In timpul studenției am stat la două cămine ale Universității: în anul I la căminul de lângă Operă, unde stăteam patru în cameră iar următorii patru ani în Grozăvești, care era proaspăt dat în folosință, cu camere de două paturi și o cantină foarte spațioasă, unde acum funcționează una din facultățile Universității.
În anul I mâncam la o cantină micuță, pe Bulevardul numit atunci 6 Martie, actual Elisabeta. acolo fusese un restaurant numit Princiar, undeva vis-a-vis de Restaurantul Gambrinus. Acum este inclus cumva într-un McDonald.
În acea cantină era o tablă neagră pe care se scria, cu cretă albă, meniul zilei. Mâncarea era acceptabilă, spre deosebire de cea de la Grozăvești, unde pesemne se fura mult mai mult, personalul fiind foarte numeros. Teoretic în fiecare zi un student, ales nu știu pe ce criterii, supraveghea modul cum se prepara mâncarea și cum se stabileau porțiile. La Princiar am fost și eu odată pe post de supraveghetor dar n-am înțeles mare lucru din ce se făcea acolo.
Pe tabla aceea a apărut la un moment dat numele de ”sarmale vărsate” despre care am aflat mai târziu că se numeau de fapt ”varză a la Cluj”, adică pur și simplu straturi de varză murată tăiată fin intercalate cu un amestec de carne, ceapă și probabil orez, fierte împreună.
După câte știu ardelenii fac sarmale mari, cât pumnul, spre deosebire de cei din alte regiuni. În Moldova se fac foarte mici și, când am fost invitată de Crăciun în Salt Lake City la o familie de români care invitaseră și niște americance gazda le-a explicat foarte serios că se fac atât de mici ca să se folosească mai multă varză decât carne, moldovenii fiind mai săraci decât cei din Ardeal. Noi regățenii am rămas undeva la mijloc.
Nu-mi mai amintesc dacă la cantina Grozăvești exista vreo tablă cu meniul dar îl aflam oricum și de multe ori săream peste mese pentru că pur și simplu nu-mi plăcea gustul mâncării, cum ar fi chestia cleioasă care se servea cu numele de musaca. Abia când am făcut eu singură acasă musaca după rețeta din Sanda Marin mi-am dat seama ce diferență de la cer la pământ era dintre musacaua adevărată și cea din studenție. Nu mai spun că cea servită la restaurantul hotelului din Grecia mi s-a părut de-a-dreptul divină, deși nu avea multă carne (am fost și am rămas mereu carnivoră)
Multă vreme nu am mâncat preparate cu orez pentru că am găsit într-unul un vierme uriaș. Așa numita friptură era atât de tare încât doar un concasor ar fi putut să o desfacă în bucăți. Cert este că faptul că în viață am suferit două hemoragii interne din motive de ulcer iar asta își are rădăcinile în mâncarea de la cantină.
Din fericire parizerul era foarte ieftin și gustos și deci îmi puteam permite din cei 30 de lei bursă și 100 cât primeam de acasă să mănânc din când în când ceva cât de cât consistent.
Când am început serviciul și mai ales când am început să gătesc eu ce îmi place din nefericire mi-au crescut proporțiile, încât se pare că bucătăresele de la Grozăvești erau de fapt niște nutriționiste mult mai pricepute decât puteam să apreciez la vremea aceea.
Fotografiile cu fosta cantină acum Facultatea de Filozofie, căminul, camera văzută dinspre ușă și dinspre fereastră și holul sunt luate de pe net. Am fost studentă în perioada 1961-1966.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu