Ce verde era valea mea---Cum am indragit pictura...

Cred ca dragostea pentru pictura e innascuta sau nu e deloc. La mine s-a manifestat prima data pe la 10 ani, cred. Eram la cinema...la tara...O sala sordida in care se instalase Caminul Cultural...in salonul carciumii unchiului nostru, din fericire pentru el pe alte taramuri la acea vreme, "unde nu e durere nici intristare", cum canta popa la slujba.

In loc de scaune erau banci lungi, rudimentare, din acelea fara spatar. Filme vedeam odata pe saptamana, cand venea caravana. Stiam ca a sosit pentru ca umbla prin sat si ne anunta prin difuzoare, sau poate porta-voce, nu mai stiu... Mai tarziu, cand s-a construit un Camin Cultural mai modern, acum desigur dezafectat, cine mai are nevoie de cultura in tara asta? stiam ca e rost sa vedem un film pentru ca rasuna pana hat, in raspantia noastra vocea Mariei Tanase cu "Aseara vantul batea/ Badea-n brate ma strangea" (desigur ca nu Mircea Badea) si "Trenule masina mica/ Unde-l duci pe Ionica?" Il ducea desigur la Bucuresti, unde peste decenii Constantin al lui Mircea Vintila avea sa o intalneasca pe Veronica lui.
Ei, si caravana aia aducea desigur la acea vreme o multime de filme sovietice, dar nu numai, cred ca Vagabondul lui Raj Capoor, cel hoinar si fara un ban in buzunar, l-am vazut tot cam pe atunci. Cele mai multe erau despre razboi, tineti cont ca m-am nascut in 44, cu o saptamana inaintea bombardamentului aliat care, pe langa Gara de Nord, plina de refugiatii din Basarabia care fugisera saracii sa scape de rusi si au dat peste bombele americane, au distrus atunci iremediabil Teatrul National, aflat pe langa Palatul Telefoanelor. In videoclipul de mai sus, in care maria Tanase canta "Aseara vantul batea" puteti vedea cum arata Teatrul National pe vremea aceea, dar si multe alte imagini din Bucurestiul vechi.

Dar nu numai razboiul era tema filmelor vazute atunci, ci si unele documentare dedicate artei. Trecuse de mult vremea proletcultismului la ei, desi la noi era inca in floare, Stanislavski se dovedea un regizor enorm de talentat, balerinii rusi cucerisera deja Occidentul iar arta veche, de pe vremea tarismului, era ocrotita si restaurata in muzee, in ciuda marilor vicisitudini ale razboiului.

Cel pe care l-am vazut eu dedicat unui pictor rus cu adevarat genial, Aivazovski. Si daca eu nu am vazut marea pana in timpul studentiei, cand am mers cu un autobuz de la IAS-ul (sau poate inca mai era GOSTAT, nu mai stiu sigur) unde lucra tatal meu, intr-o excursie de doua zile in care ma facut turul litoralului, Aivazovski o pictase in fel si chip. Si astfel odata cu dragostea pentru pictura a inmugurit in sufletul meu plapand de fata crescuta la tara si dragostea pentru mare, dragoste care ma macina si acum.

Anii au trecut, a trecut si criza de adolescenta care la mine s-a manifestat printr-o nepotolita sete de lectura (si nepotolita a ramas si acum, desi nu mai citesc carti ci articole de pe net) si am devenit, printr-un concurs de imprejurari mai debraba nefericit, studenta la chimie. Spre rusinea mea ma sa povestesc ca in anul V am dat dovada de o lipsa de loialitate de care imi pare si acum rau.

Eram un grup de colegi, toti fii sau fiice mai mari in familiile noastre, posesori de frati sau surori mai mici si mai privilegiati...Totusi bucurestenii erau mai privilegiati decat mine pentru ca situatia lor materiala era sensibil mai buna decat a mea, o caminista amarata care isi permitea foarte rar sa mearga in excursii din lipsa de banii necesari. Grupul acesta a planuit ca in vacanta de iarna sa mergem fie intr-o tabara organizata de facultate, fie intr-o excursie pe cont propriu daca nu ni se permitea tuturor inscrierea in acea tabara gratuita.

Cred ca singura care a primit aprobare sa mearga in tabara am fost eu, sau  asa imi place sa imi amintesc, ca sa imi linistesc constiinta vinovata. Destul ca acolo am mers singura, fara grup, dar am avut avantajul ca am primit gratuit, de la magazia sportiva a facultatii, echipamentul necesar pentru excursii pe munte. Si aici ar fi ceva de povestit, profesorul de sport responsabil cu echivalentul avea un mare respect pentru mine pentru ca dadusem dovada la o ora de sport in anul I de o tenacitate iesita din comun si am reusit sa sar capra dupa nenumarate incercari ratate. In copilarie saream cu usurinta peste un asemenea aparat, ceva mai rudimentar, dar intre timp mi se modificasera dimensiunile si capatasem si un nenorocit de reumatism. Aveam sa  descopar peste multi ani si o defectiune grva la coloana, doua vertebre sudate...dar asta e alta poveste, care tine mai degraba de celalalt roman al meu autobiografic "Pacient in Romania".

Si cum spuneam am mers in tabara la Sinaia. N-am prea avut la ce sa folosesc echipamentul, pentru ca n-a prea fost zapada, dar acolo am cunoscut un politehnist foarte simpatic, caruia ii placeau grozav tinerele mai plinute, asa ca mine...Si cand ne-am intors in capitala am continuat relatia, avand ca distractie, intre altele "culturalizarea" prin vizite la Muzeul de Arta al Republicii, actualul Muzeu National de Arta al Romaniei, aflat in Palatul Regal.

Zic vizitele pentru ca muzeul fiind foarte vast, nu putea fi vizitat cu atentia cuvenita intr-o singura zi. Am eu o vecina si prietena care m-a anuntat intr-o zi ca a fost la "expozitie" "Care expozitie?" am intrebat-o. Cea de la Sala Palatului, mi-a raspuns ea mandra. Dupa mai multe intrebari mi-am dat seama ca vizitase museul de arta, pentru prima data in viata ei. "Si ce ai vazut acolo?" am intrebat-o. "Tot" mi-a raspuns ea. La prima mea vizita la muzeu ma vazut practic doar etichetele. Cercetari ulterioare au dovedit ca unele tablouri au fost atribuite gresit, cum ar fi o "Suzana si Batranii" atribuita lui Tizian, dar pictata de Alessandro Varotari

Ca sa ne dam seama de unde ar fi provenit atribuirea gresita hai sa vedem cum arata un nud de Tiziano Vecellio, cum ar fi cel al lui Danae:

Greu a fost pana mi s-a trezit gustul...De atunci am vizitat nenumarate expozitii si muzee, cel din Arad facandu-mi cunostinta cu Mihaly Munkacsy, de exemplu, iar cel din Constanta cu portretul Cellei Serghi pictat de Magdalena Radulescu. O sa va arat intai portretul scriitoarei pe care am indragit-o inca de la prima carte pe care i-am citit-o, si apoi tablouri de Munkacsy.

Ce ma bucura este ca si fetele mele ma insoteau cu placere in aceste vizite. Intre timp dragostea pentru pictura a luat forma achizitionarii de albume de arta, care in regimul comunist proveneau in special din URSS, erau de o buna calitate si destul de accesibile ca pret. Acum vizitez mai mult muzee virtuale sau expozitii oferite de Google Search, dar nu e nici o problema, dragostea ramane.