nostra, mai ales pt muzica, am primit de la o mexicana un CD cu muzica aceasta, ba nu, ultima a fost "McLeod Daughters",in special primele serii. Am plans la moartea lui Claire cum n-am plans niciodata la filme indiene (de fapt N-AM plans niciodata la filme indiene,plang rar la filme sau cand citesc ceva f trist), poate nici la moartea tatalui meu n-am plans atat, atunci cand s-a prapadit el am inteles ce inseamna sa impietresti de durere.
Ei bine, si mai mult am plans la moartea lui Cookie, mai ales ca m-am simtit vinovata ca am uitat cat de toxic e teflonul.
Ca sa-mi mai spal din pacate am iesit pe forum la SoftPedia si am povestit ce mi s-a intamplat, ca macar altii sa nu treaca prin ce am trecut eu. Tuturor cunostintelor care au perusi le-am spus sa nu incinga tigai de teflon in casa, chiar daca perusii nu stau in bucatarie, pt ca vaporii patrund peste tot si ii imbolnavesc si ii omoara pana la urma.