Prezicătoarea.

O definiție dintr-un careu de cuvinte încrucișate: ”A făcut un circ ieftin” (nu, nu se referea la o anume senatoare din Parlamentul României)  = URSAR m-a plonjat direct în copilărie, când prin sat colindau ursari, spoitori, zlătari, lingurari sau ghicitoare (prezicătoare).

Mi-amintesc vag că Tatițu a chemat odată un ursar să ”îl calce” și s-a simțit foarte bine după masajul naturist.

Mi-amintesc și despre o zi în care Mamița s-a lăsat înduplecată de o ghicitoare și a poftit-o în curte să îi spună care va fi viitorul ei. Țiganca a învârtit niște bobi, a mormăit ceva și a început:

”Ai un necaz cu bărbatul dumitale. ” ”Am” (tatăl meu avea niște probleme legate de serviciu) ”o să-ți gâcesc cum îl cheamă pe bărbatul matale: Ion”  ”Nu” ”Vasile” ”Nu” ”Gheorghe” ”Nu” ”Ștefan” ”Nu” (Pe tatăl meu îl chema Radu) ”N-are nume creștinesc” ”N-are” (dar nu i-a spus ce nume are)

”A plecat cu una grasă, înaltă și cu curu mare” (mama mea era mică de statură și slăbuță) ”Dar stai liniștită că se întoarce la tine. Când o să vină să mă cauți în Andrășești și să vii cu un cadou mare și bogat”

Nu mai știu ce i-a mai zis dar știu că după ce a plecat am râs de nu ne mai puteam opri. 

A avut dreptate țiganca, problemele s-au rezolvat dar cred că dacă mai trăiește, ea așteaptă și acum cadoul cel mare și bogat.

Am ”recoltat” de pe net niște imagini cu tablouri având ca temă ”Gypsy Fortune-Teller” adică prezicătoare țigancă.

A Couple in an Interior With a Gypsy Fortune-Teller by Jacob-Duck

A FortuneTeller at Venice by Pietro Longhi

Danet And The Strolling Fortune-Teller-1859 by John Scott Cavell

David Teniers II - Paisaje Con Gitanos-1641-1645

Fortune Teller by Caravaggio

FortuneTteller by Albert Anker

Gipsy Fortune-Teller by Taras Shevchenko

Horsemen Resting Among Classical Ruins with a Fortune-Teller by Paolo Monaldi

Landscape With Gypsy Fortune-Tellers by Hendrik Avercamp

The Fortune Teller by Edward Villiers Rippingille

The Fortune Teller by Francois-Joseph-Navez

The Fortune Teller by John Lane Lomas (c.1816–1894)

The Fortune Teller-Georges de la Tour

The Fortune- Teller-1878 by Adrien Moreau

The Fortune-Teller by Bartolomeo Manfredi

The Fortune-Teller-1785 by Jacques Sablet

The Fortune-Tellier by Julio Romero deTorres

The Gypsy Fortune Teller  by British artist George Goodwin Kilburne (1839 - 1924)

The Gypsy Fortune-Teller by Paul Sandby

Tthe Fortune-Teller by Oreste Cortazzo

Ttheodor Leopold Weller-Gypsy Fortune-telling

Two Horsemen at a Gypsy Encampment-Philips Wouwerman

Trandafirul verde

 Încep să înțeleg mai bine sensul versurilor lui George Coșbuc din ”Nunta Zamfirei”

”Sunt greu bătrânii de pornit

Dar de-i pornești sunt greu de-oprit”

Mi-a fost greu până m-am pornit spre Grădina Botanică și când am ajuns acolo mi-a fost greu să mă opresc din făcut poze. Primul drum l-am făcut la trandafirul verde. Mă așteptam să îl găsesc fără flori, trist și singurel. Din fericire nu a fost așa dar am avut un șoc când am văzut ce micuțe sunt florile lui.

Atât de pricăjite încât lumea trece pe lângă el și nici nu îl bagă în seamă. Dar el nu se descurajează și face o mulțime de flori, cum puteți să vedeți și voi. Să știți că e mai frumos în realitate!

Migdalul

 Într-o zi un coleg de serviciu din Galați a adus o pungă cu migdale din pomul lui personal. I-am dat și mamiței din ele și ea a semănat una în grădină. Numai că nu a fost prea inspirată când a ales locul, sub un nuc. Bietul migdal s-a luptat pentru supraviețuire aproape trei decenii.

Făcea flori în fiecare an dar când înflorea și nucul le avorta. Într-un an i-am promis că îl tai dacă nu face fructe, și a făcut. Numai că erau migdale amare. Am fost dezamăgită dar nu l-am tăiat.

Acum câteva luni o furtună puternică a doborât nucul cel bătrân și scorburos și l-a trântit peste casă. Nucul a fost îndepărtat și acum migdalul este liber dar fiind atât de bătrân, nu știu dacă va mai putea rodi.

Ce verde era valea mea - Apartament.

Cine urmărește mai demult acest blog știe că sunt mare fan seriale sud-coreene. De curând am descoperit însă că și chinezii pot să facă seriale bune, în special life-style, chiar dacă asta înseamnă să copieze unele scene din seriale sud-coreene până la virgulă.

Serialul chinezesc pe care îl urmăresc acum se numește în engleză ”The Love You Give Me„ și este inspirat de cartea cu același nume "Ni Gei Wo De Xi Huan" (你给我的喜欢) by Shi Ding Rou (施定柔). Am fost curioasă să citesc cartea și am ajuns la un site unde este tradusă de Google și adaptată, scrie persoana care traduce. Nu mi-e prea clar dacă este adaptată la limba engleză sau textul este cumva alterat, oricum ceea ce citesc mi se pare interesant și captivant.

Din carte dar și din seriale chinezești sau coreene am înțeles că pentru tinerii absolvenți de facultate este foarte greu să își achiziționeze un apartament sau o casă într-un oraș mare chiar dacă au un serviciu foarte bine plătit. 

Și așa mi-am amintit cum am reușit să depășesc un asemenea obstacol în România noastră condusă de Ceaușescu. După cum se știe țara noastră era înainte de al doilea război mondial ”grânarul Europei” dar în materie de industrie mai erau încă multe de făcut. Când în sfârșit s-au plătit datoriile de război către Uniunea Sovietică (deși am rupt alianța cu puterile Axei - Germania, Italia, Japonia - la 23 August 1944 și am devenit aliați cu puterile ce se luptau cu aceștia - SUA, Anglia, Uniunea Sovietică, Franța - am fost tratați de URSS ca țară învinsă și a trebuit să plătim către URSS despăgubiri) a început în România comunistă o intensă campanie de industrializare.

Aceasta a declanșat o mare deplasare de populație din zona rurală către orașe, unde se dezvoltase preponderent industria. Cea mai mare densitate de populație era în București care devenise, împreună cu alte câteva orașe mari ”oraș închis” unde puteau locui și lucra doar cei cu buletin de acel oraș. 

Un timp cei care lucrau în fabrici și uzine au primit de la stat apartamente în blocuri nou construite dar de pe la jumătatea deceniului 6 s-a trecut la o nouă politică, de construire de blocuri cu apartamente proprietate particulară plătite cu credite luate de la CEC.

Cumva am reușit să obțin neprețuitul buletin, după multe avataruri, și atunci, sătulă să tot înghit hachițele gazdelor de la care închiriam fie o cameră fie chiar o garsonieră am decis să devin fericita proprietară a unui apartament într-un ”oraș dormitor” numit așa pentru că se construiau numai blocuri de locuit, unitățile de educație și cultură trecând pe planul doi. 

Treaba era așa: pentru a face un contract de construcție cu instituția care se ocupa cu așa ceva și care avea legături cu CEC trebuia să plătești un avans care se putea lua în rate cu o dobândă de 8% care poate părea mică dar era cam inaccesibilă pentru cei cu salarii de începători. Avansul se plătea în 5 ani. Creditul propriu zis pentru apartament avea o dobândă mai mică și plata se întindea între 20 și 30 de ani în funcție de salariul aplicantului.

Mi-am făcut eu calcule cam cum aș putea să cumpăr ceva în aceste condiții și am ajuns la concluzia că nu prea pot. Am scris o scrisoare tatălui meu în care am expus problema iar el a hotărât să mă ajute să plătesc avansul cu două condiții: unu să contribui și eu cu o sumă la achitarea avansului și doi să stau cu sora mea. Am fost de acord și am făcut un contract pentru un apartament în Drumul Taberei, la o stație de troleibuz de piața pe atunci Moghioroș. 

Numai că apartamentul era doar pe hârtie, a durat un timp până ce s-a construit, între timp l-am cunoscut pe soțul meu care avea un apartament în Militari care era deja dat în folosință și am decis să locuim în Militari, unde stau și acum. 

Cum am rezolvat cu înstrăinarea apartamentului meu (o familie nu avea voie să aibă două credite de la CEC), cât a durat, câte emoții și alergătură au fost necesare este cu totul altă poveste.

Eroii cărții aveau bineînțeles și ei o problemă cu locuința și, pentru a obține un apartament la un preț pe jumătate față de cel care trebuia plătit de o persoană necăsătorită au decis să facă un fel de contract care răspundea intereselor amândurora (ea era însărcinată și conform legii nu putea înregistra copilul dacă nu era căsătorită) și anume să se căsătorească, chiar dacă nu exista pic de relație amoroasă între ei. 

În serial lucrurile se desfășoară cu totul altfel, practic scenarista Guo Shuang a scris un alt roman, cu aceleași personaje dar relațiile dintre ele și situațiile uneori complet diferite. De exemplu în roman eroina principală, Min Hui, era deprimată în așa un hal încât într-o noapte furtunoasă s-a aruncat în apele învolburate ale râului fiind salvată de o tânără pe care o cunoscuse întâmplător în autobuz și pe care a acceptat să o lase să stea cu ea în camera de hotel pe care o plătise.

Ea s-a salvat dar tânăra a dispărut și ea a căutat-o timp îndelung. Din lucrurile rămase a aflat că fata numită Su Tian trebuia să se întâlnească, după ce trecuseră deja15 ani, cu un prieten cu care crescuse un timp la același orfelinat, prieten care avea între altele o boală congenitală de inimă dar și o miopie extrem de avansată dar care fusese adoptat în SUA de o familie care inițial voia să o adopte pe ea. 

Min Hui a reușit, după multe căutări, să găsească acel prieten (care rezolvase între timp problema miopiei) dar nu a avut curajul să îi spună acestuia adevărul, anume că prietena lui a dispărut, probabil înecată, încercând să o salveze pe ea. L-a lăsat să creadă că ea e Su Tian pentru a nu-i produce un șoc care să îi fie fatal dată fiind condiția sănătății sale. 

Mai mult, chiar au mers împreună să îl caute pe fratele fetei, lucru despre care aflase din jurnalul fetei, asta atunci când și-a dat seama că ST mergea cu acel autobuz pentru a ajunge într-un loc unde ar fi putut fi fratele ei. 

În serial lucrurile se petrec diferit și e mai puțin clar cum de s-a lăsat Xin Qi înșelat de substituție (nu se spune nimic de miopie) și nici despre frământările sufletești ale lui MH care se simțea responsabilă de dispariția lui ST.

Serialul se bazează mai mult pe felul cum a reacționat Xin Qi când a aflat că este tată și pesemne de aceea scenarista a alterat atât de tare cuprinsul cărții. 

Nu am terminat încă nici de citit cartea nici de văzut serialul dar voi continua ca și până acum mergând alternativ cu cartea și serialul.

 Coperta cărții

Guo Shuang scenarista serialului

Poster serial

Poster serial

Wang Yu Wen ca Min Hui

Cui Yi Xin ca Min Quan Quan

Wang Zi Qi ca Xin Qi

Li Chuan ca Zhou Ru Ji

Mamă, mă tem.

O scenă pe care am văzut-o într-un serial chinezesc, ”The Love You Give Me” mi-a trezit niște amintiri dureroase. Scena se petrece la spital iar copilul urmează să sufere o operație grea și riscantă, operație pe cord deschis. 

O fostă colegă avusese o asemenea operație și susținea că jumătate din pacienți mor pe masa de operație. Sunt sigură că exagera, în plus s-a progresat mult de atunci atât în chirurgie cât și în tehnologie dar accidente se mai întâmplă.  Nu e de mirare deci că micuțul i-a spus mamei sale ”Mamă, mă tem”

Această replică m-a purtat înapoi în timp, cu mulți ani în urmă, când am auzit-o, ca un citat, de la o pacientă în Spitalul Militar din București. Sora mea, Dumnezeu să o ierte, era internată acolo. Fusese operată de cancer pulmonar, i se extirpase un plămân. Eu am mers în vizită la ea și în lift m-am întâlnit cu unul din doctorii care a operat-o (nici el nu mai e) care m-a certat că a fost lăsată singură în prima noapte când a fost adusă în salon după operație. 

Fusese o noapte foarte agitată, avusese nevoie de asistență și era bine dacă era cineva care să anunțe personalul medical. Am fost rugată să rămân eu în acea noapte, ceea ce am și făcut. Noaptea aceea a fost mai liniștită dar am mers să stau cu ea și noaptea următoare.

În acea a doua noapte în același salon era mama unei fetițe de trei ani care fusese operată tot de cancer și se afla la terapie intensivă. Fetița nu avea deloc o stare bună după operație, a fost nevoie să fie resuscitată de mai multe ori, nu se știa dacă rezistă până dimineața. Mama era bineînțeles foarte speriată și am încercat să o ajut cum am putut.

Din multele articole și cărți medicale pe care le-am citit mai ales când am trecut și eu prin furcile caudine ale cancerului știam că sunt cazuri când resuscitarea face mai mult rău decât bine, copilul rămânând cu sechele pe viața și fiind o mare povară pentru părinți.

M-a impresionat un articol despre o familie care a dat spitalul în judecată pentru că, după mai multe resuscitări ale copilului, a cerut medicilor să nu mai fie resuscitat dar medicii nu au ascultat această doleanță. Copilul a trăit dar a avut atât de multe probleme încât părinții au cheltuit o mulțime de bani pentru îngrijirea lui și acum cereau spitalului despăgubiri.

Având asta în minte i-am spus acelei mămici că dacă se întâmplă nenorocirea ca fetița să nu reziste s-ar putea ca asta să nu fie chiar cel mai rău lucru ce li se poate întâmpla, că dacă supraviețuiește s-ar putea să se chinuie și mai mult și ei și fetița. Ei sunt tineri și mai pot face alt copil. Poate vi se pare cinic, dar cred că cineva trebuia să le spună asta.

La un moment dat s-a aflat că fetița nu a mai putut fi resuscitată și mama a plecat, lăsându-ne pe toate îndurerate. Atunci o pacientă care fusese acolo când fetița a plecat la sala de operații ne-a spus că a auzit-o spunând ”mama, mă tem”.

Dimineața când am plecat în poarta spitalului erau părinții fetiței. Mama mi-a căzut în brațe spunând ”Nu mai avem fetiță”. Nu am mai avut cuvinte, doar lacrimi.