În Decembrie 1994, tocmai când socrii mei se pregăteau să se mute de la noi în apartamentul lor din celălalt capăt al Bucureștiului iar Florin era plecat într-un ”Schimb cultural” în America am primit de la dispensarul de pediatrie o înștiințare că trebuie să mă prezint cu Diana la vaccin. Ea era la Ciochina, în București fiind Ancuța cea mică.
A venit Mamița val-vârtej cu ea și când ne-am prezentat la dispensar doctorița Mioara Tacu a cerut să îi facem o analiză de urină. S-a felicitat ulterior că nu a făcut niciodată un vaccin fără analize, deoarece Diana avea hepatită. Pe la prânz am aflat rezultatul, noaptea a venit Salvarea să ia copilul și cineva care să o însoțească, deoarece avea sub 3 ani.
Au fost unele dintre cele mai grele momente ale vieții mele când trebuia să aleg între cele două fetițe, care ambele aveau nevoie de mine. Tata socru era de părere să o las pe Diana să meargă singură, deoarece la spital e personal calificat care să aibă grijă. Cum eu fusesem internată de câteva ori cu diverse probleme știam care e realitatea și în final am mers la spital urmând ca a doua zi să fie chemată Mamița (care între timp se întorsese acasă) să stea cu Anca, lucru care s-a și întâmplat.
Și astfel am petrecut câtva timp, nu mai știu cât, cred că două săptămâni în Institutul Victor Babeș. Mai erau două mame cu copii, ambele beau cafea zilnic, ambele au făcut și ele hepatită. Pe mine m-a ferit Dumnezeu de asta. Pentru că erau mulți copii acolo am avut grijă și de ei, nu doar de al meu, cum făceau celelalte mame.
Întrebarea invariabilă pe care o puneau copiii personalului medical era: ”Avem voie să mâncăm cireșe?” Nu am înțeles de ce tocmai asta era grija lor cea mai mare. Răspunsul era deasemenea invariabil Da.
Era acolo o fetiță căreia i se spusese că are voie să meargă acasă atunci când nu va mai face pipi colorat. Bietul copil se ducea la baie tot la câteva minute, până a luat-o la rost o infirmieră care i-a explicat că va mai dura până se vindecă.
Luasem de acasă ”Cărticica de patru ani” a Constanței Buzea și le-am citit copiilor în fiecare zi poezii din ea. Mi-era puțin ciudă că toți copii erau atenți la ce citeam (cartea avea și niște ilustrate foarte frumoase, ulterior am aflat că nu s-au mai editat cărți ilustrate frumos) numai Diana nu.
Dar într-o zi mi-a luat cartea din mână și a spus ”acum citesc eu” și a recitat poeziile pe care deja le învățase pe de rost. Și acum mă topesc de drag când îmi amintesc. Doar nu avea nici măcar 3 ani.
Mai era o fetiță de 14 ani de la Casa de Copii. M-a impresionat ce bine educată era, ce vocabular avea și ce comportament corect față de situația în care era. Mi-a fost milă de ea că i se pusese perfuzie, o trecea pipi și nu a venit nimeni să o ajute decât după ce am insistat eu mult. Când am petrecut din nou timp în spitale am învățat cum să opresc sau să reglez fluxul perfuziilor, încât să nu mai ”deranjez” personalul sanitar.
Totul e bine când se termină cu mine. Anul acesta a fost un an deosebit de bun pentru cireși, s-a produs, după cum am văzut prin grădinile din cartier, o recoltă bogată de cireși și vișine, va fi una bogată și de nuci și gutui, poate chiar și pere. În schimb caise nu prea sunt, nici piersicii nu au rodit prea mult. Vor fi și multe mere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu