C. S. Lewis despre decăderea învățământului și a democrației

Un fals citat din C.S. Lewis, o propagandă mizerabilă îndreptată împotriva măsurilor de prevenția răspândirii virusului SARS 2 m-a îndemnat să răsfoiesc electronic o carte pe care am citit-o mai de mult. Și am găsit tocmai la final, în ”Închinarea lui Sfredelin” ceva extrem de interesant pentru ultimii 30 de ani priviți ca o continuare a practicilor ”pedagogice” din timpul comunismului. Vă ofer aici un citat foarte larg pentru că experiența m-a învățat că prea puțină lume mai pune mâna pe o carte în vremea tehnologiei moderne.

C. S. Lewis despre decăderea învățământului și a democrației privite prin prisma unui diavol:

SFATURILE UNUI DIAVOL BĂTRÂN
CĂTRE UNUL MAI TÂNĂR

Principiul de bază al noului sistem are să fie că proştii şi leneşii nu trebuie făcuţi să se simtă inferiori elevilor inteligenţi şi silitori. Aşa ceva ar fî “nedemocratic”. Diferenţele între elevi — căci sunt, indubitabil, diferenţe individuale — trebuie muşamalizate. Lucrul se poate înfăptui pe mai multe nivele. În universităţi, examenele trebuie astfel gândite încât aproape toţi studenţii să obţină note mari. Examenele de admitere trebuie astfel concepute încât toţi, sau aproape toţi cetăţenii să poată intra la universitate, indiferent dacă au sau nu capacitatea (sau dorinţa) de a se alege cu ceva de pe urma învăţământului superior. În şcoli, copiii care sunt prea slab dotaţi sau prea leneşi să înveţe limbi străine, matematică sau noţiuni ştiinţifice de bază vor fi încurajaţi să facă ce făceau cândva copiii în timpul lor liber. Pot, de exemplu, să facă turtiţe de nămol şi asta să se cheme curs de modelaj. Dar în nici un caz nu trebuie să li se dea de înţeles că simt inferiori copiilor care studiază. Oricât de stupide le-ar fi preocupările, ele trebuie să primească — englezii deja folosesc expresia, mi se pare — “partea lor de respect”. Ba se poate opera încă şi mai drastic. Copiii care se dovedesc apţi de un nivel superior pot fi ţinuţi în loc în mod artificial, doar pentru că ceilalţi copii s-ar alege cu o traumă — Belzebut, ce cuvânt bun! — dacă s-ar vedea lăsaţi în urmă. Copilul eminent va rămâne astfel în mod democratic ţintuit locului în grupa lui de vârstă pe tot parcursul şcolii, iar un elev care ar fi în stare să-i priceapă pe Eschil sau Dante va trebui să stea cuminte şi să-l asculte pe colegul lui care încă silabiseşte “Ana are mere”.
Într-un cuvânt, avem motive întemeiate să sperăm într-o viitoare abolire a învăţământului, atunci când va ajunge să domnească triumfător principiul lui Sunt la fel de bun ca tine. Orice recompensă pentru rezultatele bune şi orice pedeapsă pentru rezultatele proaste vor dispărea. Cei câţiva care ar vrea să înveţe vor fi împiedicaţi să o facă; cine se cred ei să-şi depăşească colegii? Şi oricum profesorii — sau poate ar trebui să-i numesc bone? — vor fi mult prea ocupaţi să-i cocoloşească pe nerozi ca să mai piardă vremea cu predatul profesionist. Iar noi nu vom mai fi nevoiţi să ne cheltuim inteligenţa şi energia pe răspândirea imperturbabilului amor-propriu şi a ignoranţei incurabile printre oameni. Nevolnicele târâtoare au s-o facă singure.
Bineînţeles, asta se poate întâmpla doar dacă tot învăţământul devine învăţământ de stat. Va deveni. E parte a aceleiaşi mişcări. Taxele penale, concepute în acest scop, încep să lichideze clasa de mijloc, adică acea clasă socială care era gata să strângă şi să cheltuiască bani şi să facă tot felul de sacrificii pentru a-şi trimite copiii la colegii particulare. Desfiinţarea acestei clase, care merge mână în mână cu
abolirea învăţământului, este, din fericire, un efect inevitabil al spiritului care spune Sunt la fel de bun ca tine. Acesta este, în definitiv, grupul social care a dat umanităţii covârşitoarea majoritate a oamenilor de ştiinţă, a medicilor, filozofilor, teologilor, poeţilor, artiştilor, compozitorilor, arhitecţilor, juriştilor şi economiştilor pe care i-a avut vreodată. Dacă era vreun lot de ştiuleţi înalţi care să trebuiască forfecaţi, cu siguranţă ei erau. Aşa cum remarca nu demult un politician englez, “O democraţie nu se împiedică de oameni importanţi”.
...................................
Noi, aici în Iad, sperăm la desfiinţarea democraţiei în sensul strict al cuvântului: acela de sistem politic astfel numit. Ca orice formă de guvernământ, lucrează de cele mai mute ori în avantajul nostru; dar, una peste alta, mai puţin decât alte forme. Iar ceea ce trebuie să înţelegem noi e că “democraţia” în sensul diavolesc (Sunt la fel de bun ca tine, traiul ca toată lumea, idealul lui împreună) este cel mai eficace instrument pe care îl putem mânui pentru ştergerea democraţiilor politice de pe faţa Pământului.

Asta pentru că “democraţia** şi “spiritul democratic** (în înţeles diavolesc) duc la o naţiune lipsită de oameni importanţi, o naţie alcătuită mai ales din semidocţi de o moralitate flască din pricina lipsei de disciplină în tinereţe, plini de aroganţa pe care o naşte ignoranţa tămâiată, debili de prea multă alintătură. Adică tocmai ce aşteaptă Iadul de la orice popor democratic. Iar atunci când o astfel de naţie intră în conflict cu un popor care şi-a trimis copiii la şcoală să studieze, care îşi recunoaşte şi îşi recompensează talentele şi care nu dă drept la cuvânt masei ignorante, balanţa va înclina doar într-un singur sens.
......................................
Valoarea reală, în ce ne priveşte, a oricărei revoluţii, conflagraţii sau perioade de foamete stă în spaima, înşelăciunea, ura, furia şi disperarea individuală pe care ele le pot produce. Sunt la fel de bun ca tine este un mijloc folositor pentru distrugerea societăţilor democratice. Dar e mult mai valoros ca scop în sine, anume ca stare de spirit care va duce în mod necesar la excluderea simplităţii, a dragostei pentru semeni, a împăcării şi a tuturor mulţumirilor date de recunoştinţă şi admiraţie, şi astfel va îndepărta fiinţa umană de orice cale care i-ar putea conduce paşii către Rai.
........................
Democraţie e cuvântul cu care trebuie să-i duceţi de nas. Experţii noştri filologi au reuşit deja atât de bine să corupă limba omenească încât nici nu mai e nevoie să vă atrag atenţia că, pentru ei, înţelesul cuvântului trebuie să rămână obscur şi prost definit. Nu au de ales. N-are să le treacă niciodată prin minte că democraţie desemnează în fapt un sistem politic, ba chiar un sistem electoral, şi că ceea ce încercaţi voi să le vindeţi aduce doar pe departe cu aşa ceva. Evident că nici nu trebuie să li se dea voie să formuleze întrebarea aristotelică dacă prin “comportament democratic” se înţelege comportamentul pe care democraţiile îl adoptă sau comportamentul care susţine o democraţie. Pentru că dacă s-ar gândi aşa, nu se poate să nu le dea prin cap că între cele două nu se pune neapărat semnul echivalenţei.

Voi să folosiţi termenul numai şi numai ca formulă incantatorie; sau, dacă vreţi, numai pentru puterile lui comerciale. E un cuvânt pe care ei îl venerează. Şi, fireşte, el se leagă de idealul politic care spune că oamenii trebuie trataţi în mod egal. Veţi opera astfel subtil în minţile lor tranziţia de la acest ideal politic la credinţa că toţi oamenii chiar sunt egali. Mai ales acela de care vă ocupaţi. Drept urmare, puteţi folosi cuvântul democraţie pentru a legitima în mintea lui cele mai degradante (şi de asemenea cele mai puţin plăcute) sentimente umane. Astfel îndrumat, va îmbrăţişa, nu doar fără pic de jenă, dar chiar cu zâmbetul pe buze, purtări pentru care, de n-ar fi apărate de aura cuvântului magic, oricine l-ar da de ruşine.

Sentimentul despre care vorbesc este, desigur, acela care îl face pe om să spună: Sunt la fel de bun ca tine.

Primul şi cel mai evident punct câştigat este că astfel îl împingeţi să aşeze în centrul vieţii lui o minciună sfruntată. Ce vreau să spun nu este pur şi simplu că lucrurile pe care şi le spune sunt false în sine, că la fel de egal este cu ceilalţi în ce priveşte bunătatea, onestitatea şi simţul măsurii pe cât de egal le este în înălţime sau greutate. Ce vreau să spun este că nici el nu le crede. Nimeni care spune că e la fel de bun ca altul nu crede aşa ceva. N-ar spune asta dacă aşa ar gândi.
................................
Sub influenţa melodiei vrăjite a cuvântului, cei care sunt în vreun fel sau oricum inferiori altora vor încerca mai cu sârg şi mai eficient ca niciodată să coboare pe toată lumea la propriul lor nivel. Dar asta nu e tot. Aceeaşi influenţă îi va face pe cei care se apropie, sau s-ar putea apropia, de măsura întreagă a umanităţii să dea înapoi, speriaţi că ar face astfel dovada unui comportament nedemocratic. Sunt informat din surse sigure că tinerii îşi reprimă înclinaţiile incipiente pentru muzica clasică sau literatura bună de teamă că astfel ar putea să nu mai fie ca toată lumea; că oamenii care şi-ar dori cu adevărat să fie — şi care sunt dăruiţi cu har pentru a fi — oneşti, căşti ori temperaţi refuză să o facă. Acceptând, ar deveni diferiţi, ar putea impieta asupra stilului de viaţă, s-ar desface din ograda lui “împreună”, şi-ar periclita “integrarea în grup”. Ar fi pe cale (oroarea ororilor!) să se transforme în indivizi.