De câteva zile am o criză de sciatică nesuferită la piciorul stâng dar azi mă mai lăsase un pic în pace, așa că m-am decis să fac o plimbare mai lungă. Numai că m-a apucat noaptea și în drumul spre casă m-am împiedicat de o bordură ceva mai înaltă decât cele obișnuite și am căzut destul de rău, lovind cu putere mașina parcată (al cărei loc de parcare era separat de trotuar cu bordura cea înaltă). Nu știu ce a răsunat mai tare, tabla mașinii sau capul meu.
Nu mă puteam ridica și așteptam să treacă cineva să mă ajute. Mi s-a părut că a trecut o veșnicie până când o doamnă m-a întrebat ce am pățit și m-a apucat de mâna dreaptă (căzusem pe partea stângă și mâna aceea nu era accesibilă).
N-am avut inima să îi spun că, deși au trecut atâția ani de la operația de cancer mâna îmi cam face probleme pentru că mușchiul care o lega de torace a fost îndepărtat parțial. A tras și am reușit să mă ridic în genunchi zicând mereu ”Nu mai pot, nu mai pot!”. Dar am putut,, în ciuda sciaticei care s-a grăbit să intre și ea în joc. Între timp doamna spunea că noi, astea mai plinuțele cădem ca bolovanul.
Când m-a văzut în sfârșit pe picioarele mele a mai criticat un pic pe cei care au făcut bordurile atât de înalte, i-am mulțumit și a plecat în treaba ei.
Deci asta e dragi tovarăși și pretini: ”CÂND ZICI CĂ NU MAI POȚI MAI POȚI PUȚIN”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu