Pacient în România - Stomacul

După câteva decenii am ajuns să constat că stomacul mi-a dominat întreaga viață, deși multă vreme am suferit mai mult de deranjamente decât de vreo boală serioasă. Necazurile mai mari au început în timpul liceului, mai ales când am stat la o mătușă foarte cumsecade, dar al cărei stil de a găti era mult departe de gustul meu.

Ca să nu rabd de foame cumpăram semințe de floarea soarelui la cornet. Mai târziu tot semințele acestea m-au salvat de la inaniție, de data asta sub denumirea greșită de susan, adică un soi de prăjitură făcută cu zahăr ars, ceva care mai târziu am aflat că semăna cu nucile vieneze. Tot mai târziu am aflat și cum arată semințele de susan care au devenit preferatele mele. Le-am folosit în tot felul de preparate, în special de pește.

În timpul facultății am ajuns să am chiar și crize de hipoglicemie, tot din cauza calității mâncării, de data asta de la cantinele studențești, în special de la Grozăvești. Poate mâncarea ar fi fost chiar bună dacă nu s-ar fi furat așa de mult. Deh, e greu să nu te lingi pe degete când ai borcanul cu miere la îndemână.

Totuși, în ciuda mâncării cumplit de proaste - carne de vită de consistența tălpii de pantofi, orez cu viermi, budincă de griș cu aspectul și poate chiar gustul crepului folosit la confecționarea încălțămintei, studenții de la Politehnică veneau și serveau masa la noi pe baza cartelelor vândute de fetele de la Universitate.

Din cauza mâncării execrabile săream adesea peste mese, mai ales peste micul dejun. Nu se merita să mă scol de dimineață pentru lăturile servite pe post de ceai sau pentru salamul infect, chiar dacă nu era cu soia. În consecință aveam uneori dureri atroce de stomac.

Dar cu toate astea, poate și din motive genetice, m-am luptat mereu cu kilogramele care s-au tot adăugat făpturii mele începând cu vârsta de 10 ani, când am suferit o operație de evidare petro-mastoidiană, scăpând în sfârșit de o otită care refuza să se vindece, în ciuda nenumăratelor vizite la doctori particulari care spuneau că am polipi, unul din ei chiuretându-mă pe viu ca să mă scape de ei, provocându-mi dureri îngrozitoare.

Trebuie să precizez că atunci, înainte de 1954, era imposibil să găsim antibiotice în farmacii. În ”Biblioteca din Alexandria” a lui Petre Sălcudeanu se povestește că se dădeau antibiotice bolnavilor de TBC internați în Sanatoriul de partid, dar nu în funcție de gravitatea bolii ci de poziția bolnavului respectiv în ierarhia de partid. Probabil chiar așa se întâmplau lucrurile.

Cert e că am pus mereu kilograme pe mine devenind ceea ce se chema o fată ”solidă”, adică plinuță. La liceu aveam un doctor care ne consulta din când în când, el mi-a spus că am lipsă de calciu, mi-a recomandat să tratez durerile de spate cu vitaminele C și A, dar și că dacă voi continua să mă îngraș în același ritm la 20 de ani voi ajunge pătrată. Pătrată am ajuns ceva mai târziu, după 50 de ani, veți afla un pic mai târziu cum.

Ani de zile am mâncat chiar și când nu-mi era foame, de teamă că o să se roadă stomacul de la prea mult acid neconsumat și o să fac ulcer. Și așa greutatea mea a tot crescut până am ajuns la 100 kg și am aflat că am diabet. Imediat am ținut o dietă strictă reducând carbohidrații și am scăzut 15 kg în 3 luni. Asta s-a întâmplat în 2000, după ce în 1994 m-am operat de fibrom uterin iar în 1995 de cancer la sân. 

Kilogramele le-am pus la loc treptat și când am ajuns la vreo 94 am început din nou să slăbesc. Dar până atunci stomacul mi-a dat urât de furcă, am uitat în ce an. Nu știu exact din ce motiv, probabil reumatism, m-a durut umărul stâng extrem de rău, nu puteam ridica mâna. Doctorul de familie (răposat între timp, fie-i țărâna ușoară) m-a ajutat să rezolv rapid problema recomandând 2 tablete de piroxicam pe zi dar am pățit altă dandana, melenă, deci hemoragie internă, urmată de o anemie severă.

Ce mai, era să dau ortul popii. A urmat internarea în spital, perfuzii cu fier, tromboflebită la ambele brațe... am scăpat și de data asta cu viață (avusesem o hemoragie severă și din cauza fibromului, era să mor).

Și cum spuneam, am început să slăbesc, la început voit, apoi forțat. Nu mai aveam pic de poftă de mâncare, slăbeam văzând cu ochii până am început să vomit. Mâncam și la jumătatea mesei trebuia să merg la baie. Am citit despre o operație cu puroi, mi-a venit rău, am încălzit o compresă care mirosea a lavandă, am vomat.

Nicodată brusc, dar trebuia să merg la baie și acolo pornea jetul. Între timp am făcut și o paradontoză cu tot tacâmul, dinți care se clatină, scuipat sânge. Abia când am vomat sânge am mers la urgență. La endoscopie surprize, surprize, o rană deschisă pe stomac care sângera abundent, doctorii au spus că e atins și pancreasul.

Nimeni nu știa de ce am slăbit, de ce am făcut ulcer, toată suflarea medicală care m-a consultat a ajuns la concluzia că e din cauza medicamentelor. E adevărat că am luat (și iau încă) multe și de tot felul, dar care anume sau dacă toate însumate erau vinovate nu a știut nimeni să-mi spună. Nu mai spun cât de stresată am fost, chiar dacă după ieșirea din spital m-am simțit foarte bine.

Înainte de episoadele cu voma, cu luni înainte, din când în când cădeam cu fața în jos mereu lovindu-mă, fatalitate, la aceeași doi dinți care erau deja slăbiți... după externare am mai căzut o singură dată, dând cu cei doi dinți peste niște piatră cubică (de două ori am găsit-o când am căzut) dar atunci am trecut strada în fugă prin loc nepermis, cine o mai face așa ca mine să pățească.

O lună jumătate a durat tratamentul la dinți, am aflat în urma unor teste că am și discopatie lombară, am făcut tratament și pentru asta... când m-am liniștit puțin mi-am amintit că n-am mai fost demult la endocrinolog, de ani de zile...

Deja făcusem două scintigrame care au arătat că tiroida mea era leneșă (ea, nu eu) și chiar că ar avea ceva noduli. Mi s-a recomandat să iau hormoni din cutiuță toată viața, ceea ce am și făcut. La analizele de rutină am cerut să se facă și determinări de hormon tiroidian, au ieșit mereu în limitele normale.

Numai că, ce să vezi, draga de Kristyna Dyachenko, de la SANAMED, a bănuit că aș avea și alte probleme, nu numai cele legate de tiroidă. Într-adevăr, analizele au arătat existența unei hipercalcemii. Nenorocita asta are, între alte simptome, producerea de ulcer stomacal și pancreatită.

Ca să nu lungesc mult povestea, testele făcute au arătat că am mai mulți noduli pe tiroidă, unul chiar mare, dar și un adenom pe una din cele patru tiroide. Deși nu voiam de loc am fost convinsă, atât de literatura găsită pe net, cât mai ales de perspectivele negre arătate de dumneaei și doctorul chirurg Ionuț Dragoș Sandu de la Institutul C.I. Parhon că singura soluție e operația.

După reparația ulcerului prin endoscopie nu numai că mi-am recăpătat pofta de mâncare, dar am început să recuperez în viteză kilogramele pierdute, lucru care nu mă încântă deloc, dar absolut deloc.

Acum aș vrea să reîncep o altă cură de slăbire dar teama de un nou ulcer, de data asta prin inaniție voită (ajunsesem să mă tem că am anorexie într-o vreme) precum și ispitele zilnice (de pildă îmi place foarte mult sushi, mai ales cel cu alge nori, pesemne am nevoie de iod, deși înainte trebuia să fac excursii să îl găsesc, acum parcă răsare la tot pasul) mă împiedecă.

De fapt, ce să mă mai mint, undeva în creierașul meu sălășluiește un demon al lăcomiei care mă îndeamnă să-mi sap groapa cu dinții. El și disconfortul stomacal pe care  îl simt din când în când.

Dacă tot ce am povestit ajută cuiva înseamnă că acest articol și-a atins scopul Dacă nu, nu. Oricum, mă duc să mănânc ceva, îmi cere stomacul.