Nu-mi pot stăpâni râsul când îmi amintesc întâmplarea asta. S-a desfășurat în studenție, perioada cea mai frumoasă din viața mea, pe parcursul mai multor ani.
A început în anul întâi când, după o sesiune dulce-amară (9 la fizică și 5 la Chimie Anorganică, singurul 5 din toată facultatea, nici măcar 6 nu am mai luat, doar de la 7 în sus, ba chiar am avut o sesiune, ultima, cu 10 pe linie) am ajuns la Predeal, în tabără.
Acolo se organizau tot felul de acțiuni distractive, între altele niște concerte la care se produceau doi bolivieni, Mario și Eduardo. Mario era frumușel și simpatic, dar tare afemeiat, ne-a făcut curte la mai multe fete din acea tabără.
S-a terminat vacanța și tabăra, am plecat fiecare la căminele sau casele noastre. Noi locuiam atunci la căminul de lângă Operă, câte 4 în cameră. Nu era prea plăcut în sesiune, dar am terminat anul cu bine. Băieții nu au fost așa norocoși ca noi, au stat cam 20 într-o cameră, în alt cămin.
În anul doi am fost mutate la Grozăvești. Un fel de garsoniere cu două paturi, două mese, o chiuvetă, două dulapuri, două veioze, ce mai, lux. În același complex locuiau și studenții străini de la Institutul de Petrol și Gaze, aflat atunci în spatele Sălii Dalles, fiecare cu câte un student român care să-l ajute să învețe mai repede limba.
Atunci mi-am adus aminte de Mario și când i-am aflat numele complet) îl știu și acum, e lung tare, dar nu vi-l spun) și numărul camerei în care locuiește am decis, împreună cu alte colege, să-i jucăm o farsă. Am compus o scrisoare înflăcărată de amor, am semnat-o Victoria Ionescu, am dat altă adresă și am trimis-o. Fetele au stat la pândă să vadă dacă apare vreun plic pe acel nume pe masa unde se depuneau scrisorile pentru locatare dar nu au văzut nimic.
Atunci m-au îndemnat să mai scriu o scrisoare, și apoi încă una... nu mai știu exact numărul lor. Văzând că Mario tace ca porcul în păpușoi la un moment dat ne-am plictisit de joaca asta.
În anul III am fost mutate în blocul vecin cu cel în care stăteau băieții de la Petrol. S-a dezvoltat atunci un sistem de comunicare inedit, cu scris pe geam. Se puneau întrebări de genul ”cum te cheamă?” ”vrei să mergi la plimbare?” etc. Colega mea de cameră, care avea în acel bloc un prieten român cu care apoi s-a căsătorit, l-a acostat la un moment dat pe Mario, spre marele meu amuzament. I-a spus că îi place mult de el și că o cheamă Victoria.
În momentul acela m-am supărat, am plecat din cameră, ea a venit după mine și a promis că nu va continua jocul. După câteva luni, când deja uitasem de farsă, am fost chemată în hol de Mario care a bâiguit ceva despre niște notițe care i-ar trebui și pe care numai noi, cele de la chimie. le-am fi putut avea.
Dacă ar fi fost la Facultatea de Tehnologie, care se ocupa cu chimia petrolului, poate ar fi fost plauzibilă cererea lui, dar el era la Foraje și bineînțeles că nu i-am dat nici un caiet. A mai trecut un an și prin anul patru iar m-a chemat Mario în hol și m-a luat la fix ”tu ești Victoria Ionescu care mi-a trimis scrisori”. M-a bufnit râsul și l-am aprobat.
Nu m-a crezut, a vrut dovada, așa că ne-am strâns iar colegele și, ca de obicei, eu am compus scrisoarea iar ele s-au amuzat copios. I-am trimis-o și atunci mi-a povestit că după ce a primit primele scrisori a căutat pe numita Victoria Ionescu, care chiar exista în acel bloc și era studentă la filologie. Biata fată a fost uluită, i-a adus caiete, i-a scris ceva pe o hârtie, i-a arătat că nu e scrisul ei. Ba chiar a început să plângă pentru că ea avea logodnic și Mario îi punea relația în pericol.
Ce l-a necăjit cel mai tare pe Mario e că eu scriam că trec pe lângă el dar el este mai rece ca un bloc de gheață. ”Eu rece?” întreba el revoltat, iar eu râdeam.
Mario a plecat în țara lui iar eu am rămas să slujesc patria, dar cum v-am spus, tot mai râd când îmi amintesc de farsa respectivă. Iar când s-a mai întâmplat să sufăr din dragoste mi-am zis că așa îmi trebuie dacă mi-am bătut joc de băiat. Doar se știe că totul se plătește în viața asta, și bine, și răul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu