Îmi amintesc cum treceam direct peste garduri să ajung la școală, cum stăteam cu lampa aprinsă în casă ziua namiaza mare pentru că geamurile erau acoperite de zăpadă, că ne dădeam cu sania pe derdelușul de pe casă până-n stradă...
Viscolul a început în 4 februarie, cam în jur de 20 martie am plecat la București, treceam printre adevărate ziduri de zăpadă, cel puțin cât trenul.
Un unchi era concentrat în armată, i s-a terminat stadiul chiar atunci, a venit, împreună cu un camarad, 100 km pe jos prin viscol, ghidându-se după calea ferată...
Tatăl meu lucra de acasă (nimic nou sub soare) făcea niște devize și se plângea că i-au înghețat genunchii stând la masă, pe scaun, deși soba duduia. Norocul nostru că aveam acces din casă la cămara unde erau depozitate lemnele.
În București armata a fost baza, vai de sărmanii soldați... ei făceau tunele prin zăpadă, ei aprovizionau populația cu alimente ducându-le în ranițe, pe schiuri.
Mai târziu, la inundațiile catastrofale din anii 70 tot armata... care atunci era obligatorie.
”Anul 1954. Din Arhiva Agerpres. O locomotivă cu aburi, la intrarea în Gara de Nord după marele viscol din luna februarie. Foto Dumitru Covaci”
2 comentarii:
Frumoase memorii, big like pentru postare :D
Copiii nostri o sa mai vada zapada doar in poze..
Trimiteți un comentariu