Jurnal de Corona Virus 19 - Garderobă

De când s-a dat prima Ordonanță Militară viața mea s-a scurs între rochița de zi și cea de noapte, numită și cămașă. De câteva ori mi-am pus și pantaloni, bluză, geacă. Anul trecut, când aveam 60 de kg, mi-am cumpărat trei perechi de pantaloni, doi supraelastici, unul din material de blugi. Cei vechi fluturau pe mine.

Acum, mai ales de când mi s-a scos tiroida în Octombrie, încap cu greu în ei. Am ajuns la 77 de kg. Am avut un tonus bun, pandemia nu m-a afectat psihic, m-am simțit bine. Dar de două zile simt că încep să clachez. Am momente când mă învârt prin casă și nu mai am chef de nimic. Nu e momentul să încep o cură de slăbire, spun psihologii. 

Nu e momentul ar zice, cred și cei care mi-au tratat ulcerul anul trecut, după hemoragia internă. Poate Ordonanța asta 10, care ne lasă să ieșim din cușcă în intervale ceva mai omenești mă va readuce pe linia de plutire, să reîncep turele de plimbare prin cartier pe străzile mai puțin circulate.

Poate starea mea de acum se datorează și faptului că am cam tras de mine cu exercițiile pe stepper care au început să mă obosească. Lasă că-mi revin eu. Am trecut prin perioade mai rele și... au trecut.

Și ca să-mi mai vină inima la loc o să pun și aici poze cu mâncare, de la Florii, Paști și ultimul weekend.

Întâi masa de Florii:

După cum se vede faptul că am sărbătorit numai noi doi, eu și Florin, nu m-a demoralizat. Nici faptul că Paștele s-a petrecut într-un cadru mult prea intim nu a avut efect negativ asupra mea. Mai jos sunt poze din ajun, cu ce am bucătărit. Ouăle colorate au fost cumpărate de Diana (draga de ea a făcut aprovizionarea pentru mine în fiecare săptămână, nici nu a intrat în casă, ne-a înmânat cumpărăturile de pe scară)

Iată și masa de Paști. La amintirea atâtor bunătăți deja mi-a crescut moralul. Și curuliile depuse.

Și în fine pozele din cel mai recent weekend, puse un pic cam alandala.

Vă las să ghiciți voi ce reprezintă fiecare poză.

Jurnal De Corona Virus 19 - Învierea Domnului

Sunt 2020 de ani de când lumea s-a schimbat în urma unui eveniment pe care îl prăznuim azi, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Poate pentru unii e doar o sărbătoare tristă, pentru că nu pot fi alături de cei dragi, din motive de securitate sanitară.

Dar eu cred că e mai degrabă un prilej de introspecție, de înțelegere a ceea ce trebuie schimbat în acestă lume care a devenit din ce în ce mai păcătoasă, înclinată fiind spre consumerism, spre satisfacerea mai degrabă a nevoilor materiale decât a celor spirituale. 

Și așa cum contemporanii conaționali ai lui Iisus doreau doar dobândirea libertății palpabile de sub jugul roman, fără a căuta măcar să înțeleagă sensul adânc, spiritual, al învățăturilor sale, așa și acum sunt mulți în lume care își doresc ca la finalul acestei nenorocite situații în care ne-am pierdut mare parte din libertatea la care știm că avem dreptul își doresc doar să se întoarcă la viața dinainte, cea în care mult prea mulți gândesc că dictonul latin ”Homo homini lupus” este singurul corect.

Nu am să încerc măcar să ofer aici ce cred eu că ar trebui să fie liniile directoare ale societății după redobândirea, fie chiar și parțială, a libertății de mișcare, ci doar câteva tablouri celebre având ca temă Învierea Domnului.

 1. Hans Memling - Resurrection

2. He Is Risen by Jon McNaughton

 3. He Is Risen by Arthur Hughes

 4. I am the Resurrection by John Lautermilch

 5. James J. Tissot (French painter and illustrator, 1836-1902)--Resurrection

 6. Michael Dudash - Triumph of Life

 7. Mikhail Nesterov (1862-1942) - The Resurrection

8. Vecellio Tiziano, Polyptych of the Resurrection

9. Unknown illustrato Breviaire de Martin Aragon--Spain

Camionul.

O fi Eminescu poetul nostru național, dar pentru mine cel mai iubit dintre poeți a fost, este  și va fi George Coșbuc. Dar nu mult departe în urmă, ci chiar imediat, se află în inima mea un poet considerat minor de Eugen Lovinescu, George Topîrceanu. Cred că de când i-am citit biografia am început să simt ca o mare nedreptate trecerea în neființă în jurul vârstei de 40 de ani a lui și a atâtor altor oameni talentați:  Nat King Cole, Joe Dassin, etc.

Dintr-una din prozele sale, ”Povestiri Vânătorești”, mi-a rămas gravat în minte un fragment pentru morala sa, primită de mine ca o lecție. Este vorba despre prietenul său bun, Mihail Sadoveanu, împreună cu care mergea în expediții de vânătoare.

Povestește poetul că deplasarea la locul de vânătoare se făcea într-un camion, o hardughie care se putea răsturna oricând, acoperită cu o prelată. Sadoveanu își alegea locul cel mai din fund, de unde nu putea să se vadă nimic. Topîrceanu, care se așeza totdeauna la margine, nu putea înțelege nicidecum o asemenea alegere și îl întreba de ce stă acolo, dacă se răstoarnă hardughia?

Am să încerc să reproduc cât pot mai bine dialogul dintre cei doi, din memorie, pentru că respectiva poveste am citit-o, ca multe altele, într-o carte împrumutată de la o bibliotecă publică, habar nu am care, pentru că am frecventat multe în viața mea, și nu mai pot găsi nicăieri acel fragment.

-Și dacă se răstoarnă ce poți să faci? l-a întrebat prietenul.
-Nu pot face nimica, a răspuns el.
-Apăi dacă nu poți face nimica de ce nu stai liniștit?
-Ba, iu, nu mă resemnez. Dacă se răstoarnă hardughia mă prind cu dinții de marginea ei și se cheamă că am reacționat.

Dintre cele două atitudini, cea a lui Mihail Sadoveanu mi se potrivește cel mai bine. Mulți nervi am creat mamei și surorii mele din acestă cauză pentru că ele, Dumnezeu să le ierte, fiind colerice, nu puteau înțelege cum de rămâneam calmă în situații tensionate și așteptam liniștită finalul dacă nu puteam face nimica.

Chiar și acum,, în situația asta nenorocită cu pandemia nu văd de ce trebuie să mă agit peste poate dacă eu personal nu pot face nimic ca să o rezolv. Mai bine stau liniștită și aștept să văd cum evoluează lucrurile, cum se termină, dacă voi avea zile și nu mă infectează cineva cu nenorocitul de virus între timp. Cum am trecut prin atâtea oi trece cumva, cu ajutorul Celui-de-sus, și peste asta.

Pacient în România - Insulina.

De când am aflat că am diabet am trăit cu spaima că într-o zi voi ajunge la insulină. Am reușit să controlez, mai bine sau mai puțin bine, glicemia până într-o zi, mai precis o noapte.

Noaptea a fost cea petrecută la terapie intensivă după ce am fost operată pentru a mi se îndepărta paratiroida care o luase razna datorită unui adenom enorm (detectat cu ajutorul unei scintigrafii făcute la SANADOR, a patra din viața mea, trei numai la tiroidă și una pentru sistemul osos, deci radiată, nu glumă) precum și tiroida pe care se dezvoltaseră mai mulți noduli (pe care i-am văzut personal când i-a marcat pe poză, în timpul ecografiei, doctorița Krystyna Dyachenko, o doctoriță extraordinară, căreia îi voi rămâne veșnic recunoscătoare și...îndatorată.

Cu îndatorarea asta veșnică sunt mereu datoare să explic că e vorba de o datorie pe care nu o voi returna niciodată. E o glumă, bineînțeles.

În noaptea aceea anestezista (cred că nu-i greșesc numele, Greiere) de la Parhon a cerut să mi se determine glicemia. Nenorocire, era deja 280. În viața mea nu știu să fi fost atât de mare. Mi s-a făcut insulină și a doua zi a scăzut la 230. apoi la 210. Timp de vreo două luni am încercat să o scad atât prin dietă cât și prin ceaiuri speciale (frunze de dud, frunze de afin, frunze de urzică, teci de fasole verde) și tablete de Glucorenorm (un amestec de plante, printre altele Momordica Cuarantica, ”castravetele amar”, reputat ca hipoglicemiant) dar fără rezultatul dorit.

A venit și ziua fatală când doctorița Chiriac de la SANAMED mi-a dat rețetă de insulină. Am început să fac injecții subcutanate. N-a fost o problemă prea mare pentru că mai făcusem asemenea injecții, cu Cantastim. Dar în primele zile am uitat să controlez dacă este acul înfundat și când îmi măsuram glicemia mă apuca disperarea pentru că nu scădea deloc.

Dar când mi-am dat seama care este problema totul s-a rezolvat, de atunci glicemia mea este din nou sub control. Spaima a dispărut, mă simt mai sigură pe mine, nici măcar nenorocirea asta cu statul forțat în casă nu a reușit, încă, să mă doboare. Când mă mai apucă nostalgiile că nu mai pot admira primăvara în toată splendoarea ei floricolă îmi amintesc de perioada de 6 săptămâni cât am fost internată după operația de cancer la sân. cât de tristă eram că nu mai pot să văd marea, și cum s-a întâmplat apoi nu numai să o văd, dar chiar să intru atât în apa Mării Negre, cât și în cea a Mării Egee.

Pentru că tot am vorbit de operația cea mai recentă, vreau să-mi exprim aici recunoștința și pentru doctorul Ionuț Sandu, cel care a efectuat-o.

Morala povestirii, pentru că are și o morală, este că uneori frica poate fi mult mai devastatoare decât motivul care o provoacă.

Maria Magdalena Oosthuizen, South Africa - Jesus Christ

Artiștii își pun sufletul pe tavă în creațiile lor. Și poate nimeni nu o face cu atâta grație și căldură precum această artistă din Africa de Sud, Maria Magdalena Oosthuizen. Am ales pentru voi câteva tablouri religioase, precum și unele cu luna plină.

 1. Call me by my name

2. Take my hand

3. Walk with me

 4. I will carry you

5. Follow the sound of my voice

 6. Jesus my Savior

7. My child, fear nothing, for I am with you always!

 8. Unfailing love

9. Way maker

10. You are moving in my midst

11. In His Presence

 12. Just be held

13. I get my validation from the cross

14. Alabaster

15. Woman at water well (Good Samaritean)

 16. Voetewas (Foot Wash)

 17.  Forgiven

18. My comforter

19. God is my strength

20. My Protector

Și acum câteva imagini diafane cu femei sub lună plină