Pacient în România - Insulina.

De când am aflat că am diabet am trăit cu spaima că într-o zi voi ajunge la insulină. Am reușit să controlez, mai bine sau mai puțin bine, glicemia până într-o zi, mai precis o noapte.

Noaptea a fost cea petrecută la terapie intensivă după ce am fost operată pentru a mi se îndepărta paratiroida care o luase razna datorită unui adenom enorm (detectat cu ajutorul unei scintigrafii făcute la SANADOR, a patra din viața mea, trei numai la tiroidă și una pentru sistemul osos, deci radiată, nu glumă) precum și tiroida pe care se dezvoltaseră mai mulți noduli (pe care i-am văzut personal când i-a marcat pe poză, în timpul ecografiei, doctorița Krystyna Dyachenko, o doctoriță extraordinară, căreia îi voi rămâne veșnic recunoscătoare și...îndatorată.

Cu îndatorarea asta veșnică sunt mereu datoare să explic că e vorba de o datorie pe care nu o voi returna niciodată. E o glumă, bineînțeles.

În noaptea aceea anestezista (cred că nu-i greșesc numele, Greiere) de la Parhon a cerut să mi se determine glicemia. Nenorocire, era deja 280. În viața mea nu știu să fi fost atât de mare. Mi s-a făcut insulină și a doua zi a scăzut la 230. apoi la 210. Timp de vreo două luni am încercat să o scad atât prin dietă cât și prin ceaiuri speciale (frunze de dud, frunze de afin, frunze de urzică, teci de fasole verde) și tablete de Glucorenorm (un amestec de plante, printre altele Momordica Cuarantica, ”castravetele amar”, reputat ca hipoglicemiant) dar fără rezultatul dorit.

A venit și ziua fatală când doctorița Chiriac de la SANAMED mi-a dat rețetă de insulină. Am început să fac injecții subcutanate. N-a fost o problemă prea mare pentru că mai făcusem asemenea injecții, cu Cantastim. Dar în primele zile am uitat să controlez dacă este acul înfundat și când îmi măsuram glicemia mă apuca disperarea pentru că nu scădea deloc.

Dar când mi-am dat seama care este problema totul s-a rezolvat, de atunci glicemia mea este din nou sub control. Spaima a dispărut, mă simt mai sigură pe mine, nici măcar nenorocirea asta cu statul forțat în casă nu a reușit, încă, să mă doboare. Când mă mai apucă nostalgiile că nu mai pot admira primăvara în toată splendoarea ei floricolă îmi amintesc de perioada de 6 săptămâni cât am fost internată după operația de cancer la sân. cât de tristă eram că nu mai pot să văd marea, și cum s-a întâmplat apoi nu numai să o văd, dar chiar să intru atât în apa Mării Negre, cât și în cea a Mării Egee.

Pentru că tot am vorbit de operația cea mai recentă, vreau să-mi exprim aici recunoștința și pentru doctorul Ionuț Sandu, cel care a efectuat-o.

Morala povestirii, pentru că are și o morală, este că uneori frica poate fi mult mai devastatoare decât motivul care o provoacă.