Jurnal de Calatorie Paris 16 aprilie 2010

Ziua aceasta a fost la dispozitia mea, sa merg unde vor muschii mei. Pt ca ziua anterioara a fost destul de obositoare din cauza sculatului dis-de-dimineata, a calatoriei si a umblatului pe coclaurile centrului Parisului am pornit destul de tarziu in aventura vietiimele, inarmata cu o harta turistica, cateva bilete de metrou (am cumparat un carnet de 10 bilete, e mai convenabil) si o napolitana dietetica pt diabetici de 100g. Nu mai stiu daca am luat si apa, parca nu, a fost mare greseala, pt ca am suferit de sete, dar mi-am cautat sub unghii si mi-am cumparat totusi pana la urma o sticla. A, si bineinteles camera mea foto cam paradita (tare ma supara petele de pe poze, inca nu stiu ce pot face sa rezolv problema asta) cu bateriile de rezerva si cardul de memorie de 4GB.

Primul obiectiv era Bazilica Sacre Coeur, mai ales ca in reclama la Hotel scria ca se poate ajunge pe jos. Ca sa nu stau cu ochii in harta tot timpul am ales un traseu pt dus si unul pt mers in centru. Inainte de a pleca din hotel am intrebat-o totusi pe d-na de la receptie cum se ajunge la SC. (Unde sunteti voi, profesorii de franceza care imi dadeati, pe buna dreptate, note proaste, ca sa ma vedeti cum ma descurc in limba lui Mollierre?) "Drept inainte", a fost raspunsul.

In drum mi-am amintit, trecand pe langa un butic, ca sotul meu voia sa luam cadouri pt fete. Am ales cele dorite, ceva mai ieftine decat la Galeriile Louvre, si am incercat sa obtin un discount. Vanzatorul m-a intrebat de unde sunt si mi-a facut un discount de 50 eurocenti. Abia seara mi-am dat seama ca imi daduse o moneda de 50 de bani. Clar il pacalise si pe el cineva din Romania.

Am urcat vitejeste pe Rue Foubourg Montmartre dar la un moment dat am ajuns la un labirint de stradute. Am vazut un politist (negru, am remarcat ca incasatorii de la metrou erau cam toti negri, deasemenea si unii politisti sau receptioneri la hoteluri) care m-a indrumat spre directia buna (biserica nu se zarea deloc de acolo) dar si asa a fost nevoie sa mai intreb pe cineva incotro trebuie sa o iau. Probabil mi s-a indicat cel mai scurt si mai drept drum, dupa cum aveam sa constat mai tarziu, dar acel drum m-a dus la capatul de jos al unei scari careia deabia de ii zaream sfarsitul de sus. Nici in Cork nu am vazut scari atat de abrupte si de inalte. Acolo (in Cork) era o strada mai pieptisa pe care si tinerii gafaiau, dar panta era mai scurta. Din fotografia pe care am facut-o nu reiese cat de descurajanta era scara din Monmartre.

Totusi mi-am adunat toata bruma de energie de care dispuneam si am urcat, taras-grapis, cu pauze dese pt tragerea sufletului si stergerea transpiratiei. Cand am ajuns sus un, sa-i zicem domn, mai gras ca mine si f vesel m-a intrebat "do you speak english?" N-aminteles bine ce mi-a zis, ceva de bani si mers pana jos, cumva daca ii dau lui bani sa mearga pana jos. N-aveam chef de glume si i-am spus-o, incheind ca vreau sa-l vad pe el ca face ce am facut eu si l-am lasat acolo sa rada mai departe.

Credeti ca am scapat de scari? Nici vorba. Ca sa intru in bazilica am mai urcat un rand de scari, apoi altele pana am ajuns in Place Pigale, nu mai vorbesc de scarile de la metrou.


In fata bazilicii puzderie de lume si nu numai "doua muzici, doua" ci mai multe. Nu stiu exact cate scoli si-au trimis elevii in excursie, destul ca erau multi. Dupa ce am vizitat bazilica in fix 4 minute (lumea cea multa nu prea permitea sa te poti uita cu atentie la toate minunatiile de acolo iar fotografierea e interzisa, in plus biserica e mult mai mica decat altele pe care le-am vizitat) am admirat panorama Parisului de pe colina, am vazut si in ce directie e Turnul Eiffel, dar am remarcat ca exista un trenulet care aduce turistii pana pe platforma bazilicii, deducand astfel ca exista si strazi mai omenoase pe care pot cobori.

Chiar pe langa Sacre Coeur am vazut un frumos castel de apa si am decis ca merita o poza. Asa ca am ratacit pe stradutele de pe Butte Montmartre unde la un moment dat am auzit un glas vesel de pasaruica, am si pozat-o, desi se distinge mai greu de scoarta copacului. Pe langa puzderia de turisti colina, conform traditiei, e invadata de buticuri care vand opere de arta, mai ales picturi, ba chiar si cei care picteaza umbla cu cartoane subbrat incercand sa convinga pe cineva sa i se faca portretul, pana si mie mi s-a facut o asemenea oferta.


Am mai urcat o scara in incercarea mea de a cobori in directia in care zarisem T E, apoi am ajuns in fata unei biserici mai ferita de ochii vizitatorilor. Se cheama St Pierre de Montmartre. Am intrat inauntru, linistea te coplesea, nimic nu amintea de agitatia turistica de pe Butte. Mi s-au parut f interesante vitraliile, teribil de moderniste, desi eu le prefer pe cele clasice, gen icoana.


In fine am gasit drumul cel bun spre Place Pigale, de unde urma sa iau metroul. In drum am mai intrat intr-o biserica, St Jean de Montmartre, cu niste vitralii micute mai botanice, cumva.


Ajunsa in statia de metrou nu am mai scos harta ca sa vad unde trebuie sa schimb pt turnul Eiffel, ci am intrebat pe functionara de ghiseu (bineinteles, negresa). Mi-a spus sa schimb la Place Charle de Gaule. Odata ajunsa in statia PCG mi-am spus ca n-ar fi rau sa-mi schimb planul si sa cobor acolo. Am ratacit indelung prin labirintul de tunele in directia Sortie. Acum cred ca e momentul sa spun cateva cuvinte despre acesta inventie, pana la urma foarte utila, numita metrou parizian.

Fiecare linie de metru are peronul ei, indiferent cate linii se intersecteaza intr-un nod de metrou. Deci daca stii exact in ce directie trebuie sa mergi esti salvat. Directia e data de capatul liniei, ce e de apreciat in Paris e faptul ca exista sumedenie de indicatoare, trebuie doar sa stii sa citesti si e imposibil sa te ratacesti, in plus pe fiecare tunel sunt afisate statiile pana la capat, deasemenea in fiecare vagon exista lista cu statiile, in unele trenuri mai moderne exista si beculete care arata ce statie urmeaza si cate mai sunt pana la capat. Am mai mers cu RERul, care tine de SNCF, care era in greva,din fericire nu pe linia care ne trebuia noua, nu am mers deloc cu autobuzul. In unele trenuri de metrou se urca si cantareti ambulanti, am avut ocazia sa aud "Ioane, Ioane, toata lumea doarme" iar la statia de langa hotel in zilele de lucru era prezenta mereu o tiganca cu paharul pt monede alaturi.

Din fericire in PCG exista scari rulante incat vesnicele suisuri si coborasuri au fost mai putin chinuitoare. Am iesit in sfarsit in fata Arcului de Triumf Etoile (exista mai multe arcuri de triumf, cel de la Defence e mai patratos dar l-am vazut doar in poze, el se afla la capatul axei Etoile Defence care trece prin Champs Elisee, intre altele) si m-am invartit o multime de timp in jurul lui, fotografiindu-l din toate unghiurile posibile, de pe platformele aflate intre multele Avenue care pleaca (sau vin, cum preferati) in Place D'Etoile.

Din pacate grupurile mari de statui sunt in renovare si in locul lor se poate vedea pe unele laturi cate un poster mare. Ca si in Cork sau Koln, unde turismul are un rol important, multe obiective turistice sunt cu schele pe ele. Cand am ajuns din nou la intrarea pe Champs Elisee (pornisem raidul in sens invers, pt ca pe acolo iesisem) o pereche de turisti mai in varsta dar mult mai sportivi, dupa toate aparentele americani, s-au oferit (adica el a facut oferta) sa-mi faca o poza cu aparatul meu. La inceput am zis nu, apoi am acceptat, si le-am facut si eu o poza romantica cu aparatul lor, mult mai performant decat al meu.

Ei, si am pornit sa colind Campiile Elizee. Grecii le-au inchipuit probabil ca pe niste pasuni inverzite, parizienii le-au decorat, in portiunea spre Arc, cu imobile f inalte si magazine uriase, unele vand masini (sediul lor contrasteaza ca stil cu cladirile mai vechi, am observat ca toate cladirile vechi au ferestre cu grilaje, n-am prea inteles rostul acestor grilaje,, cele mai noi au, unele, chiar si termopane, sunt f putine, ce-i drept ). N-am intrat in aceste magazine, nici macar in "Louis Vuitton" :))
Ei, si cand incepusem sa ma plictisesc de atatea cladiri marete (mi se parea, toute proportion gardee, ca ma aflu pe b-dul Ana ipatescu umflat cu pompa) si ma intrebam unde se afla acea gradina insemnata cu verde pe harta am constatat ca ma aflu f aproape de ea. Am zarit niste palate impresionante, cu afise care anuntau expozitii culturale, dar am lasat culturalizarea pe alta data si m-am concentrat pe arhitectura, f bogat ornamentata, cotind la dreapta ca sa trec printre Petit et Grand Palais. Probabil ca in Galeria Nationala as fi vazut multime de minunatii. Daca as fi avut si rabdare sa stau la coada, pe langa vointa.



Chiar la malul Senei incepe cel mai interesant pod din tot Parisul, Pont Alessandre III, cu cele patru statui aurite aflate la capetele podului, precum si cu alte statui, care de care mai impozante.

Pe celalalt mal este Quai D'Orsay. Stiam ca exista o cladire cat se poate de oficiala acolo, dar si Musee D'Orsay, cu nenumarate opere ale Impresionistilor, fiica mea mai mica mi l-a recomandat cu caldura, am facut un pps cu Impresionistii la sugestia ei, dupa ce l-a vizitat. Fiica mai mare mi-a dat si ea multe sfaturi folositoare. Am pornit totusi pe Espalanade des invalides, uimita de marimea sediului lui Air France, un adevarat palat.

Domul Invalizilor l-am admirat doar de la distanta pt ca m-am indreptat spre Quai D'Orsay, hotarata sa merg pe el pana la Museu, apoi spre Tour Eiffel, care nu parea prea departe. Si am mers, si-am mers, dar singurul muzeu semnalat acolo era Musee de Branly, muzeul artei primitive de pe patru continente. N-aveam chef de arta primitiva. Era bine daca ma uitam pe harta, as fi vazut ca Musee D'Orsay era fix in directia opusa a cheiului, dar n-am regretat ca am gresit, pt ca am ajuns la Gradina Verticala a lui Patrick Blanck, despre care vorbeste intr-un interviu. Vazusem deja aceasta gradina intr-un pps, dar e altceva cand o vezi vie si naturala.

Ei, si am ajuns si la Tour Eiffel. Nu mi-a placut. Am inteles de ce au protestat parizienii la inaugurarea lui. E orice, numai opera de arta nu. Iar cand am vazut turisti urcandu-se pe scari parca ma dureau si mai tare picioarele. Noroc ca, cel putin in centru, sunt banci sau locuri de odihna la tot pasul. Dar demonul turistic nu-mi dadea pace. Dupa ce m-am plimbat pe Campiile Raiului (Elizee) era cazul sa colind nitel si Campul zeului care guverneaza zodia in care m-am nascut, anume Marte. M-am invartit pe langa monumentul dedicat drepturilor omului, privita cu dispret de niste madame frantuzoaice care spuneau ca nu inteleg ce tot fotografiaza turistii. Sigur credeau ca nu inteleg frantuzeste. M-am strambat la ele si mi-am vazut mai departe de treaba.


Pe peluzele verzi se odihneau la soare grupuri de oameni, probabil parizieni. Vremea a fost splendida in tot timpul sejurului, la buletinele meteo spuneau ca ar fi bine sa ploua ca sa se curete cerul de cenusa vulcanului. Chiar in fata Scolii Militare, vis a vis de monumentul generalului cu nume de prajitura, Joffre, e un monument modern inchinat pacii.

Scoala Militara e o cladire impunatoare, flancata de alte doua, una dedicata Artileriei si alta Cavaleriei. Mi-ar fi placut sa pozez jandarmii calare (vedeti pozele pe picasa, la linkul dat) chiar in fata cladirii Cavaleriei, dar n-am avut rabdare. Orice m-as fi asteptat sa vad in aceasta zona, dar nu o "garsoniera" in aer liber.

De atfel mai vazusem cu o zi inainte trei oameni ai strazii intinsi pe trotuar in plina zona turistica.

Am mers pe langa Ecole Militaire pana la primul bulevard la stanga si m-am indreptat spre chei, hotarata sa merg la Obelisc, pe care il vazusem de departe, de pe Esplanada Invalizilor. Am traversat Sena si am ajuns pe Cours de la Reine unde am trecut pe langa un monument inchinat victimelor poloneze din al doilea razboi mondial (am vazut multe placute care cinsteau eroii din acest razboi, in special, bineinteles, pe cei francezi) dar m-am bucurat tare cand am vazut ciresi japonezi infloriti. Am o superstitie, despre care am mai vorbit, in legatura cu ciresii japonezi si magnoliile, cred ca ei ma ajuta cumva sa-mi prelungesc viata.

Drumul prin acea gradina inverzita a fost o placere. Nici nu mai simteam oboseala. Place de la Concorde are ce oferi vizitatorilor, o fantana arteziana cu sumedenie de statui, 8 statui personificand 8 mari orase ale Frantei (printre ele si Strassbourg), am fotografiat atunci numai 6 din ele, bineinteles celebrul obelisc cu hieroglifele lui cu tot precum si palate in preajma si, cel mai important lucru, intrarea in Jardin de Touilleries.

Desi abia imi mai taram picioarele (nu uitati ca pornisem la drum pe la 10:30 si acum era trecut de 17:00) nu m-am oprit si am intrat si in gradina. Langa lac nenumarate persoane se odihneau pe scaune (fericitii!) eu am pozat statuile si la un moment dat am simtit ca nu mai pot si e cazul sa ma indrept spre hotel.

Cat nu-mi place mie sa urc si sa cobor scari metroul parea cea mai la indemana solutie. Am intrebat incotro e cea mai apropiata statie. Fatalitate, a trebuit sa ma intorc in Place de la Concorde (trecusem pe langa intrarea la metrou dar nu o observasem) dar nu prin gradina, ci pe strada, pt ca asa am fost indrumata. Am ajuns cu bine la hotel (sotule meu se temea tare ca o sa ma ratacesc) si astfel s-a incheiat a doua zi de preumblare prin Orasul Luminilor (pe care nu le-am prea vazut, ma refer la cele electrice, de pe strazi, ca am dormit neintoarsa).