Aurul si Întelepciunea

Cineva a comentat la un articol al meu dedicat lui Vasile Militaru: 

Poemul Merele de aur e o capodopera! Daca exista undeva publicate versurile acestui poem ar fi o minune!

Pacat ca nu s-a semnat, ca sa ii multumesc personal pentru ocazia de a gasi acest poem, care pare a fi acel poem minunat despre care e vorba in comentariu, cel putin Google asa spune.

Aurul si Întelepciunea

Vasile Militaru

Marele-Împãrat Luminã si-Întuneric Împãrat,
Megiesi cu-mpãrãtia, când a fost si ei sã moarã,
Cu trei zile mai-nainte de, prohod si de sicriu,
Fiecare, cu iubire si-a chemat
Unicul fiu,
Sã-i dea binecuvântare pentru cea din urmã oarã.
Si-amândoi, cu ochii-n lacrimi si cu grai întretãiat:
Fiilor ce-aveau sub soare le-au lãsat câte-o comoarã:

- Fiule, a zis Luminã, eu mã sting si plec departe...
Tu rãmâi pe lume singur...Toate-n lume sunt desarte...
Mostenire, pentru tine, n-am sã las decât o carte...
Iat-o!...Toatã fericirea vei putea prin ea sã sorbi,
Dacã ochii tãi, citind-o pururea, nu vor fi orbi!
Sunt în ea comori de veacuri: vorbe-adânci, vorbe-ntelepte;
Fiecare, la tot pasul, doar spre bine sã te-ndrepte,
Fiindcã vorbele-ntelepte, niciodatã nu te mint
Si-s ca merele de aur, în panere de argint!

- Ah, odorul tatii, zise Împãratul Întuneric;
Azi, când mor, cu fericirea, vreau, pe veci, sã mi te feric...
Iatã-ti las, ca mostenire, un fãrã sfârsit tezaur:
În aceastã raclã neagrã, numai galbeni mari de aur...
E comoarã fermecatã
Prin iubirea mea de tatã...
Galbenul cel de pe urmã, sã-l azvârli mereu în foc
Si, mereu, spre-al tãu folos,
Înmiit, au sã rãsarã, gârlã, galbenii la loc,
Pe când racla fermecatã, cum pãmântul alta n-are,
Sã cuprindã-a ta comoarã, se va face tot mai mare!...

Vorbele acestea zise, firul vietii astfel tors,
Cei doi Împãrati plecarã,
Fiecare plâns de-o tarã,
Dincolo, de unde nimeni, pânã azi, nu mai s-a-ntors,
Iar în ziua urmãtoare, chiar din zorii diminetii,
Cei doi fii pornirã si ei ca sã-si toarcã firul vietii:
Pe stãpânul raclei negre, cu însetãri în pumnul humii,
La fost smuls ca o furtunã, aurul, în largul lumii:
Bolta cerului albastru i-a-nhorito-n mii de sori;
I-a pus vrãji în toatã clipa; sub tot pasul, colb de flori;
L-a purtat pe tot pãmântul: pe cãi largi, pe cãi înguste
Si i-a dat, în fãrã seamãn pân-atunci olocauste,
Tot ce-ar fi putut sã guste!...

Dar cu anii, mergând astfel pe cãrãrile ce mint,
Cu, pe tâmple, tot mai multã promoroacã de argint,
Însetatul, dintr-o datã, rãtãcit pe-al vietii drum
Se simti mâhnit...Pe fire parcã se lãsa un fum;
Nu mai era primãvarã, nu mai era cer senin;
Fericirea de-altã datã începu sã fie chin:
Cântecul îi pãru urlet; stârvuri, florile de crin;
Simti frigul tot mai tare: sorii se stingeau într-una;
Muri cel din urmã soare, apoi stelele si luna;
Întunericul se-ntinse tot mai negru si, curând,
Noapte grea veni sã-i cadã si pe suflet, si pe gând,
Cel care viata o sorbise cu-nsetare,
Otravit de-a ei dulceatã, s-azvârli, plângând, în mare!
Dar, în clipa-ntunecatã, cea mai neagrã dintre toate,
El simti, din valul mãrii cum un brat pe mal îl scoate
Si-n clipita urmãtoare când în fire-a fost sã-si vinã
Vãzu-n fata lui pe fiul Împãratului Luminã:
Cu, pe cap un sfert de soare ca un sfânt din Paradis,
Zâmbitor tinzându-i cartea, cel ce l-a scãpat i-a zis:
- Nu e vina ta...E vina celui care, drept tezaur,
Nu ti-a dat o asa carte, ci izvorul sãu de aur!...
Ia-o si citeste, frate: pentru toate-ti va fi leac,
Precum leac mi-a fost si mie; si-o fi tuturor, în veac...
Ia-o si citeste-ntru-na: azi vei fi mai bun ca ieri;
Vei simti cum prinzi în suflet boarea dulcei primãveri,
Cu miros din lãcrãmioare si din florile de meri!...
Vei simti, din întuneric cum pe toata clipa iesi;
Cum îti înfloresc în Suflet milioane de ciresi;
În a cãror fiecare ramurã omãt de floare,
Cântã, o privighetoare!
Cartea mea e carte plinã
De miresme, de luminã,
Si mai mult îmbãtãtoare decât oricare grãdinã!
Ia-o si citeste, frate...Adevãr grãieste-mi gura!

Si-nchinându-se, Luminã, surâzând, i-a dat
Scriptura.
.......................................................................
Iarã Sufletul-ruinã, adevãr zic si eu vouã:
Prin puterea cãrtii sfinte, s-a trezit la viatã nouã!