Jurnal de Calatorie Irlanda 2010-Intoarcerea acasa

In curand aniversez doua saptamani de cand am pus din nou piciorul (ambele) pe teritoriul iubitei noastre patrii. Ce-am facut de atunci in afara de bolit, pus muraturi si alte treburi administrative, urmarit serialul Hur Jun, vazut mamitza si realizarili Parlamentului (o sa vedem noi TVA-ul redus si impozitele pensioanrilor cu mai putin de 2000lei/luna cand o sa primeasca profesorii salariile marite cu 50% si votate tot in unanimitate de Parlament, e drept ca in alta formatie, dar nu conteaza), privit cu incantare gravuri japoneze din Ronin Gallery, chiar n-are nici o importanta.

Si acum, dupa acesta scurta dare de seama asupra activitatii mele de la sosirea acasa hai sa povestesc cum a fost calatoria. De la inceput trebuie sa spun ca am invatat din experienta trecututlui sejur ca nu e bine sa zbor din Cork spre Dublin pt ca avioanele care circula pe acesta linie au regim de  zbor intern, adica permit mult mai putine kg in bagaje decat cele internationale. Si cum valizele in sine au o anume greutate n-as fi avut ce sa mai adaug la cele strict necesare sederii acolo.Acum sa nu va inchipuiti ca am carat cine stie ce pietre de moara ca amintire din verdea si frumoasa Irlanda, dar orshcat...

Deci am luat trenul. Maria a cumparat biletele online, incat odata ajunse in statie a mers la automat si le-a descarcat. Erau necesare ca sa le aratam functionarului de la caile ferate care permitea accesul pe peron, numit acolo platform. Mi s-a parut ciudat ca nu ne-a controlat nimeni in tren daca avem sau nu bilet, raspunsul l-am aflat in Dublin, unde pt a ti se da voie sa iesi de pe peron trebuia musai sa bagi biletul in niste aparate asemanatoare cu cele de acces in metroul bucurestean. 

Am observat ca in multimea de calatori care a coborat din tren se aflau multe adolescente. In autobuzul care ne-a dus la aeroport am calatorit impreuna cu grupul cel vesel, care printre chicote si alte sunete ne-a delectat auzul cu niste cantece irlandeze cantate in cor (in felul acesta m-am despartit de Irlanda avand vie in auz  muzica ei). Erau clar niste eleve de liceu plecate in excursie. Reamintesc ca in Irlanda nu exista invatamant mixt, e notoriu  cazul unei fete care a vrut neaparat sa se inscrie la un liceu de baieti si pt ca nu i s-a permis a dat scoala in judecata si a castigat procesul. 

Si in momentul cand am inceput eu scoala erau scoli separate de fete si baieti, dar in comuna noastra, din pricina ca in timpul razboiului s-au nascut putini copii nu numai ca scoala a fost mixta, dar eu si inca doi baieti am mers in clasa intai cu un an mai devreme decat era admis, adica la sase ani, ca sa fie numarul minim de copii si sa nu se desfiinteze scoala. La liceu am dat intai examen la Liceul Zoia Cosmodemianscaia (o eroina sovietica , partizana in timpul celui de-al doilea razboi mondial), liceu de fete, actualmente cred ca se numeste, la fel ca in perioada interbelica, Liceul Central, (de fapt se numea Scoala Centrala de fete) nu mai spun cate ironii a iscat printre colegii mei de elementara ideea ca merg la "Central", pt ca asa se numea si Spitalul nr 9 (balamucul, adica), actualmente Grigore Marinescu.

Dupa o pregatire asidua in timpul verii am intrat in sesiunea din toamna (organizata pt ca nu erau destul elevi pt cate locuri erau la dispozitie in liceu, totusi clasele erau, spre disperarea profesorilor, mult supradimensionate, cate 44 in clasa, profesorii spuneau mereu ca liceul nu-i obligatoriu si nu intelg ce cautam acolo daca nu avem de gand sa invatam ce ne predau ei), cu nota mare, peste 9, la un liceu care fusese de baieti, Scoala Medie nr 17 Matei Basarab (alt prilej de ironii, de data asta din partea familiei care ma intreba de la ce SMT, Statiunea de Masini si Tractoare, vin). Desi noua lege a invatamantului, care introdusese obligatoriu invatamantul mixt, se aplica deja de cativa ani noi eram de-abia al doilea an in care se inscrisesera fete (la examenul din toamna majoritatea candidatilor erau fete, probabil ca nici ele, ca si mine, nu reusisera la liceu fost de fete) la acest liceu care si-a serbat centenarul in 1959. Cele doua serii de clase care se apropiau de absolvire, a X-a si a XI-a nu aveau nici o fata inscrisa.

Colegiul National Matei Basarab Bucuresti

Am ajuns foarte devreme la aeroport si cea mai mare din timp Maria s-a plans cat de grea e valiza in comparatie cu cat cantarea la sosire incat am inceput sa ma stresez ca am depasit greutatea permisa si va trebui sa las din bagaje in Irlanda. De fapt ea era f obosita, chiar surmenata de cat de mult are de lucru la servici si de aceea i se parea atat de mare diferenta. Din fericire cantarul lor de acasa era bun, m-am incadrat perfect in cerinte. Ciudat e ca si cea de la check-in a considerat ca aproape 20 de kg inseamna heavy baggaje. 

Scapate de grija valizei am mers intr-o librarie unde am cautat zadarnic vreun roman al uneia din scriitoarele mele preferate, Ruth Rendell. E adevarat ca e o scriitoare de romane politiste, in fiecare din romanele ei se intampla cate o crima, eu am admirat maiestria cu care te introduce in lumea personajelor sale, compasiunea cu  care trateaza pe cei care comit crimele impinsi de imprejurari, dar si asprimea cu care ii prezinta pe cei care sunt rai si nemilosi din fire. Are se pare cunostinte solide de psihologie dar si un talent deosebit al descrierii.

Cred ca de la ea am invatat expresia "beauty is in the eyes of the beholder". Varianta romanesca "nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie" nu contine exact mesajul celei in engleza, care spune ca daca ai in tine frumusete spirituala esti in stare sa admiri si frumusetea ce te inconjoara, in caz contrar vezi numai ce e urat, sordid. RR e in stare sa vada grauntele de umanitate chiar si in persoane atat de deranjate psihic incat ajung sa comita crime.

Bun, acum am sa ies din librarie (dupa ce mi-am revenit dintr-o lunga navigare pe apele agitate  ale internetului cautand sa descarc moca macar o schita, ceva a acestei scriitoare atat de dragi mie, dar fara succes) si am sa refac lungul si nesfarsitul traseu de la intrarea spre imbarcare pana la poarta de imabarcare , trecand partial prin o multitudine de magazine cu marfuri din cele mai variante, la preturi destul de accesibile pt irlandezi, mai putin accesibile pt mine. Totusi la un moment dat mi s-a facut o sete cumplita. Eram rosie la fata si cam transpirata tarand dupa mine valijoara de cabina, incat atunci cand m-a vazut vanzatoarea m-a intrebat ingrijorata; "are you OK?" "Wateeer" am gasit eu puterea sa articulez, si mi s-a oferit imediat sticla (obisnuinta veche, bineinteles ca era un pet) cu lichidul atat de dorit.

Am uitat sa spun ca de data asta la controlul prin scanare al bagajelor am fost rugata sa deschid valijoara si sa scot cele doua umbrele din ea (eu credeam ca problema este ceainicul de inox :) ca sa fie examinate cu atentie. Se pare ca umbrelele au fost folosite pt contrabanda sau poate trafic de droguri, pt ca nu numai umbrelele mele au fost controlate, ci si ale altor pasageri.

Ca sa-mi fac plimbarea zilnica obisnuita (am reusit sa slabesc, unii, adica sotii Stoica de la emisiunea de sambata la Radio Actualitati, zic ca si ardeiul iute consumat in cantitati mai mari ca de obicei de subsemnata ar fi contribuit la asta , pt ca mi-a iutit metabolismul) n-am mers pe trotuarele rulante (cand citeam pe la jumatatea secolului trecut in revista "Stiinta si Tehnica," ca se fac cercetari in acesta directie si  ca cei din viitor vor calatori pe trotuare rulante imi spuneam ca e doar o utopie, uite ca nu e si ca am ajuns deja in viitor) si astfel drumul pana la poarta de imbarcare mi-a luat ceva timp.

In avion cele doua stewardeze si tanarul stewart care le insotea n-au umblat prea mult printre pasageri pt ca in f rare ocazii semnul care avertiza ca nu e cazul sa ne desfacem centurile din cauza ca trecem prin turbulente era stins. Din cand in cand turbulentele deveneau mai violente si atunci eram avertizati prin microfoane sa "stam linistiti la locurile noastre". 

Avionul de data asta nu mai era arhiplin, n-am inteles de ce la automatul care stabilea ce loc ocupi in avion mi s-a dat un scaun spre culoar pt ca scaunul din mijloc (erau trei de o parte si alta a culoarului) era gol. M-am mutat spre fereastra si , asa cum se intampla in mijloacele de transport in care circula romani, fie ele autobuze, trenuri sau avioane, am intrat repede in vorba cu vecina. Era o doamna volubila, dupa ce ne-am facut reciporc autobiografia si am povestit cate ceva despre familiile noastre am aflat ca e cu 11 ani mai tanara dar ca a muncit din greu dupa 90, cand a plecat ilegal din tara impreuna cu familia, n-a avut nici o zi libera pe saptamana si a lucrat chiar 10-14 ore continuu, incat cu banii obtinuti si-a putut permite sa inceapa sa construiasca o casa in Pitesti, dar a nimerit peste o echipa de hoti (aici n-am inteles bine daca erau cei care construiau casa sau  cei care i-au renovat apartamentul, de fapt nu conteaza pt ca nici una din echipe nu a dat dovada de seriozitate si profesionalism) care si-au insusit o multime din lucrurile aduse din strainatate.

Spunea ca nu-i pare rau de lucruri, le face ea din nou, ii pare rau ca respectivii i-au inselat increderea. Se vede ca atunci cand ea insasi a muncit a avut alte standarde si de aceea a castigat mult prin munca cinstita. Doamna nu avea multa scoala, dupa propria ei marturisire, dar avea o solida scoala a vietii, si fff mult bun simt. Acum primise dreptul de rezidenta in Irlanda si a ajuns la concluzia ca a muncit destul, incat isi poate permite sa traiasca, si inca bine, din ajutorul social pe care il primeste. Nici fiica ei nu lucra, avea doi copii si puteau trai f bine din ajutorul oferit de stat pt cresterea copiilor.

Intr-adevar in Irlanda, in ciuda recesiunii, aspectul de protectie sociala este f bine bine pus la punct pt cetatenii sau rezidentii sai. 

Doamna se intreba serios daca mai e cazul sa-si faca planuri de reintoarcere in tara, i se parea ca situatia de aici si atitudinea concetatenilor romani nu e prea incurajatoare pt o revenire.

Toate bune si frumoase, ne mergeau gurile ca melitele, numai ca la un moment dat am fost din nou anuntati ca trecem prin turbulente. Nu era vorba numai de scuturaturi, desi doamna, mult mai calatorita decat mine, mai ales pe ruta Dublin-Bucuresti, spunea ca niciodata nu a fost scuturata asa de tare, si nu stateam spre coada avionului, unde ar fi fost mai normal sa ne scuture, ci chiar langa una dintre usile de evacuare in caz de urgenta, in mijlocul avionului. Simteau ca ne pocnesc urechile, aceeasi senzatie se pare ca o aveau si alti pasageri care dusesera mainile la urechi, semn ca pierdeam din inaltime.

Dupa schema de zbor mai aveam cam jumatate de ora pana la aterizare, ar fi trebuit sa fim cam deasupra Carpatilor, credeam noi, dar avionul tot cobora si la un moment dat am inceput sa zarim luminile unui mare oras (era cam 10 fara 20 seara, dupa ora Bucurestiului, aterizarea era prevazuta la 10 si 10). Vecina mea nu credea ca ar putea fi Bucurestiul, i se parea prea mare, era clar ca nu e Budapesta, Belgrad, sau mai stiu eu ce ar fi putut fi.

Stewardezele si stewartul au inceput sa controleze nisele pt bagaje, mie, de frica, mi s-a parut ca sunt cam verzi la fata si f crispati. Oricum pe ei, fiind in picioare, ii scutura mai tare, dar reuseau totusi sa-si mentina echilibrul. Pana la urma s-a dovedit ca ne apropiam de Otopeni si am aterizat cu cel putin 20 de minute mai devreme decat era prevazut. Telefonul nu a inceput imediat sa reintre in functiune, totusi nu a trecut mult si si-a revenit la normal, incat am putut comunica destul de repede cu sotul meu care ma astepta nerabdator, impreuna cu fiica mai mare.

Jurnal de Calatorie Irlanda 2010-Cork 8 Octombrie 2010

As fi vrut sa intitulez acest articol simplu "Compatibilitati", dar m-am razgandit. Data trecuta cand am fost invitata in Cork mi s-a pus la dispozitie un calculator aflat intr-o stare inca mai proasta decat cel pe care il folosesc acum. Avea instalat Win Me si necesita adaptor USA/Irlanda. Desi cumparasem atunci adaptorul fara de care nu putea fi introdus in priza ai mei n-au mai reusit sa-l gaseasca dupa ce au schimbat inca doua case (proprietarii de case inchiriate doresc sa scape de investitia care nu mai e profitabila si atunci  alunga chiriasii, renoveaza cat de cat casa--din cauza asta am regasit si in Cork sunetele atat de familiare de bormasina, si ce alte instrumente si masini or mai fi necesare pt renovari--si o pun in vanzare, unii chiar o si vand) si mi-au pus la dispozitie un calculator mai nou, cu alt sistem si alte programe in Office.

Toate bune si frumoase, mi-am scris frumos "Jurnalul de calatorie" pe Microsoft Work cu extensia wps, am publicat apoi cele scrise cu ajutorul lui Google Chrome, care merge f bine in comparatie cu Firefoxul meu, dar nu are tool bar de editare, a trebuit sa lucrez din greu cu mausul din dreapta, dar odata ajunsa acasa am avut senzatia ca am trecut de la lumina orbitoare a unui bec de 200W la lumina extrem de chioara a unui opait din epoca de piatra (dar nu cea animata de Hanna si Barbera, cu Fred si Barney ca eroi principali). Prima surpriza: Jurnalul refuza sa se deschida. Am ametit umbland pe forumuri si cautand, la sugestia sotului meu care lucreaza cu WinXP, un convertor, rezultatul a constat dintr-o serie de semne neinteligibile. Noroc ca atunci cand mi-am copiat articolele pe Doc-ul adus de acasa am refuzat sa-l convertesc, altfel il pierdeam si pe el si sigur ar fi fost munca in zadar.

Bun, dupa ce v-am facut parul cret cu problemele mele de IT sa va povestesc cum a fost penultima mea zi in Irlanda. Incepusem sa-mi fac bagajele inca din zilele precedente, incat nu mai aveam mare lucru de aranjat in valize. Asa ca m-am gandit sa dau o fuga pana la Finbarr Cemetery sa ma lamuresc la fata locului cum e cu "Republican Plot". V-am spus deja ca avea o cruce f inalta ca punct de reper. E un fel de rond situat chiar la intrarea in cimitir, la unele placi comemorative erau depuse flori proaspete, pe placi scria gradul avut de decedat in IRA. Cei mai multi erau decedati in anii 20, unul fiind impuscat de Free State Police in august 1940.

Aaaah, merge Firefoxul asta ca ochii mortului :(,  refuza sa incarce mai multe poze deodata. In fine, sa lasam... Apoi am mers la Bishoptown Library sa vad ce expozitie s-a deschis in locul celei de quilturi. Vernisajul noii expozitii, "Seeing Red", avusese loc cu o zi inainte si participantii erau rugati sa imbrace ceva rosu. Exponatele reprezentau arta textila fiind prezentate de Cork Textiles Network si constau din patratele de material cam de 15/15 cm, prelucrate ca sa arate a obiecte de arta. Am luat catalogul de preturi ca sa vad cam cat costa arta asta textila. Cea mai ieftina costa 35E (un singur exemplar), cea mai scumpa 250E, cea care poarta nr 5 si se intituleaza "Revolution". Am sa pun cateva fotografii ale obiectelor care mi-au placut cel mai mult + cel mai scump, deasemenea mi-a placut buchetul de flori naturale, din tradafiri rosii, of course.

In Wilton Mall apropierea Halloweenului se facea simtita din plin, dar nu lipseau nici ornamentele de Craciun. Langa o pravalioara era expusa o vrajitoare inaltuta, cu o bagheta in mana, papusa cea uracioasa isi aprindea ochii, misca bagheta si chiar pasea catre privitor, spre spaima micutului care se uita la ea. Era bineinteles de vanzare.

De pe un panou de afisaj de pe o strada am aflat despre un alt festival pe care il voi rata, si anume October Beer Festival. Din multele poze despre toamna in Cork, poze pe care voi incepe sa le public treptat si va voi anunta unde si cand le puteti admira am ales doua, precum si una rara, cu nori Ciro-Stratus, nori de inaltime, care nu aduc ploaia dar arata spectacular cu aspectul lor penat. De obicei norii care acopera cerul Corkului sunt de tip Cumulo-Nimbus, nori mai rotunjiti si care adesea se innegresc din cauza picaturilor de ploaie pe care le poarta in pantece.

Despre calatoria de intoarcere si impresiile despre Hur Jun altadata, acum ma intorc sa zac pt ca nu stiu cine a fost asa de darnic incat mi-a facut cadou o multime de virusi de raceala, de asa cadou m-as fi lipsit bucuroasa. Stiti cum e cu racelile astea: daca te tratezi (si eu o fac, mai ales cu ceaiuri) te tin sapte zile, daca nu, te tin o saptamana. Ma bucur ca nu am febra si deocamdata nu tusesc, dar imi curge nasul, m-a durut rau in gat si am o stare generala proasta. Mi-o fi transmis Dani raceala alor ei prin email? Ar trebui sa-i raspund la mesaj, dar nu mai pot....

Jurnal de calatorie Irlanda 2010 Cork 7 Octombrie 2010.

Am vrut sa incerc sa vizitez Catedrala St Mary, dar pt ca am plecat prea tarziu de acasa m-am oprit la Crawford Gallery. Din pacate desi joia programul e pana la 8 seara, si nu pana la 5, ca de obicei, salile de expozitie de la etajul 2 erau toate inchise. Imi amintesc de acum doi ani ca erau tablouri frumoase acolo, in plus era anuntata o expozitie de acuarele si cum mie imi plac acuarelele as fi vrut sa o vad. 

In schimb era o expozitie de grup intitulata Close to Hand, ceva cam prea modern dupa gustul meu. M-a intristat chiar ca un barbat care parea a fi unul din expozanti statea singur langa un ecran si vorbea intr-una, de parca prezenta o conferinta unui auditoriu numeros si f interesant. Ideea expozitiei ar fi sa arate cum interactioneaza artistul cu mediul inconjurator. Mi-au placut insa niste tablouri inseriate care formau impreuna un tot, un fel de puzzle, dar numai pe orizontala.

Am revazut cu placere doua tablouri emotionante, unul se cheama "Economic Pressure" si prezinta o scena de despartire, probabil inainte de emigrare, altul "Oamenii Sudului" determinati sa-si cucereasca libertatea cu arma in mana. 

La sectia de sculptura, care prezinta reproduceri in ipsos ale unor sculpturi  celebre am recunoscut o copie dupa sculptura din South Chapel, am fotografiat numai picioarele lui Hristos, le puteti vedea in cea de-a treia fotografie de mai jos. Am remarcat insa ca lipsesc multe din tablourile care mi-au placut acum doi ani, erau unele marine si unul interesant intitulat "Razboiul Pasrilor". E drept ca se cereau scuze pt ca unele tablouri au fost imprumutate la Dachau.

In campusul UCC am admirat din nou ciudata Lewis Glucksman Gallery si, pe cand fotografiam de zor si un grup de patru persoane (una din ele, un barbat cu mustata, o mai vazusem prin campus si mi-am spus "seamana cu cineva f cunoscut din Romania, dar nu-mi aduc aminte cine") s-a dat la o parte ca sa nu-mi obstructioneze obiectivul am auzit din nou dulcele nostru grai, dar nu m-am bagat in seama intervenind in conversatie.

Vremea a fost cam cainoasa si din nou m-am minunat de varietatea vestimentatiei trecatorilor, pe langa persoane cu jachete cu gluga tivita cu blanita sau cizme groase defilau nonslante fete cu fuste f scurte si cu picoarele fara ciorapi bagate in slapi de plaja, ca sa amintesc doar cateva cazuri. 

Trecand pe langa Facultatea de Farmacie am vazut pe ferestrele luminate ceva ce aducea cu un laborator de chimie, si parca am simtit o usoara reintoarcere in timp, dei sunt convinsa ca e mare diferenta intre dotarea precara a laboratorului in care mi-am petrecut cea mai mare parte din viata de slariata si cel admirat prin fereastra..

Pt ca tot am amintit de campusul UCC o sa povestesc ce ni s-a intamplat intr-o seara, inainte de inceperea cursurilor la universitate, mie si Liei. Ne dusesem pana in Fitzgerald Park dar eram cam necajite ca parcul era deja inchis (la ei chiar se incuie portile la parcuri seara) si mergeam pe College Road cand am vazut iesind din curtea UCC un animal care a traversat repede strada, pe care la ora aceea nu trecea nici o masina. O secunda amandoua am crezut ca e o pisica,  apoi un caine, cand i-am vazut coada lunga si stufoasa am exclamat intr-un glas "VULPEA" dar animalul deja disparuse intr-o curte. Nici vorba sa fac poza, abia de am inteles ce animal e, cand era sa mai scot aparatul din geanta?


Acum, cand campusul e invadat de studenti cred ca vulpea si-a mutat in alta parte terenurile de vanatoare.

Jurnal de calatorie Irlanda 2010 Curcubee deasupra Corkului

Niciodata nu mi-a parut mai rau ca ieri si alaltaieri ca aparatul meu de fotografiat e defect si face poze cu pete. De trei ori am vazut curcubeul in Cork, in ultimele doua zile de doua ori. V-am mai spus cum e vremea aici, rareori e o zi complet mohorata si inca mai rareori una complet cu soare. Oceanul isi trimite mereu calaretii lui de nori pe aripile vantului, mai lin sau mai turbat pe cerul Irlandei, dar tot vantul e cel care din cand in cand sterge ferestra cerului de petele de nori si lasa soarele, pe un fond de un albastru incredibil, sa surada oamenilor. 

Asa, si acum dupa aceasta introducere poetica sa va spun ce am facut alaltaieri. Ce putea fi mai indicat, pt o doamna trecuta deja de a doua tinerete decat sa mearga la biserica si la cimitir? Zis si facut. Pt ca acum doi ani ma sfiam sa intru, cu intentia de a fotografia tot ce mi se parea frumos sau interesant, intr-o biserica acum am incercat sa compensez. De data asta am ales Descent of Holy Spirit Church (Biserica Pogorarii Sfantului Duh), o biserica ceva mai noua decat majoritatea bisericilor din Cork. 

Interesant este ca atunci cand ma plimb prin oras vad de departe turlele din Shandon, Granabacher, turla DHS si bineinteles cele trei turle ale Cartedralei Finbarr,. dar nu prea reusesc sa identific turnul patrat al St Mary Cathedral. Nu stiu de ce, desi acum doi ani am trecut des pe langa ea, mi s-a parut cam neprimitoare.

DHS e relativ noua, si-a serbat de curand jubileul de 50 de ani. E mare si incapatoare dar ceea ce mi s-a parut cu adevarat interesant este faptul ca nelipsitele imagini cu patimile lui Hristos sunt aici facute din mozaic, iar camasa Mantuitorului nu e alba, asa cum a intrat in traditie, ci e rosie (o fi fost socialist pictorul, mai stii?) De asemenea florile, omniprezente in orice biserica catolica, aici erau aranjate in buchete somptuoase. 

Nu departe se afla cel mai vechi cimitir din Cork, numit, cum altfel, Finbarr. De cand am vazut in Dublin expozitia cu acele cruci f inalte din Irlanda ma uit cu interes la cele din oras. In acest cimitir sunt doua capele (n-am inteles de ce) una cu intrarea dinspre vest si alta cu intrarea dinspre sud, dar si doua cruci din asta f inalte, cred ca au peste sase m inaltime, cel putin. Una este in stil traditional, cu obisnuitul cerc celtic in jurul bratelor si cu ornamente specifice celte, cealalta, aflata in "Republican Plot" unde sunt ingropati cei care si-au dat viata pt independenta Irlandei, e mai inalta dar si mai sobra.

Multe dintre cruci sunt invadate de licheni, am citit pe unele din ele ca raposatii au murit in 1935, e posibil ca familiile respective sa fi emigrat intre timp. Exista si placi comemorative in loc de cruci, precum si multe statui, unele inegrite de vreme, altele albe. 

M-am plimbat cu intristare, dar marturisesc ca am fost mult mai trista in curtea Catedralei Finbarr, unde sunt niste pietre vechi de mormant cu inscriptii care abia se mai vad, unele trunchiate, destinate sa aminteasca tuturor de cei care le-au fost dragi celor care au comandat pietrele, dar din unii nici numele nu a mai ramas.


Ei, dupa ce m-am recules in locuri sfinte, ieri am decis sa merg in port. Erau insirate cateva vapoare, dupa navoadele expuse erau vase de pescuit. Era spre seara si vasele erau cam pustii. Bineinteles ca le-am pozat din diverse unghiuri dar destule poze au iesit cu pete. E posibil, pt ca am folosit aparatul pe ploaie, sa se fi patat iar obiectivul (iar magazinul Sony e in renovare sau poate s-a desfiintat, deci nu mai am unde sa ma duc sa cer ajutor) dar sigur defectul e in legatura cu lumina solara pt ca atunci cand fac poze cand e nor petele nu mai sunt asa de evidente.

Sederea mea aici se apropie de sfarsit si deja simt ca o sa-mi lipseasca acest oras, cu oamenii lui atat de politicosi si deschisi (nu odata s-a intamplat sa fiu pe trotuar, pregatita sa traversez dar neindraznind pt ca se apropia o masina iar masina sa opreasca in dreptul meu si sa fiu invitata, cu zambetul pe buze, sa traversez. Si sa nu va inchipuiti ca, fiind un oras mic, traficul este mai rarefiat, in special pe drumurile regionale sau nationale care traverseaza orasul (ei, nu pe drumurile astea sunt soferii atat de amabili, sunt si ei grabiti, ca peste tot in lume).


Ce am mai remarcat este starea extrem de buna a drumurilor, si ei nu au sonde de petrol care sa le ofere materia prima pt asfalt, ca noi. Dar modul cum sunt setate semafoarele e uneori frustrant pt pietoni.. La noi cand se face verde masinile trec pe strada iar pietonii pe zebre. Aici sunt doar cateva zebre in centru, in rest doar niste linii perpendiculare pe exul strazii. In fata lor sunt panourile cu butoane pt trecatori care chiar functioneaza, nu sunt vandalizate, cum se intampla in unele zone ale Bucurestiului.
Dar daca e verde pe un sens nu inseamna ca tu, ca pedestru, poti sa traversezi linistit. Trebuie sa stepti rabdator pana se indura sa se aprinda semaforul pt pietoni (sau biciclisti pe unele DN) pt ca altfel risti sa vina o masina sau autobuz pe dupa colt si nu e bine...

Dar daca observi cu atentie ca nimeni nu-si manifesta intentia sa vina de dupa colt sau din directia opusa iar la semafor sta oprit un sir de masini (si pt acei soferi trebuie sa fie frustrant sa vada ca nu traverseaza nimeni dar ei trebuie sa stea, pt ca au rosu in fata ochilor) iti poti lua inima in dinti msi sa traversezi, cat de rapid poti. Cam in trap saltat trebuie sa traversezi oricum, pt ca semaforul pt pietoni (totdeauna prevazut cu semnal acustic pt orbi) sta pe verde vreo 3-4 secunde. Asta mi se pare chiar sadism, am asteptat la o intersectie cel putin 5 minute (nici vorba de luat inima in dinti, masinile nu se opreau din traversat) si apoi a trebuit sa traversez in goana, de frica sa nu se porneasca iar suvoiul de masini. Nu mai vorbesc de aiuritoarea circulatie inversa ca la noi. dar nu stiu de ce, n-am avut probleme cu sensul din care vin masinile.

Si acum cateva poze facute in drum spre port:

Ia uite ce vand chimistii!

Cork by Night

Remarcati va rog ca poza de mai sus e de la acelasi magazin