Am (re)găsit pe Facebook o poveste cu tâlc care are legătură cu o anumită perioadă din viața mea. Am să copiez povestea așa cum am găsit-o acum, apoi și considerațiile mele pe marginea ei:
”Ai avut vreodată un moment în viață în care ai spus:
„De ce mi se întâmplă mie asta?”
Și, după un timp… ai realizat că, de fapt, acel moment te-a salvat?
Nu tot ce ți se întâmplă rău este rău.
Și nu tot ce ți se întâmplă bine… este chiar bine.
Ca să înțelegeți ce vreau să spun,
vreau să vă povestesc o poveste veche din Asia, pe care am auzit-o de la unul dintre cei mai respectați preoți budiști din Mongolia.
Se spune că era un fermier care trăia într-un sat mic, liniștit, împreună cu fiul lui.
Nu avea mult. Doar o bucată de pământ și un singur cal — dar acel cal era totul pentru el. Cu el muncea, cu el își ducea traiul.
Într-o dimineață, calul a dispărut.
Când au aflat, oamenii din sat au venit repede la el.
Unii clătinau din cap, alții aproape îl plângeau:
„Vai de tine… cum o să te descurci acum?”
„Fără cal nu poți munci.”
„O să-ți fie foarte greu…”
Pentru ei, era clar: o nenorocire.
Dar fermierul i-a ascultat calm și a spus doar atât:
poate.
După câteva zile, spre surprinderea tuturor, calul s-a întors.
Dar nu singur… ci cu încă șapte cai sălbatici după el.
Satul a prins din nou viață.
Oamenii au venit iar la el, de data asta zâmbind:
„Ai văzut? Ce noroc pe tine!”
„Dintr-un cal, ai acum opt!”
Dar fermierul a spus la fel de liniștit:
poate.
Fiul lui, entuziasmat de toți acești cai, a vrut să îmblânzească unul dintre ei.
Calul era puternic și sălbatic. L-a aruncat la pământ.
Băiatul și-a rupt piciorul.
Din nou, oamenii au venit:
„Ce ghinion…”
„Tocmai acum, când aveai atâta noroc…”
Fermierul i-a ascultat și a spus, ca de fiecare dată:
poate.
Nu a trecut mult timp și a început războiul.
Soldații au venit în sat și au luat toți băieții tineri.
Plânsete, frică, familii despărțite.
Fiul fermierului nu a fost luat.
A rămas acasă… pentru că avea piciorul rupt.
De data aceasta, oamenii nu au mai spus nimic.
Au înțeles singuri.
Poate că asta e viața.
Nu vine cu explicații pe loc.
Nu ne spune imediat dacă ceva este bine sau rău.
Unele lucruri care dor astăzi
ne pot proteja mâine.
Și unele lucruri care par „noroc”
nu sunt chiar ceea ce credeam.
De aceea, încerc și eu să nu mă mai grăbesc.
Și, uneori, când nu înțeleg ce mi se întâmplă…
îmi spun simplu:
poate.
Nomin Damdin”
Am înțeles foarte bine tâlcul acestei povești după ce m-am operat de cancer. Atunci am hotărât să mă pensionez, întâi de boală, apoi definitiv. Nu a trecut mult și laboratorul nostru iar s-a mutat (se mai mutase de trei ori), cu toate neplăcerile care vin odată cu asta, undeva la marginea orașului, unde aș fi ajuns destul de greu.
Dar după alt timp, nu prea mult, întreprinderea a dat faliment. Aveam peste 50 de ani, ar fi fost problematic să mai găsesc ceva de lucru iar dacă eram sănătoasă era destul de greu să mă pensionez.
Deci cei care m-au căinat că mi s-a întâmplat o nenorocire că m-am îmbolnăvit de cancer nici nu știu că pentru mine asta a fost de fapt cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla în împrejurările de atunci.
În plus am fost operată de unul din cei mai buni doctori oncologi din țară, Valeriu Șaptefrați, care a decedat nu mult timp după ce m-a operat, fie-i țărâna ușoară și recunoștința mea veșnică.
%20Resized.jpg)
