După un mic dejun consistent servit la hotel (inclus în preț) am plecat la plajă. Ziua a fost plăcută, cu ceva nori pe cer, apăruți exact când trebuie ca să nu ne ardem prea mare, un vânticel care agita marea suficient cât să ne bucurăm de talazoterapie. Am anticipat un pic în articolul precedent spunând că la început mi-a fost tare teamă să intru în mare de teamă că mă vor răsturna iar valurile când voi încerca să trec de micul șanț de la marginea mării dar chiar în dreptul turnului de veghe al Salvamarului a descoperit soțul meu că țărmul era în pantă lină. Nu era o excursie prea lungă până acolo, pe mal era o porțiune unde scoicile lipseau deci am avut parte de câteva băi foarte plăcute și destul de lungi, cu țopăială în apa până la gât cât cuprinde și talazoterapie aproape de mal.
În fiecare zi a trecut pe deasupra câte o reclamă zburătoare. Nu am dat prea mare atenție la ce anume se referea acea reclamă, oricum nu era atât de enervantă și insistentă ca aceea făcută de vânzătorii ambulanți la produsele lor cum ar ”ia porumbul de la mare, te bronzează pe picioare”, etc.
În zare, departe, se zăreau vapoare, am reușit, folosind cel mai puternic zoom oferit de aparatul meu de buzunar, să prind unul în poză.
Cum am spus, marea era ușor agitată dar fiind luni șezlongurile erau, după cum se vede, cam goale, iar în apă se avântau puțini turiști.
Ceea ce a făcut deliciul zilelor petrecute de noi pe malul mării a fost ceea ce aș putea numi ”Rodeo Banana” în care călăreții bananei plutitoare erau răsturnați în apă. Unii reușeau să se cațere la loc, alții nu. Am aflat mult mai târziu, când deja eram în București, de la o prietenă a noastră că înainte îmbarcare călăreții erau întrebați dacă vor să fie răsturnați. Ea ne-a spus, cu un entuziasm de nedescris, că ei au fost răsturnați de trei ori. Nu și cei surprinși de mine, care se pare că au fost răsturnați doar odată.
Spre seară am ieșit la plimbare pe faleză, în direcția sud, spre Constanța. Am fost cam neplăcut impresionată de aspectul dezolant, neîngrijit al Palatului Regal, despre care nici nu am știut că există, deși am mers de multe ori în concediu la Mamaia împreună cu copiii.
Moscheea de alături doar se zărea.
Încet, încet am ajuns la capătul telefericului pe care l-am urmărit de departe, de pe plaja cu aspect dezolant, împreună cu un stol de pescăruși.
Imediat lângă țărmul mării nisipul era fin, încât turiștii se puteau plimba cu picioarele goale.
Chiar la capătul falezei este o lungă pasarelă. Câteva afișe interziceau accesul, ba chiar a fost pusă o plasă care să blocheze intrarea. Dar cineva a rupt plasa suficient ca cei doritori să intre, cu un mic efort, în locul interzis și să se plimba în voia cea bună. Nu știu dacă e o reminiscența a frondei din timpul comunismului când la orice pas dădeai de câte o interdicție sau pur și simplu natura lipsei de disciplină a poporului român, precum și spiritul de turmă. Din fericire până acum acolo nu a avut loc nici un accident.
Și a venit noaptea, aducând cu ea finalul zilei a doua.
