Cruce alba de mesteacan-articol sugerat...

Am cateva prietene care primesc articolele mele in mod automat prin email. Si bineinteles ca primesc comentariile lor tot prin email...si e normal, e mai comod sa apese pe reply decat sa mearga la blog...chiar daca nici nu stiu ce pierd (am acolo si un animalul infiat, o pisicuta, daca era reala de mult ii albeau oasele dupa ce ii sticleau ochii de foame).

Unul dintre aceste comentarii, la Pomii de langa casa Partea V-a arata cam asa:

Shi eu iubesc in mod special mesteacanul, poate  shi pentru ca tatal meu povestea des cat de frumoasa este melodia "cruce alba de mesteacan". Inutil sa-tzi mai spun ca eu nu am auzit niciodata romantza respectiva...
Tatal meu nu a cantat niciodata. Doar povestea despre ea.
Mai tarziu am citit shi retzinut o strofa:

Cate doruri, cate vise,
Cate ganduri necuprinse
Au venit sa mai petreaca-n
crangul verde (?) de mesteacan.

Nu-tzi scriu poezia ca sa porneshti una din anchetele care te-au consacrat (chiar nu vreau sa te pun la treaba), ci fiindca mi-au placut mult versurile shi le spun mereu nepotzilor mei cand ajungem in zona cu mesteceni din Herastrau.

Ei, daca i-au placut asa de mult versurile ce sa fac, ma sacrific si le caut...Stai blanda, scumpa mea, ca n-a durat cautarea decat cateva secunde...

Balada crucii de mesteacăn
Cruce albă de mesteacăn,
Răsărită printre creste,
Cine te cunoaşte-n lume,
Cruce fără de poveste?

Peste braţele-ţi întinse
Din poiana fără flori,
Uneori s-apleacă-n noapte
Cârdurile de corori.

Şi-n tăcerea nesfârşită
Sub arcadele de brad,
Nu s-aude decât plânsul
Cetinilor care cad.

Cruce albă de mesteacăn
Biciuită de furtuni,
Peste lemnu-ţi gol, doar luna
Pune albele-i cununi.

Ca de-o mână nevăzută
Slovele-ţi se şterg de ploaie;
Tot mai mult te bate vremea,
Vânturile te îndoaie…

Şi ca mâine fulgii iernii
Te vor prinde-n a lor salbă,
Şi vei dispărea din lume
Cruce de mesteacăn albă.

Sfântul îngropat sub tine
Cine-l va mai şti de-acum,
Cruce albă, rătăcită
Lângă margine de drum?

Braţele-ţi de vânturi smulse
Se vor pierde pe poteci,
Numai brazda de ţărână
Nu-l va părăsi pe veci.

Oituz, iulie 1917

Din antologia “Aceşti mari poeţi mici”, alcătuită de Mihai Rădulescu

Jean Moscopol - Cruce alba de mesteacan

Asculta mai multe audio diverse 

Iata cum canta si Tiberiu Ceia

Nah, ca versurile prietenei mele nu se regasesc aici. La munca, madam Munteanu, nu te culca pe o ureche.. Nu te culca nu e chiar cel mai bun sfat, avand in vedere ca n-am dormit in noaptea asta, dar nici n-as putea, pt ca fronturile atmosferice bantuitoare prin tara noastra mi-au reinviat o brosita astmatiforma, sau o fibroza pulmonara post radioterapie, dupa alte surse, si daca stau in pat nu mai pot respira...pe scaun clampanind respir f bine...

Ei, si a inceput nebunia...nici vorba de versurile acelea pe Google, Yahoo sau Bing...In schimb, iata ce minune mi-a zambit trist de pe net:

Serghei Esenin

Crangul Drag, Pe Limba-i De Mesteacan

Crangul drag, pe limba-i de mesteacan,

m-a facut altminteri sa gandesc.

Tristi cocori, in carduri lungi cand pleaca,

nu regreta ca ne parasesc.

Ce sa mai regrete? Doar in viata,

marii treceri ii suntem supusi!

Lanul langa iaz, pierdut in ceata,

pururea-i viseaza pe cei dusi.

Singur, intr-a campului tristete,

vad cocori in nori de borangic...

Nu-mi jelesc pierduta tinerete,

din ce-a fost, eu nu jelesc nimic.

Si nici floarea vietii scuturata,

si nici anii scursi fara de rost...

La caldura sorbului vreodata

nimeni n-o sa-si afle adapost.

Sorbul n-o sa-si mistuie ciorchinii,

n-o sa piara al ierbii moale pat...

Cum cad frunze-n poalele gradinii

tristele cuvinte astazi cad.

Dar din ele vremea de-o s-aleaga

doar gramezi ce nu mai folosesc,

spuneti ca, vorbindu-mi, un mesteacan

m-a facut altminteri sa gandesc!

1924

Si daca tot nu am gasit poezia pritenei mele, iata o alta nestemata, romaneasca de data asta:

Nu taia din cruce

Pe-o lespede rece, din greu rasufland,
cu umbre ciudate pe chipul sau bland,
sta frant de-obosela batranul crestin,
dorind sa mai guste un strop de alin.
O clipa-I alearga privirea-napoi,
cu frunzele smulse din arborii goi.
Si vede prin ceata, pe drum de caruti
atatea icoane din anii trecuti…
O viata de zbucium, de mari suferinti,
si totusi de multe si dragi biruinti.
Dar crucea, o clipa lasata acum,
adesea prea grea ii paruse pe drum.
O viata intreaga sa porti pe grumaz
atatea batjocuri si-atata necaz.
Betanii putine si spini indeajuns…
O clipa crestinul se simte patruns.
O clipa in suflet strabat indoieli…
“Gandeste-te bine… Dar daca te-nseli?…
Ce-i viata? Ce-i lumea un larg labirint.
Urechea te-nsala …ochii te mint…
Sa-nduri pentru lume cand lumea nu vrea?
Vai, viata-i prea veche… si crucea-i prea grea.”
Si astfel, c-un umar de cruce proptit,
batranul se lasa de somn biruit.
Si iata, in somnul de truda si-amar,
lumini si imagini in minte-i rasar…
El vede cum ingeri, pe-un varf de copac,
Il cheama pe nume si semne ii fac.
Crestinul trasare. Se uita mirat,
si-ndata porneste sub cruce plecat.
Pe drumul de munte el urca din nou.
Si vantu-I adduce din culmi un ecou…
Dar crucea apasa mai mult, tot mai mult.
In piept da navala un negru tumult.

“Prea grea mi-e povara acum la sfarsit.
Si drumul prea-ngust e si prea povarnit.
Zadarnic ma lupt, ma indemn, ma grabesc,
caci Cerul mereu mai departe-l zaresc.”
Se leagana pasii, avantul e frant.
Batranul crestin e cazut la pamant.
“Mi-e peste putere. Aicea raman.”
Si zace-n tarana sarmanul batran.
“Ehei, mai crestine, se-aude un glas,
prea mare-i povara, prea mult ai de tras…
Ia barda aceasta si taie din lemn!
Nu fi fara minte! Din mila te-ndemn…
Aceasta-i o cruce ce nu poti s-o duci,
caci ea-I cea mai lunga si grea dintre cruci!”
Crestinul asculta indemnul strain.
Apuca unealta ce-l scapa de chin.
Loveste in barna c-un brat de voinic.
Din cruce reteaza un pic… inc-un pic.
O pune pe umar… incearca un pas.
Loveste cu barda in ce-a mai ramas.
Din nou mai incearca. Si-apoi un fior,
sopteste: “Acuma mi-e mult mai usor”
Si-ndata porneste pe cale voios,
cu crucea scurtata urmand pe Hristos…
Pe drum sentalneste cu cete de frati
si-I lasa in urma sub cruce plecati.
Si astfel, degraba, zorind pe poteci,
ajunge la poarta cetatii de veci.
Ce ziduri de iaspis, topaz si iacint!
Ce porti sclipitoare de alb margarint!
Ce noir de stindarde! Ce scari! Ce faclii!
Armate de ingeri cu lanci aurii!
Dar, vai, de la el pan-la porti e un sant
pe care nu-I punte, nici barna, nici lant.
Si striga batranul de taina patruns.
Dar nimeni nu-l vede sa-I dea un raspuns.
Si striga batranul pierdut si livid.
Nu-i nimeni la poarta. Nu-i nimeni pe zid.
Deodata din vale, cu ochi sclipitori,
cu crucea pe umar, vin frati si surori.
Ei vin cu nadejde. O vorba nu spun,
ci repede crucea ca punte si-o pun
Ei trec peste punte, pe poarta patrund,
iar crucea in urma se pierde-n afund.
Batranul ia crucea cu-al doruluio val,
si-ncearca s-o puna si el de pe mal.
Dar crucea-I scurtata … Au toate un rost…
Ce bine-ar ajunge de-ar fi cum a fost!
Crestinii trec santul si intra pe porti.
Ce bine e crucea intreaga s-o porti!
Ce cantec, ce chiot s-aude-n Eden!
Ce largi multumiri intr-un dulce refren!
Ce zboruri de inger! Ce slavi de lumini!
Ce largi curcubee de aur si crini!
Crestinul de-afara, de jale rapus,
cu greu peste sant lemnul crucii si-a pus
si-cearca sa treaca. Un pas … inca-un pas…
O, cat de aproape al Domnului glas!
Un pas… inca unul… Ah, pragu-i deschis!
Dar crucea deodata… se duce-n abis…
Si cade batranul in golul temut…
Rasplata-i pierduta si sceptru-i cazut!

Dar iata…ce taina! El nu stie cum…
pe lespedea rece, la margini de drum,
acolo, c-un umar de cruce proptit,
crestinul acuma din somn s-a trezit.
Dormise o clipa. Si visul ciudat
un somn si-o lumina din Ceruri i-a dat.
Batranul se scoala si simte in piept
o flacara noua si-un dor intelept.
Cu graba pe umeri povara luand,
priveste-nainte cu chipul sau bland
si crucea ii pare aripa spre zari!
Ah, crucea-i intreaga si fara scurtari!…
Acum, el va spune oricui: catre Rai
din crucea credintei nimic sa nu tai!
Cu crucea intreaga, Isus, catre noi,
veni de la Tatal cu sange suvoi.
Si-acum El din lume, ne-asteapta la fel,
cu crucea intreaga sa mergem spre El…”

Scrisa de:Costache Ioanid

O alta poezie, o alta sensibilitate, Constanta Buzea:

Impodobirea cerbului

mugur abur ram în leagăn
pasăre a fraunzei care
va veni din depărtare
să-nverzească un mesteacăn

pentru mine o să treacă-n
vis acest cuvânt de sare
ca zăpezile din soare
să zidească un mesteacăn

şi-o să spună şi-o să tacă
drept tremurător şi mare
cât un nor pe care-l doare
să umbrească un mesteacăn

izbucnind în sine pleacă
frunzele în sărbătoare
zimţi de cer şi nerăbdare
îmblânzind un cerb-mesteacăn 

Foarte citata  (am gasit-o pe un forum cu citate) este o poezie a lui Beniuc pe care a scris-o inainte de a deveni el mare comunist:

Glasul pietrelor

Glasul pietrelor ce tac
Stând de strajă pe morminte
Glasul omului sărac
Faţa căruia nu minte,
Glasul vântului în şoapte
Printre frunzele pădurii,
Glasul păsării de noapte
Când ascut cuţite furii,
Glasul inimii ce bate
Făr' a spune răspicat
Dacă-i de singurătate
Ori de-un rău nevindecat
Nu al inimii, ci-al lumii
Răsădit în sânul humii
Supt din neam în neam pe rând
De la naştere-n mormânt,
Glasul de oştean ce moare
Făr' a cere răzbunare,
Mii de glasuri îngropate
Ce rostite-ar fi: Dreptate...
Fă-le cruce de mesteacăn,
Fă-le raclă, fă-le leagăn,
Fă-le toate iar să-nvie
Şi să cânte poezie.

Si tot pe atunci a scris una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura romana, o copiez aici numai pentru ca o invatasem candva pe de rost:

Ultima scrisoare

Sfarsitul a venit fara de veste.
Esti fericita? Vad ca porti inel.
Am inteles. Voi trage dunga peste
Nadejdea inutila. Fa la fel.
Nici un cuvant. Nu-mi spune ca-i o forma,
Cunosc insemnatatea ei deplin.
Stiu, voi aveti in viata alta norma,
Eu insa-n fata normei nu ma-nchin.
Nu te mai cant in versuri niciodata,
In drumul tau mai mult nu am sa ies,
Nu-ti fac reprosuri, nu esti vinovata
Si n-am sa spun ca nu m-ai inteles.
A fost desigur numai o greseala,
Putea sa fie mult, nimic n-a fost.
In vesnicia mea de plictiseala
Tot nu-mi inchipui ca puneai un rost.
Si totusi, totusi, cateva atingeri
Au fost de-ajuns sa-mi deie ameteli,
Vadeam vazduhul fluturand de ingeri,
Lumina-n seara mea de indoieli.
Cand degete de Midas am pus magic
Pe frageda fiinta ta de lut,
Suna in mine murmurul pelagic
Al sfintelor creatii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se inalta
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalta
Si-ngenuncheate randuri submisiv
La soclul tau dumnezeisc asteapta
Sa le intinzi un zambet linistit
Spre sarutare adorata dreapta,
‘Nainte de-a se sterge-n infinit.
O, de-am fi stat alaturi doar o ora,
Ai fi ramas in auriul vis
Ca o eterna, roza, aurora
De ne-nteles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Si nici nu stiu de ai sa mai citesti
Din intamplare randurile-acestea
In care-as vrea sa fii ce nu mai esti.
N-am sa strivesc eu visul sub picioare,
N-am sa patez cu vorbe ce mi-i drag.
As fi putut sa spun: « Esti ca oricare”...
Dar nu vreau in noroaie sa ma bag.
De-ar fi mocirla-n jurul tau cat haul,
Tu vei ramane nufarul de nea
Ce-l oglindeste beat de pofte taul,
Ce-l tine candid amintirea mea.
Vei fi acolo vesnic ne-ntinata,
Te voi iubi mereu fara cuvant,
Si lumea n-o sa stie niciodata
De ce nu pot mai mult femei sa cant.
Acolo, sub lumina de mister,
Scaldata-n apa visurilor lina,
Vei sta iubita ca-ntr-un colt de cer
O stea de seara blanda si senina.
Si cand viata va fi rea cu tine,
Cand au sa te improaste cu noroi,
Tu fugi in lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amandoi.
Cu lacrimi voi spala eu orice pata,
Cu versuri nemai scrise te magai.
In dulcea lor cadenta leganata,
Te vei simti ca-n visul cel dintai.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Sa plec de-aicea de la voi curand,
Cand glasul tau vreodat-o sa ma cheme,
Voi reveni la tine din mormant.
Si dac-ar fi sa nu se poata trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-as zbate-ngrozitor in tarna rece,
Plangand in noaptea mare, tot mai mare.