Masa festivă de ziua mea de naștere

 Înainte de a începe să mâncăm felurile pregătite pentru mesele festive soțul meu mă întreabă ”ai făcut poze?” ca să nu intru în panică văzând că se golesc platourile și eu nu le-am imortalizat pentru vecie (cred eu)

Am avut două feluri de sardinele marinate, unele simple și altele picante. Pe platou nu s-au putut deosebi, dar gustul a fost diferit.

Mie îmi plac mult fructele de mare, în special mini caracatițele, moscardini pe numele lor italienesc, pe care le-am folosit din plin ca ornament.

De data asta am pregătit ceva mai puține platouri și feluri dar tot mai avem din ele și la ora asta. Dacă vă veți uita la toate pozele veți observa că trei platouri par identice, cu mici variații de culoare. E vorba de cele cu ardei iuți umpluți cu cremă de brânză (de la Cora Lujerului) și trei feluri de salam: Sinaia, Chorizo și Potcoava vândute ca atare la Mega Image.

Pe unul din platouri am pus alternativ măsline cu ardei iuți Piri-Piri (ia gura foc) și ouă marinate în sos de soia și zeamă de lămâie. Au culorile și forma atât de asemănătoare încât pur și simplu nu ne-am dat seama ce am luat de pe platou decât atunci când am băgat în gură.

Am reușit să-mi satisfac și o fiță mai veche, de a aranja alternativ ouă de prepeliță fierte și mini mozzarella, care u culoare și formă asemănătoare. Mi s-a părut nostim (funny cum le place americanilor să zică).

Sarmalele le-am cumpărat gata făcute de la restaurantul cu autoservire Rustic din cadrul hipermarketului Cora Lujerului.

La friptură am făcut o greșeală de dozaj, prea mulți cartofi dulci pentru câtă carne a fost. Am preparat-o la multicooker Tefal One Pot, după ce în prealabil am rumenit carnea pe aragaz. În 30 de minute din momentul în care s-a produs presiunea necesară a fost gata.

În loc de tort am avut găluște cu prune (congelate, de la supermarket) și a trebuit să fac o doză de insulină rapidă pe lângă cea retard ca să revin la valoarea controlată a glicemiei, dar nu mi-a părut rău. Atâta doar că nu pot să repet asta de câte ori am chef de ceva dulce. Dar odată pe an e ziua mea de naștere!

Testează starea creierului tău.

 Test care ar putea da indicații despre starea mintală.

1. Dacă vezi doar o față starea e foarte rea.

2. Dacă vezi 5 animale nu e rău, dar e loc de mai bine. Trebuie să iei măsuri.

3. Dacă vezi 9 animale creierul este normal.

4. Dacă vezi 14 animale e foarte bine.

5. Dacă vezi mai mult de 16 animale felicitări, starea este foarte bună.

A picture can test your brain health and whether you have Alzheimer's disease. This is an observation test picture. Share this picture with the elderly at home, and let the elderly test it. It depends on how his brain health is, because the most worried thing for the elderly is that they are afraid that they will develop Alzheimer's disease, which is a common disease among the elderly.

　　In the picture below, how many animals can you see?

　　The results of the test are as follows:

　　1. You can only see people, which means that there are problems with your observation of things, the health of your brain is worrying, and the risk of suffering from Alzheimer's disease is very high.

　　2. You can see 5 animals. Although your brain condition is not that bad, but the condition is not very good. You need to pay more attention and improve it.

　　3. You can see 9 animals, which shows that your brain health is normal.

　　4. You can see 14 animals. Your brain health is very good. Keep it up.

　　5. If you can see more than 16 animals, then you must congratulate you, your brain health is very good.

https://www.163.com/dy/article/G3ML5A71053717B6.html

Ale tinereții valuri.

 Nu-mi pot stăpâni râsul când îmi amintesc întâmplarea asta. S-a desfășurat în studenție, perioada cea mai frumoasă din viața mea, pe parcursul mai multor ani.

A început în anul întâi când, după o sesiune dulce-amară (9 la fizică și 5 la Chimie Anorganică, singurul 5 din toată facultatea, nici măcar 6 nu am mai luat, doar de la 7 în sus, ba chiar am avut o sesiune, ultima, cu 10 pe linie) am ajuns la Predeal, în tabără.

Acolo se organizau tot felul de acțiuni distractive, între altele niște concerte la care se produceau doi bolivieni, Mario și Eduardo. Mario era frumușel și simpatic, dar tare afemeiat, ne-a făcut curte la mai multe fete din acea tabără. 

S-a terminat vacanța și tabăra, am plecat fiecare la căminele sau casele noastre. Noi locuiam atunci la căminul de lângă Operă, câte 4 în cameră. Nu era prea plăcut în sesiune, dar am terminat anul cu bine. Băieții nu au fost așa norocoși ca noi, au stat cam 20 într-o cameră, în alt cămin.

În anul doi am fost mutate la Grozăvești. Un fel de garsoniere cu două paturi, două mese, o chiuvetă, două dulapuri, două veioze, ce mai, lux. În același complex locuiau și studenții străini de la Institutul de Petrol și Gaze, aflat atunci în spatele Sălii Dalles, fiecare cu câte un student român care să-l ajute să învețe mai repede limba.

Atunci mi-am adus aminte de Mario și când i-am aflat numele complet) îl știu și acum, e lung tare, dar nu vi-l spun) și numărul camerei în care locuiește am decis, împreună cu alte colege, să-i jucăm o farsă. Am compus o scrisoare înflăcărată de amor, am semnat-o Victoria Ionescu, am dat altă adresă și am trimis-o. Fetele au stat la pândă să vadă dacă apare vreun plic pe acel nume pe masa unde se depuneau scrisorile pentru locatare dar nu au văzut nimic.

Atunci m-au îndemnat să mai scriu o scrisoare, și apoi încă una... nu mai știu exact numărul lor. Văzând că Mario tace ca porcul în păpușoi la un moment dat ne-am plictisit de joaca asta. 

În anul III am fost mutate în blocul vecin cu cel în care stăteau băieții de la Petrol. S-a dezvoltat atunci un sistem de comunicare inedit, cu scris pe geam. Se puneau întrebări de genul ”cum te cheamă?” ”vrei să mergi la plimbare?” etc. Colega mea de cameră, care avea în acel bloc un prieten român cu care apoi s-a căsătorit, l-a acostat la un moment dat pe Mario, spre marele meu amuzament. I-a spus că îi place mult de el și că o cheamă Victoria.

În momentul acela m-am supărat, am plecat din cameră, ea a venit după mine și a promis că nu va continua jocul. După câteva luni, când deja uitasem de farsă, am fost chemată în hol de Mario care a bâiguit ceva despre niște notițe care i-ar trebui și pe care numai noi, cele de la chimie. le-am fi putut avea.

Dacă ar fi fost la Facultatea de Tehnologie, care se ocupa cu chimia petrolului, poate ar fi fost plauzibilă cererea lui, dar el era la Foraje și bineînțeles că nu i-am dat nici un caiet. A mai trecut un an și prin anul patru iar m-a chemat Mario în hol și m-a luat la fix ”tu ești Victoria Ionescu care mi-a trimis scrisori”.  M-a bufnit râsul și l-am aprobat.

Nu m-a crezut, a vrut dovada, așa că ne-am strâns iar colegele și, ca de obicei, eu am compus scrisoarea iar ele s-au amuzat copios. I-am trimis-o și atunci mi-a povestit că după ce a primit primele scrisori a căutat pe numita Victoria Ionescu, care chiar exista în acel bloc și era studentă la filologie. Biata fată a fost uluită, i-a adus caiete, i-a scris ceva pe o hârtie, i-a arătat că nu e scrisul ei. Ba chiar a început să plângă pentru că ea avea logodnic și Mario îi punea relația în pericol.

Ce l-a necăjit cel mai tare pe Mario e că eu scriam că trec pe lângă el dar el este mai rece ca un bloc de gheață. ”Eu rece?” întreba el revoltat, iar eu râdeam.

Mario a plecat în țara lui iar eu am rămas să slujesc patria, dar cum v-am spus, tot mai râd când îmi amintesc de farsa respectivă. Iar când s-a mai întâmplat să sufăr din dragoste mi-am zis că așa îmi trebuie dacă mi-am bătut joc de băiat. Doar se știe că totul se plătește în viața asta, și bine, și răul.

 

The Leopard of Kilimanjaro

Citesc cu mult interes și plăcere un adevărat roman compus din povestiri despre vânătoare scris ca explicații ale tablourilor pictorului John Seerey-Lester.

http://www.seerey-lester.com/johnhunts2-22.html

Tabloul ”One dog night” povestește despre un leopard de pe muntele Kilimanjaro și asta mi-a adus în minte un cântec drag inimii mele, ”The Leopard of the Kilimanjaro” (킬리만자로의 표범) By 조용필

Iată descrierea tabloului:

As light turns to dark, a male leopard cautiously follows a well-worn path in the shadow of Mount Kilimanjaro. The cat has been here before, perhaps as recent as last night. As it slinks in and out of the long grass at the side of the trail, it passes the familiar dimly glowing lights of a nearby village. The cat continues on its seemingly purposeful mission. It frequently stops to sniff tracks and check out its surroundings. Native voices, possibly herdsmen, fade away as the cat continues on its way, but now walking closer to the ground. It stops and crouches low, it peers through the grass and watches the comings and goings of an unfamiliar tented camp. Patiently it waits. The fires still blaze all around the camp, but the strange voices are silent. The bright cold moon illuminates the scene as the leopard with characteristic stealth slinks towards the camp. It approaches one tent and silently circles it once before its attention is drawn to another. Still creeping low to the ground undeterred by the flickering light of the fires, it picks up its pace and, with the feline audacity, common only to leopards, it rushes through the open flap of the tent and in a flash, steals away with its chosen prey and disappears into the night. The year is 1903; the place is German East Africa (later Tanganyika, now Tanzara). The camp is that of two hunters, a young Austro-Hungarian sporting gentleman and an old African military man. The men had pitched their tents about one hundred yards apart and were there to hunt elephant in the area that was soon to be a protected reserve. The old African owned a bulldog, named Simba. He loved his dog and it went everywhere with him. It would sleep under the bed in his tent. This night however, his massive loyal companion was snatched from beneath him with unbelievable speed by the marauding leopard. Although the leopard was forced to eventually drop its quarry by the pursuing hunters, the poor dog was killed

Versurile cântecului, traducerea în engleză de pe You Tube

[narration]

Have you ever seen a hyena which roams around the foot of the Mountain, searching for something to eat.

It always seeks the putrid flesh of dead animals.

I don't want to be a hyena, but a leopard.

I want to be the leopard which climbs to the top of the snow-covered Kilimanjaro, starves, and then freezes to death.

[narration]

Sometimes I become great when I awake, and sometimes I become shabby when I awake.

Now I am resting for a while at a dark corner of the Earth.

My existence cannot be traced in any light of the city full of ambitions.

What does it matter even if I am thoroughly dumped alone in the center of this large city?

For there was a man called Gogh, who lived a more miserable life than me.

[song]

I can't come to this world like a wind and leave it like a droplet of dew.

I have to leave my trace behind.

Even though I may disappear totally like a strand of smoke,

I will burn like a brilliant flame.

[song]

Don't ask me.

Don't ask me why I struggle so hard to climb such a lofty place.

What if there is no one who understands the blazing soul of a solitary man?

[narration]

When you feel your life is empty and lacking,

there is nothing to solace you in this poor world.

But they say what makes such a poor world look rather beautiful is love.

They easily say that, because they don't understand that love makes one absolutely solitary.

They easily say that, because they don't realize that the deeper the love, the deeper the solitude.

[narration]

You said you loved crickets.

I also love crickets.

You said you loved lilacs.

I also love lilacs.

You said you loved nights.

I also love nights.

And I also love what is splendid in one aspect and desolate in another, and is filled in one aspect and void in another.

Cheers to my youth!

[song]

To love is to become lonely because you put your fate at stake.

Because everything is put at stake, you feel lonely.

Both love and ideal demand everything.

To put everything at stake is to be lonely.

[song]

Love is the heart-breaking passion which entails parting.

What is left at the end of the passion?

To love is not to regret even in the case that everything is lost.

Only after that, you can say you had a love.

[narration]

No matter how deep the night is,

I will stand as a streak of light.

No matter how barren and scorched the soil is,

I will stand as the pure sound of a stream of water.

Even though the intense storm sweeps away grass and trees,

I will stand as a tree which is not broken.

The reason why I live now in this world is

that the 21st century needs me desperately.

[song]

Is that cloud or snow, over there at the lofty peak of the Kilimanjaro?

Today also I will climb with a backpack on my back.

Shaking hands with the solitude encountered in the Mountain,

I will become the Mountain at the spot.

--------------------------------------------------------------------------------------------

The lyrics, written by Yang In-Ja (양인자), were inspired by the short story, "The Snows of Kilimanjaro," by Earnest Hemingway.

Cho Yong-Pil was awarded the Medal of Culture by the Minister of National Resources and Tourism of Tanzania Government, Zakia Meghji, on September 26, 2001, for promoting the Mount Kilimanjaro through this song in Korea.

https://youtu.be/_66W8Erw6JA

Când am luat eu foc...

Mi-am amintit cum a fost când am luat eu foc, în laborator. Cu foarte puțin timp înainte auzisem la radio că sondorii români, când era erupție și lua sonda foc, se tăvăleau pe pământ să se stingă.

Am ieșit în mare viteză pe ușă, cu părul încă arzând. lepădând de pe mine halatul care ardea și el, rupând nasturii bluzei ca s-o arunc și pe ea, fără să-mi pese dacă mă vede cineva și dacă judecă în vreun fel ce fac. Ideea era să ajung la pământ și să mă tăvălesc, pentru că ieșisem efectiv dintr-o mare de flăcări.

Afară am văzut că deja nu mai ardeam și m-am întors să dau cu apă rece pe mine, știam deja că e cel mai bun prim ajutor, apoi am dat cu spirt. La spital mi s-a spus că a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut și că asta mă va ajuta să mă vindec mai repede. Asta și tinerețea.

Dar tot am stat 10 zile în spital și mi-a luat mai mult de o lună ca să se vindece toate arsurile.

Ce verde era valea mea - Marele viscol din februarie 1954.

Îmi amintesc cum treceam direct peste garduri să ajung la școală, cum stăteam cu lampa aprinsă în casă ziua namiaza mare pentru că geamurile erau acoperite de zăpadă, că ne dădeam cu sania pe derdelușul de pe casă până-n stradă...

Viscolul a început în 4 februarie, cam în jur de 20 martie am plecat la București, treceam printre adevărate ziduri de zăpadă, cel puțin cât trenul.

Un unchi era concentrat în armată, i s-a terminat stadiul chiar atunci, a venit, împreună cu un camarad, 100 km pe jos prin viscol, ghidându-se după calea ferată...

Tatăl meu lucra de acasă (nimic nou sub soare) făcea niște devize și se plângea că i-au înghețat genunchii stând la masă, pe scaun, deși soba duduia. Norocul nostru că aveam acces din casă la cămara unde erau depozitate lemnele.

În București armata a fost baza, vai de sărmanii soldați... ei făceau tunele prin zăpadă, ei aprovizionau populația cu alimente ducându-le în ranițe, pe schiuri.

Mai târziu, la inundațiile catastrofale din anii 70 tot armata... care atunci era obligatorie.

 ”Anul 1954. Din Arhiva Agerpres. O locomotivă cu aburi, la intrarea în Gara de Nord după marele viscol din luna februarie. Foto Dumitru Covaci”

The Bull and The Bear

Once upon a time there lived a bear in a cave deep in the woods. Nearby was a meadow in which a farmer kept his cattle — and one large, ferocious-looking bull. Each day the bear hid at the edge of the woods, watching the bull. The bear was known as the strongest, most fierce creature for miles around. No other beast in the forest dared to tangle with him. As the bear watched the bull peacefully gazing, he wondered which one of them would win a test of strength. He thought about this for many days. Then one morning he decided to challenge the bull to a fight to the finish.

The bull had just chomped down on a fresh clump of clover when he looked up and saw the bear barreling across the meadow toward him. He stopped chewing. The red flag of danger popped up in his head. The bear skidded to a halt in front of him. The bull lowered his head menacingly, his sharp horns aimed right for the bear’s throat. For long moments they stood in place — eyeball to eyeball — neither one of them moving. Finally the bull grew tired of the stare-down and asked, “What do you want, Bear?”

“I want to fight you,” growled the bear.

“Why?” asked the bull.

“Because, I want to prove that I am a stronger and better fighter than you are.”

The bull laughed. “I thought you really wanted something. You can’t possibly win against me. I have sharp horns that can cause terrible injuries.”

“And my claws are sharp and quick,” the bear shot back. “I have defeated many an enemy — anyone who would harm my cubs or take away my mate. I am the king of the forest!”

“Then go back to the forest,” the bull bluntly advised. “This is the meadow.”

The bear blinked in surprise. “I beg your pardon…”

“I mean, what’s the point of me fighting with you?” the bull asked. “What would that prove? We are not enemies. I have not harmed your cubs or taken your mate.”

“It would prove that I am the strongest.”

“Okay,” said the bull, smiling. “I’ll buy that. You are strongest. Now leave and let me graze in peace.”

“Just one cotton-pickin’ minute. What do you mean by that?” The bear raised a club-like paw. “I will tear you to shreds. Defend yourself.”

“What you do is up to you,” the bull answered calmly. “But if you do, what will all your friends — the ones who are watching us right now — think about you?”

“They will think that I am the strongest,” yelled the frustrated bear.

“I don’t think so. I do not choose to fight you just because you choose to fight with me. I would only fight to defend one of the cows in my care. If you attack one of them, then I’d be obliged to give you a good lashing.”

“I can’t attack them,” protested the bear. “They can’t fight back. There would be no victory to it.”

“Exactly,” answered the bull. “But what if you did? And what if I should try to defend them? What if something should happen to me? Who would protect them then? You? Would you trust me to protect your cubs if something happened to you? What would happen to your family if you lose the fight?”

“I never thought of that,” said the bear.

“Go back into the woods, Bear,” said the bull as he turned to walk away. “Live in peace. And I will stay in the meadow and do the same.”

The bear turned toward the woods. He had come spoiling for a fight — to prove which one was the strongest. But he had learned an important lesson from a very wise bull. In peace, there are no losers.
*****************************************
Starting a quarrel is like breaching a dam; so drop the matter before a dispute breaks out. (Proverbs 17:14 NIV)

Micul dejun din ziua de Crăciun.

Activitatea mea online se bazează în principal pe postări pe Facebook. Dar pentru că acele postări sunt greu de accesat după vreo câteva zile prefer să le transcriu aici și să le etichetez, astfel încât să le găsesc oricând doresc să le revăd. În plus cititorii mei de pe blog nu sunt neapărat membri Facebook 

Nu sunt eu dacă nu postez poze cu mese festive. Masa asta a fost atât de festivă cât s-a putut, cu numai doi participanți. Am cumpărat, am pregătit, am așezat câte ceva, cât să ne ajungă, am socotit eu, până pe la anul nou, dar cred că se va termina totul mai devreme.

Mai jos sunt poze din albumul intitulat ”Vedere Generală”.

Am început, ca de obicei, cu preparate din pește. Am cumpărat niște salată de icre de știucă pe care le-am împachetat în alge marine prăjite în ulei de măsline și ceai verde ajunse în țara noastră direct din Coreea de Sud, cumpărate online. Algele le-am tăiat fâșii, pentru că erau ambalate ca foi cam ca cele chinezești pentru sushi.

Într-o revistă de la Mega Image am găsit o rețetă intitulată pompos pate de somon afumat, de fapt o pastă (pate este termenul franțuzesc) din somon, brânză-cremă Philadelphia, hrean și smântână, asezonată cu mărar. Am văzut cum se face într-o emisiune la Paprika TV.

Pentru că soțului meu îi place mult macroul afumat am făcut și o pastă de macrou cu cartofi fierți, ceapă echalotte și un pic de unt., totul dat prin blender.

Ca legume am folosit ardei dulci umpluți cu brânză cu verdețuri dintr-o cutie unde scria ceva în germană, ardei iuți grecești umpluți cu cremă de brânză pe pat de valeriană, precum și ciuperci și andive cu maioneză Hamker, pentru că e cu îndulcitori și nu cu zahăr, ca alte mărci. Nu mai fac demult maioneză în casă pentru că de regulă mi se taie, se pare că e în legătură cu activitatea tiroidei.

Brânzeturi și alte preparate animale.

Casiera de la Cora a observat că-mi plac brânzeturile franțuzești. Are dreptate, deci am pus pe masă Brie, Camembert, brânză cu mucegai bleu și, ca să fie și o notă autohtonă, niște telemea de capră (între noi fie vorba, am o bănuială că și telemeaua asta ar fi importată) înconjurată de roșii ”cherry prunișoare” (mă amuză denumirea asta) care sigur sunt de import.

Cei care concep masa de Crăciun alcătuită strict din preparate autohtone să nu comenteze.

Pe platoul de salamuri și cârnați sunt mai multe feluri de salam: de bibilică, prepeliță, fazan, bizon, cerb, mistreț și cârnați de căprioară cu trufe. Sincer, papilele mele gustative nu sunt atât de rafinate încât să fi putut face diferența și nu cred că voi mai repeta această experiență care a golit o bună parte din buzunarul meu.

În schimb pateul de ficat de gâscă și pui de la Capricii și delicii s-a dovedit un deliciu, împreună cu ouăle de prepeliță și ornamentele aferente.

Aș fi preferat să fac un platou cu ouă de prepeliță amestecate cu mozzarella în formă de bile, pentru că mi s-ar fi părut amuzant să încercăm să ghicim care ce este înainte de a le băga în gură dar se pare că unul din efectele pandemiei a fost reducerea importului de acest sortiment din Italia, sau poate a lipsit numai din zona în care am căutat eu.

În fine, mie mi se par foarte aspectuoase micile ovale de brânză presărate cu verdețuri ș.a. numite Aperifrais, pe care le găsesc de regulă la Mega Image, puse pe un pat de salată Lollo Bionda.

Masa s-a încheiat cu un tort dietetic concepție proprie, soțul meu a servit și niște cozonac cumpărat de el, totul udat cu un pahar de vin roze.

Pentru tort am făcut un pandișpan din 4 ouă, înlocuind cele 4 linguri de zahăr cu Stevia praf. Rețeta e foarte simplă. Se freacă gălbenușurile cu îndulcitorul până cresc în volum, se adaugă treptat 4 linguri nu prea pline de făină, arome, se bat albușurile spumă și se adaugă la restul compoziției mai mult învelindu-le decât amestecând energic. Se coace la foc potrivit cam 25 de minute.

Am făcut o cremă de mascarpone (125 g) și Philadelphia cu două linguri de stevia și când s-a răcit blatul l-am uns cu cremă pe laturi și am făcut un fel de coroană pe margini. În golul rămas am pus zmeură congelată care până a doua zi a lăsat ceva zeamă care a însiropat cumva blatul. Pe margine am decorat cu felii de ananas.

La final am pozat ce a mai rămas după ce am gustat câte un pic din fiecare preparat și am mai compactat platourile.

Am intitulat eu articolul ”Mic Dejun” dar cred că nu e nici nenorocire dacă o să vă prezint și ce am avut la prânz.

Masă de Crăciun fără sarmale e ca... vă las pe voi să completați.

Friptura a fost mușchiuleț de porc împletit, dar am uitat să-i fac poză, acompaniată cu medalioane de legume de la IKEA (cartofi, broccoli, praz).

Cabernet Sauvignon e preferatul meu de peste o jumătate de secol iar ”vinul fermentat în această sticlă” de la Zarea e de fapt șampanie, dar nu mai e voie să se folosească acest nume.

După cum se vede nu am reușit să terminăm tortul.

Scrisori, scrisori

Am găsit scrisoarea asta pe un grup cu specific umoristic. Nu știu cine e autorul, experiența îmi spune că nu ar fi persoana care a postat-o. Dar îmi aduce aminte de o altă scrisoare, din Canada, ”A newfie mother's letter to her son”, care a fost tradusă și adaptată în română ca ”Scrisoarea unei mame blonde către fiul ei”.

Scrisoare din armată

Dragă mamă și tată,

Mă simt foarte bine aici! Sper că și vouă acasă, lui Gheorghe, Ion, Petru, Lenuța, Florica și Ana, vă merge la fel de bine.

Spuneți-le lui Gheorghe și Ion că în armată este minunat și să se înroleze și ei neapărat, înainte să se ocupe toate locurile.

La început mi-a fost mai greu, fiindcă trebuia să stau în pat până la ora 6, dar m-am obișnuit.

Mai spuneți-le lui Gheorghe și Ion că nu trebuie să-și facă decât lor patul și încă câteva fleacuri înainte de micul dejun. Nu tu muncă în grajd, hrănit de animale, tăiat lemne, făcut focul.

Micul dejun este mai ciudat: sunt tot felul de sucuri, chifle, dulceață, müsli, dar niciun cartof, carne, șuncă, cârnați și varză, așa cum mâncăm noi acasă. Dar poți să le mănânci porția unor orășeni care beau doar cafea.

Nu mă miră că orășenii nu pot merge așa repede și departe. După un marș de câteva ore, au bășici la picioare și se întorc în unitate cu camionul. Și nu au mers decât cum ar fi la noi de acasă la poștă.

Peisajul este frumos, dar din păcate foarte plat.

Acum o să râdă Gheorghe și Ion: am primit laude pentru tragere la țintă! Nici nu știu de ce. Cercul negru din centru este mult mai mare decât un cap de șoarece și nici măcar nu se mișcă. Și nici nu trage înapoi, ca frații Tudosă de peste deal. Unde mai pui că trebuie să te întinzi comod pe o saltea și să aștepți până trag și ceilalți (o veșnicie).

Cel mai mult îmi plac antrenamentele de luptă corp la corp. Dar trebuie mare atenție la orășeni, că se rup repede. Doar cu Ionuț am probleme, l-am pus jos doar o singură dată. Cred că din cauză că eu am 1,80 m și 80 kg, iar el 2 m și 130 kg. Oricum, este mult mai ușor ca acasă când scapă taurul nostru la vaci și trebuie să-l bag înapoi în grajd.

Vă îmbrățișez cu drag,

Fiica voastră, Anuca Scrisoarea canadiană tradusă și adaptată în română ca ”Scrisoarea unei mame blonde către fiul ei”:

Dragă fiule,

Îţi scriu aceste rânduri ca să ştii că îţi scriu. Dacă primeşti această scrisoare, înseamnă că a ajuns cu bine. Dacă nu o primeşti, atunci să mă anunţi pentru a ţi-o mai trimite încă o dată.

Îţi scriu încet pentru că ştiu că tu nu citeşti prea repede.

Acum câteva zile tatăl tău a citit că marea majoritate a accidentelor se petrec la o distanţă de un kilometru de casă. De aceea, ne-am hotărât să ne mutăm mai departe. Noua casă este minunată. Are până şi maşină de spălat, dar nu ştiu dacă merge. Ieri, am băgat lenjeria în ea, am tras de manetă, şi de-atunci n-am mai văzut-o.

Vremea pe aici nu e foarte rea. Săptămâna trecută n-a plouat decât de două ori. Prima oară, ploaia a ţinut 3 zile, iar a doua oară patru zile.

A propos de vesta pe care o vroiai, unchiul Petre mi-a spus că dacă o trimitem cu nasturi, cum sunt ei grei, o să coste mai mult, aşa că am tăiat nasturii şi ţi i-am pus în buzunar. Să ştii că în sfârşit l-am îngropat pe bunicu', l-am găsit când ne-am mutat. Era în dulap din ziua în care a câştigat la "De-a v-aţi ascunselea".

Să-ţi mai zic şi că alaltăieri ne-a explodat bucătăria, iar tatăl tău şi cu mine am „zburat" din casă. Ce emoţie! A fost pentru prima dată după mulţi ani când tatăl tău şi cu mine ieşim împreună undeva. A doua zi a venit şi doctorul să vadă dacă suntem în regulă, şi mi-a pus un tub de sticlă în gură. Mi-a zis să nu vorbesc zece minute. Tatăl tău s-a oferit să cumpere tubul acela.

Şi dacă tot vorbim de taică'tu, te anunţ că şi-a găsit de lucru, e foarte mândru de asta. Lucrează peste aproape 500 de oameni. L-au angajat să tundă iarba în cimitir.

Trebuie să-ţi spun că sora ta Julia, care s-a căsătorit cu soţul ei, a născut în sfârşit, da' nu ştim încă sexul copilului. N-aş putea încă să-ţi spun dacă eşti unchi sau mătuşă. Într-o zi, taică'tu a întrebat-o pe sora ta Lucia dacă mai este însărcinată. Lucia i-a răspuns că da, în 5 luni de-acum. Pe urmă taică'tu a întrebat-o dacă e sigură că e al ei. Ea i-a spus sigură că da. Ce fată sigură, câtă mândrie! Aşa fată, aşa tată!

Vărul tău Paul s-a căsătorit şi el nu demult. Şi-acum se roagă în fiecare zi în faţa soţiei lui. E fecioară! Dimpotrivă, pot zice şi că nu l-am mai văzut pe unchiul Vasile, ăla care a murit anul trecut... Cel mai rău e fratetu' ăla mic, Ionuţ. A încuiat maşina şi a lăsat cheile înăuntru. A trebuit să se ducă până acasă să aducă dublura ca să ne scoată pe toţi de acolo. Bine, fiule.

Nu pot să-ţi trec adresa pe plic pentru că n-o ştiu. De fapt, ultima familie care a locuit aici a plecat cu numerele pentru a le pune la noua adresă. Dacă o vezi pe Margareta, transmite-i salutările noastre. Dacă n-o vezi, nu-i spune nimic.

Mama ta care te adoră,

Antoneta

P.S.: Aveam de gând să-ţi pun nişte bani, dar deja am închis plicul.

Originalul:

A newfie mother's letter to her son

I am writing this slow because I know you can't read too fast. We don't live where we did when you left. Your Dad read in the paper that most car accidents happened within twenty mile of home, so we moved. I can't send you the address as the last Newfie family that lived here took the numbers with them for their next house so they wouldn't have to change their address.

This place has a washing machine, but the first day I put four shirts in it, pulled the chain and haven't seen them since.

It rained only twice last week - three days the first time and four days the second.

About the coat you wanted me to send you. Aunt Sue said it would be a little too heavy to send in the mail with them heavy buttons, so we cut them off and put them in the pockets.

We got a bill from the funeral home and it said that if we didn't make the last payment on Grandma's funeral, up she comes.

About your sister - she had a baby this morning. I haven't found out whether it's a boy or a girl, so I don't know if you are an aunt or an uncle.

Your Uncle John fell in the whiskey vat. Some men tried to pull him out, but he bravely fought them off and drowned. We cremated him and he burned for three days.

Three of your friends went off the bridge in their pick-up. One was driving and the other two were in the back. The driver got out - he rolled down the window and swam to safety. The other two drowned - they couldn't get the tailgate open.

Aunt Mabel is knitting you some socks. She would have sent them by now, but I told her that you had grown another foot since she last saw you, so she has to knit another one.

Not much more news this time. Nothing much has happened.

Love,
Mom

Newfie (also Newf or sometimes Newfy) is a colloquial term used by Canadians for someone who is from Newfoundland. Some Newfoundlanders, particularly those from the city of St. John's (the capital of Newfoundland) consider "Newfie" as a slur used by American and Canadian military forces stationed on the island.