Ce verde era valea mea _ Meditații la matematică

Imensul hohot de râs trezit pe Facebook de noua definiție a ariei cercului de către incompetenta candidată la președinție m-a plonjat în amintiri vechi de decenii. Dar mai întâi trebuie să prezint, pentru viitorime, cum anume s-a ajuns la situația ilară de care tocmai am pomenit.

Cum toată suflarea alegătoare știe actualul președinte al statului, fost profesor de fizică, a avut ceva probleme juridice cu una din cele 6 case cumpărate, zice-se, pe nimica toată, de la sașii care au părăsit cu multă voioșie țara noastră revenind pe pământul strămoșilor lor, Germania. 

Întrebat acum 5 ani, înainte de a fi ales președinte, de unde a avut bani să cumpere atâta amar de case răspunsul a fost ”din meditații”. La întrebarea următoare cum de alți profesori nu și-au putut permite același lucru candidatul, în loc să se lanseze în explicații ample despre situația specială atât a familiei sale lipsite de copii cât și a sașilor care plecau vânzând la prețuri modice averea strânsă într-o viață a preferat să dea un răspuns laconic care a fost apoi citat de mii de ori poate ca un exemplu de aroganță ”Ghinion”.

Sigur, a fost o greșeală majoră de care au profitat din plin adversarii săi care l-au ridiculizat în timpul acestei campanii (și înainte) în fel și chip mergând până la a-l acuza de prostie. Poate că nu e el Geniul Carpaților, dar adversara sa a dovedit de nenumărate ori, spre amuzamentul internauților, că are mari lacune în stăpânirea limbii ei materne, româna, dar și fracturi de logică și chiar integritate morală.

Ca să îl contracareze fosta prim-ministru care s-a făcut de râs atât în țară cât și peste hotare cu nenumăratele sale gafe a pretins că a dat și ea meditații la matematică, dar fără bani. La întâlnirea de ieri cu ziariștii, botezată pompos dezbatere, catindata a fost întrebată la un moment dat care e aria cercului. ”Raza la pătrat” a răspuns ea prompt. Ce să-i faci, mai uită omul, mai ales o constantă atât de complicată, cu peste 14 zecimale, cum e ”pi”.

Una dintre glume, la care mărturisesc că nu m-am prins imediat, suna cam așa ”i-a venit de hac tocmai franțuzul Pierre Patrat”. Cum biografii domniei sale au constatat că rezultatele academice nu sunt chiar strălucite, nu i-a ajutat deloc ființei acesteia faptul că din numele de Rodica Vasilica a ales să schimbe prima parte în Viorica.

Dar hai să las deoparte actualitatea și să revin la trecutul meu îndepărtat. Era prin 1967, când proaspătă absolventă de facultate cu media 9,50 la examenul de licență am lucrat o vreme la Laboratorul pentru Analiza Furajelor Combinate. Am ajuns acolo prin ceva cunoștințe, dar nu ale mele ci ale tatălui meu, după ce altcineva a ocupat postul de profesor la Liceul din Urziceni care îmi fusese repartizat de către Comisia Națională de Repartiție întrunită la Cluj. 

Laboratorul era vestit prin faptul că aproape tot personalul fusese angajat prin PCR , Pile, Cunoștințe, Relații. Era aproape de capitală și o oază de liniște pentru inginerele de agronomie care nu mai erau nevoite să meargă la Cuca Măcăii, unde activaseră până atunci. Printre ele se rătăcise și o laborantă foarte muncitoare și diligentă, care ținea neapărat să facă liceul la seral, deși avea, ca mai toți copiii proveniți din mediul rural, mari lacune la matematică.

Biata de ea era disperată pentru că profesorul de matematică, exasperat de lipsa ei de cunoștințe, o lăsase corijentă și o amenința cu repetenția. Colegelor inginere li s-a făcut milă și m-au rugat să mă ocup de ea și să-i dau meditații pentru că știau că aveam pregătirea necesară pentru a deveni profesor și numai motivele de mai sus plus unele mult mai importante, de sănătate, m-au împiedecat să exercit acestă profesie. 

Și m-am ocupat. A fost foarte greu pentru că fata pricepea destul de greu ce îi cer eu. era în stare, după ce făcea zece exerciții sub îndrumarea mea să îl greșească pe următorul, dacă o lăsam singură, și nu din cauză că era obosită. Totuși meditațiile se pare că au dat rezultate, pentru că aceleași colege m-au felicitat pentru munca depusă, în momentul în care profesorul de matematică, uluit de progresele făcute de eleva sa, i-a dat nota 7.

Din partea mea n-aș fi cerut nici o recompensă, mi s-a părut totdeauna normal să dau ajutor atunci când e nevoie și pot, indiferent de natura acelui ajutor, dar colegele au considerat că nu e fair să îmi tocesc creierii și nervii pe degeaba și am fost plătită, dar bineînțeles că nu am investit suma respectivă în vreo casă.

Și pentru că vorbeam de lacune la matematică poate e cazul să amintesc aici și ceva din propria mea experiență legată de această materie. Am să încep cu anul 1954 când, în clasa IV-a fiind, in ultimul pătrar (anul era împărțit pe atunci în patru părți, nu trei, ca acum) am mers la București pentru o operație grea și complicată la urechea stângă, care după ce a supurat ani de zile din cauza unei otite a ajuns la mastoidită. 

Doctorul i-a spus mamei mele că dacă mai întârzia două săptămâni puroiul ajungea la creier și probabil muream din cauza meningitei. Deci am făcut operația cu anestezie locală cam incompletă și am plecat din spital cu un mare bandaj pe cap, urmând să merg la policlinică (nu mai există de mult nici acea policlinică și nici spitalul, ambele de stat, doctorul avea și cabinet particular, lucru care se practică pe scară largă și acum, după 1990) pentru îngrijirea post operatorie.

Am mers la pansat zilnic timp de luni de zile, până în vară când doctorul, exasperat că nu mă mai vindec în interior, m-a trimis acasă cu instrucțiuni de pansat. Pesemne că niște penicilină sau alt antibiotic ar fi făcut minuni, dar atunci era o problemă chiar și procurarea de sulfamidă.

Despre sulfamidă se știe că în timpul primului război mondial savanții nemți au descoperit un precursor al său, pe care l-au folosit cu succes în tratarea răniților dar au ținut secret atât compoziția substanței, cât și modul său de preparare. Savanții francezi au mers mai departe decât cei germani și au descoperit sulfamida, pe care nu au mai protejat-o prin patent încât acest medicament a devenit baza tratamentului antibacterian pe plan mondial timp de ani de zile. Cu ajutorul său m-am vindecat și eu într-un târziu, după ani și ani de chinuri.

Operația a avut un efect neașteptat asupra mea. Din scândurica aceea care îl determina pe doctor să-mi spună ”Sfânta Paraschiva” am devenit destul de repede, în numai vreo doi ani, ceea ce se chema o fată solidă, adică destul de plinuță.

Părinții și mătușile mele erau îngrijorați că voi pierde mult din cunoștințele necesare ciclului primar în timpul tratamentului și au aranjat să merg la cursuri la o școală de pe strada Avrig. Imaginați-vă un copil de la țară, cu un bandaj imens pe cap, intrând într-o clasă de bucureșteni. Eram cam speriată, în ciuda faptului că învățătoarea i-a rugat pe copii să fie foarte atenți cu mine și să nu-mi facă vreun rău.

Nu-mi mai amintesc ce atitudine au avut copiii, ci numai două lucruri. Primul a fost un scandal provocat de unul din copii care i-a spart capul altuia dându-i cu penarul în cap. Sânge, agitație, exact ce-mi lipsea. Penarele erau niște obiecte solide din lemn, mari și grele, nu e de mirare că prezentau un pericol de accident dacă erau proiectate în capul cuiva.

Al doilea fapt care m-a speriat a fost ora de matematică. Parcă vorbeau limbi străine, nu pricepeam nimic, atât erau de avansați copiii în comparație cu mine. Era o lovitură imensă pentru stima de sine a mea, premiantă în comună în ciuda faptului că eram printre cei mai mici copii din clasă ca vârstă pentru că, pentru a nu se desființa școala, părinții au fost convinși să mă lase să merg la cursuri de la 6 ani jumătate în loc de 7, cum cerea legea.

Și astfel am intrat într-o lungă vacanță de care am profitat ca să citesc cam toate cărțile de copii din biblioteca doctorului pe care mi le împrumuta acesta, mirat că spre deosebire de loaza proprie, care a fost ulterior colegul meu de liceu dintr-o clasă mai mare, nu numai că aveam dorința de a citi, dar și viteză. 

Am reușit să citesc și mare parte din cărțile aflate în biblioteca unui nepot al unchiului meu, nepot care era student la medicină și care nu era prea fericit că un copil de 10 ani citea romane mult peste nivelul de înțelegere specific acelei vârste. 

La finalul anului școlar a trebuit să dau examen de absolvire a ciclului primar pe care bineînțeles că l-am luat, în ciuda absențelor care în mod normal ar fi trebuit să ducă la repetenție din motive medicale. Dar cum repetenția era o rușine mare, mai ales pentru părinții mei, oameni cu mare sete de învățătură dar lipsiți de mijloace pentru a și-o astâmpăra prin studii, faptul că am luat examenul a fost o ușurare.

Am plătit însă mai târziu lacunele din acel pătrar când, dând examen de admitere la Liceul Central de Fete, numit atunci Zoia Cosmodemianskaia, am picat cu brio. Familia noastră a trecut atunci printr-o experiență socială delicată, rămânând în sarcina mamei întreținerea celor doi copii dar ambiția sa de a-și vedea fata cu școală înaltă a fost enormă și astfel a făcut sacrificii pentru care îi voi fi recunoscătoare până la sfârșitul zilelor mele.

În vara aceea fata directorului de școală din comună, studentă la istorie, a fost rugată de Mamița să mă mediteze la matematică și română. Dacă româna a fost floare la ureche matematica mi-a cam dat de furcă meditatoarea plângându-se că nu-mi lipsește istețimea dar că sunt ”pripită”, lucru care avea să îmi dăuneze de multe ori în viață.

Cum-necum până la urmă m-am dat pe brazdă, cum se spune și mi-a intrat în cap matematica suficient ca să reușesc în sesiunea din toamnă la examenul de admitere de la fostul liceu de băieți Matei Basarab (între timp, după metoda sovietică, toate școlile au devenit mixte; pentru mine nu a fost nimic deosebit pentru că școala din sat oricum era mixtă) și nu oricum, ci cu media 9,75. 

În ciclurile elementar și gimnazial notarea s-a făcut de la 1-5, tot după moda sovietică, dar în 1957, când am dat examenul de admitere la liceu, deja se începuse destalinizarea, după celebrul congres al PCUS când Nichita Hrușciov a schimbat macazul politicii sovietice renunțând la cultul personalității, și s-a trecut la notarea de la 1-10.

Am mai dat un fel de meditații unei colege de la următorul loc de muncă, tot elevă la seral, deasemnea cu succes, de data asta la franceză, deși mie franceza mi-a dat destule bătăi de cap în timpul liceului, mai ales din cauză că majoritatea colegelor și colegilor luaseră lecții particulare încă din timpul ciclului elementar, iar eu am luat prima lecție de franceză la liceu, nici vorbă de profesori particulari.

În încheiere o să mai spun că am trecut și eu printr-o perioadă de reforme succesive în învățământ, că supraîncărcarea elevilor cu prea multe cunoștințe nu era un moft, o toană a părinților, ci o realitate. Mie personal acele cunoștințe mi-au folosit pentru lărgirea orizontului chiar dacă nu mi-au adus succes material.

Am fost o generație chinuită cu multe examene. Am dat examene de absolvire a ciclului primar, cum am scris mai sus, a claselor 5, 6, 7, a ciclului gimnazial care s-a încheiat odată cu absolvirea clasei a 7-a, examen de admitere la liceu. În timpul liceului s-a renunțat la examenele de absolvire ale fiecărei clase în schimb Maturitatea, actualul Bac, a constat din examene scrise la matematică și română iar pentru cei cu alte limbi de predare și la acea limbă, precum și examene orale la 7 materii susținute toate în aceeași zi, cel mai nesuferit fiind cel de la Socialism Științific.

La admiterea la Facultatea de Chimie am dat examene scrise eliminatorii (dacă îmi amintesc bine) și examene orale la Matematică, Fizică și Chimie având ca bibliografie materia din toți anii de liceu, dar din fericire examenele s-au dat în zile diferite. În anii ulteriori s-au selectat numai anumite capitole pentru examenele de admitere, s-a redus și numărul materiilor pentru maturitate, școala a devenit mai ușoară, mai aerată.

Pentru unii, cum se pare că e cazul candidatei la președinție, gurile rele spun că școala a fost totuși un hop prea mare, trecut nu se știe prea bine cum.