duminică, 28 iunie 2020

C. S. Lewis despre decăderea învățământului și a democrației


Un fals citat din C.S. Lewis, o propagandă mizerabilă îndreptată împotriva măsurilor de prevenția răspândirii virusului SARS 2 m-a îndemnat să răsfoiesc electronic o carte pe care am citit-o mai de mult. Și am găsit tocmai la final, în ”Închinarea lui Sfredelin” ceva extrem de interesant pentru ultimii 30 de ani priviți ca o continuare a practicilor ”pedagogice” din timpul comunismului. Vă ofer aici un citat foarte larg pentru că experiența m-a învățat că prea puțină lume mai pune mâna pe o carte în vremea tehnologiei moderne.

C. S. Lewis despre decăderea învățământului și a democrației privite prin prisma unui diavol:

SFATURILE UNUI DIAVOL BĂTRÂN
CĂTRE UNUL MAI TÂNĂR

Principiul de bază al noului sistem are să fie că proştii şi leneşii nu trebuie făcuţi să se simtă inferiori elevilor inteligenţi şi silitori. Aşa ceva ar fî “nedemocratic”. Diferenţele între elevi — căci sunt, indubitabil, diferenţe individuale — trebuie muşamalizate. Lucrul se poate înfăptui pe mai multe nivele. În universităţi, examenele trebuie astfel gândite încât aproape toţi studenţii să obţină note mari. Examenele de admitere trebuie astfel concepute încât toţi, sau aproape toţi cetăţenii să poată intra la universitate, indiferent dacă au sau nu capacitatea (sau dorinţa) de a se alege cu ceva de pe urma învăţământului superior. În şcoli, copiii care sunt prea slab dotaţi sau prea leneşi să înveţe limbi străine, matematică sau noţiuni ştiinţifice de bază vor fi încurajaţi să facă ce făceau cândva copiii în timpul lor liber. Pot, de exemplu, să facă turtiţe de nămol şi asta să se cheme curs de modelaj. Dar în nici un caz nu trebuie să li se dea de înţeles că simt inferiori copiilor care studiază. Oricât de stupide le-ar fi preocupările, ele trebuie să primească — englezii deja folosesc expresia, mi se pare — “partea lor de respect”. Ba se poate opera încă şi mai drastic. Copiii care se dovedesc apţi de un nivel superior pot fi ţinuţi în loc în mod artificial, doar pentru că ceilalţi copii s-ar alege cu o traumă — Belzebut, ce cuvânt bun! — dacă s-ar vedea lăsaţi în urmă. Copilul eminent va rămâne astfel în mod democratic ţintuit locului în grupa lui de vârstă pe tot parcursul şcolii, iar un elev care ar fi în stare să-i priceapă pe Eschil sau Dante va trebui să stea cuminte şi să-l asculte pe colegul lui care încă silabiseşte “Ana are mere”.
Într-un cuvânt, avem motive întemeiate să sperăm într-o viitoare abolire a învăţământului, atunci când va ajunge să domnească triumfător principiul lui Sunt la fel de bun ca tine. Orice recompensă pentru rezultatele bune şi orice pedeapsă pentru rezultatele proaste vor dispărea. Cei câţiva care ar vrea să înveţe vor fi împiedicaţi să o facă; cine se cred ei să-şi depăşească colegii? Şi oricum profesorii — sau poate ar trebui să-i numesc bone? — vor fi mult prea ocupaţi să-i cocoloşească pe nerozi ca să mai piardă vremea cu predatul profesionist. Iar noi nu vom mai fi nevoiţi să ne cheltuim inteligenţa şi energia pe răspândirea imperturbabilului amor-propriu şi a ignoranţei incurabile printre oameni. Nevolnicele târâtoare au s-o facă singure.
Bineînţeles, asta se poate întâmpla doar dacă tot învăţământul devine învăţământ de stat. Va deveni. E parte a aceleiaşi mişcări. Taxele penale, concepute în acest scop, încep să lichideze clasa de mijloc, adică acea clasă socială care era gata să strângă şi să cheltuiască bani şi să facă tot felul de sacrificii pentru a-şi trimite copiii la colegii particulare. Desfiinţarea acestei clase, care merge mână în mână cu
abolirea învăţământului, este, din fericire, un efect inevitabil al spiritului care spune Sunt la fel de bun ca tine. Acesta este, în definitiv, grupul social care a dat umanităţii covârşitoarea majoritate a oamenilor de ştiinţă, a medicilor, filozofilor, teologilor, poeţilor, artiştilor, compozitorilor, arhitecţilor, juriştilor şi economiştilor pe care i-a avut vreodată. Dacă era vreun lot de ştiuleţi înalţi care să trebuiască forfecaţi, cu siguranţă ei erau. Aşa cum remarca nu demult un politician englez, “O democraţie nu se împiedică de oameni importanţi”.
...................................
Noi, aici în Iad, sperăm la desfiinţarea democraţiei în sensul strict al cuvântului: acela de sistem politic astfel numit. Ca orice formă de guvernământ, lucrează de cele mai mute ori în avantajul nostru; dar, una peste alta, mai puţin decât alte forme. Iar ceea ce trebuie să înţelegem noi e că “democraţia” în sensul diavolesc (Sunt la fel de bun ca tine, traiul ca toată lumea, idealul lui împreună) este cel mai eficace instrument pe care îl putem mânui pentru ştergerea democraţiilor politice de pe faţa Pământului.

Asta pentru că “democraţia** şi “spiritul democratic** (în înţeles diavolesc) duc la o naţiune lipsită de oameni importanţi, o naţie alcătuită mai ales din semidocţi de o moralitate flască din pricina lipsei de disciplină în tinereţe, plini de aroganţa pe care o naşte ignoranţa tămâiată, debili de prea multă alintătură. Adică tocmai ce aşteaptă Iadul de la orice popor democratic. Iar atunci când o astfel de naţie intră în conflict cu un popor care şi-a trimis copiii la şcoală să studieze, care îşi recunoaşte şi îşi recompensează talentele şi care nu dă drept la cuvânt masei ignorante, balanţa va înclina doar într-un singur sens.
......................................
Valoarea reală, în ce ne priveşte, a oricărei revoluţii, conflagraţii sau perioade de foamete stă în spaima, înşelăciunea, ura, furia şi disperarea individuală pe care ele le pot produce. Sunt la fel de bun ca tine este un mijloc folositor pentru distrugerea societăţilor democratice. Dar e mult mai valoros ca scop în sine, anume ca stare de spirit care va duce în mod necesar la excluderea simplităţii, a dragostei pentru semeni, a împăcării şi a tuturor mulţumirilor date de recunoştinţă şi admiraţie, şi astfel va îndepărta fiinţa umană de orice cale care i-ar putea conduce paşii către Rai.
........................
Democraţie e cuvântul cu care trebuie să-i duceţi de nas. Experţii noştri filologi au reuşit deja atât de bine să corupă limba omenească încât nici nu mai e nevoie să vă atrag atenţia că, pentru ei, înţelesul cuvântului trebuie să rămână obscur şi prost definit. Nu au de ales. N-are să le treacă niciodată prin minte că democraţie desemnează în fapt un sistem politic, ba chiar un sistem electoral, şi că ceea ce încercaţi voi să le vindeţi aduce doar pe departe cu aşa ceva. Evident că nici nu trebuie să li se dea voie să formuleze întrebarea aristotelică dacă prin “comportament democratic” se înţelege comportamentul pe care democraţiile îl adoptă sau comportamentul care susţine o democraţie. Pentru că dacă s-ar gândi aşa, nu se poate să nu le dea prin cap că între cele două nu se pune neapărat semnul echivalenţei.

Voi să folosiţi termenul numai şi numai ca formulă incantatorie; sau, dacă vreţi, numai pentru puterile lui comerciale. E un cuvânt pe care ei îl venerează. Şi, fireşte, el se leagă de idealul politic care spune că oamenii trebuie trataţi în mod egal. Veţi opera astfel subtil în minţile lor tranziţia de la acest ideal politic la credinţa că toţi oamenii chiar sunt egali. Mai ales acela de care vă ocupaţi. Drept urmare, puteţi folosi cuvântul democraţie pentru a legitima în mintea lui cele mai degradante (şi de asemenea cele mai puţin plăcute) sentimente umane. Astfel îndrumat, va îmbrăţişa, nu doar fără pic de jenă, dar chiar cu zâmbetul pe buze, purtări pentru care, de n-ar fi apărate de aura cuvântului magic, oricine l-ar da de ruşine.

Sentimentul despre care vorbesc este, desigur, acela care îl face pe om să spună: Sunt la fel de bun ca tine.

Primul şi cel mai evident punct câştigat este că astfel îl împingeţi să aşeze în centrul vieţii lui o minciună sfruntată. Ce vreau să spun nu este pur şi simplu că lucrurile pe care şi le spune sunt false în sine, că la fel de egal este cu ceilalţi în ce priveşte bunătatea, onestitatea şi simţul măsurii pe cât de egal le este în înălţime sau greutate. Ce vreau să spun este că nici el nu le crede. Nimeni care spune că e la fel de bun ca altul nu crede aşa ceva. N-ar spune asta dacă aşa ar gândi.
................................
Sub influenţa melodiei vrăjite a cuvântului, cei care sunt în vreun fel sau oricum inferiori altora vor încerca mai cu sârg şi mai eficient ca niciodată să coboare pe toată lumea la propriul lor nivel. Dar asta nu e tot. Aceeaşi influenţă îi va face pe cei care se apropie, sau s-ar putea apropia, de măsura întreagă a umanităţii să dea înapoi, speriaţi că ar face astfel dovada unui comportament nedemocratic. Sunt informat din surse sigure că tinerii îşi reprimă înclinaţiile incipiente pentru muzica clasică sau literatura bună de teamă că astfel ar putea să nu mai fie ca toată lumea; că oamenii care şi-ar dori cu adevărat să fie — şi care sunt dăruiţi cu har pentru a fi — oneşti, căşti ori temperaţi refuză să o facă. Acceptând, ar deveni diferiţi, ar putea impieta asupra stilului de viaţă, s-ar desface din ograda lui “împreună”, şi-ar periclita “integrarea în grup”. Ar fi pe cale (oroarea ororilor!) să se transforme în indivizi.





sâmbătă, 27 iunie 2020

Am visat lei (regii junglei)

Am avut un vis foarte ciudat. Se făcea că eram într-o curte mare, cu gazon. În partea dreaptă erau doi lei masculi care se băteau, în stânga o leoaică adormită. Nu știu exact cui îi spuneau că nu e nici o primejdie să trecem prin acea curte în lung și în lat pentru că leii nu au treabă cu noi atâta timp cât se bat între ei iar leoaicii nu îi pasă de nimic atâta vreme cât poate dormi liniștită.

M-am trezit și m-am gândit că poate leii reprezintă China și America, iar leoaica Rusia, iar noi, toate celelalte state.




Experții în interpretarea viselor spun însă altceva:

Seeing two lions fight each other indicates a focus on control.” 

What is the dream meaning of sleeping lion?
The urge to be in control is hidden within you.”

Seeing a lioness can mean you have success using tenacity. Never give up. Keep going until you achieve your goals. It can also symbolize your motherly instincts. You fiercely protect those you love and your interests.”

Într-adevăr acum sunt preocupată nu numai de ținerea glicemiei sub control, dar și de a greutății. Doctorița de familie știe pe ce pedală să apese ca să mă facă să-i ascult sfaturile. De pildă la un moment dat a zis cu milă în glas ”o să vă chinuiți” Ea se referea la chinul produs de boală, nu de acela de a renunța la o grămadă de mici plăceri ca să nu mă îmbolnăvesc mai rău.



Dar deh, s-ar zice că dacă mi-am lăsat grijile față de propria persoană în mâna lui Hristos e cazul să-mi pese de grijile statului. 




Tabloul acesta, de Robert Papp, exprimă exact ce am simțit când am urmat tratamentul pentru cancer, și anume că Mântuitorul îmi spune ”De ce-ți faci griji? Ești în mâinile mele”

marți, 23 iunie 2020

Azorică

Azorel

de Gellu Naum

Un cățel, nu prea știu cum,
Minte cam nătingă....
A văzut un țap pe drum,
Și-a-nceput să pângă:
-Vreau și eu pe cap
Coarne ca de țap!!!!

Maică-sa i-a spus frumos:
-Dragă, n-am ce-ți face....
Dac-ai fi dorit un os,
Care știu că-ți place...
Sau dacă ți-ai fi dorit
Un coltuc de pâine...
Insă cine-a pomenit
Coarne la un câine?

Dar degeaba-l sfătuia,
Căci potaia scheuna
Și plângea, plângea, plângea:
-Vreau și eu pe cap
Coarne ca la țap!!!!

Mai târziu veni la el
Un motan. Șiretul,
Mieunând, l-a întrebat:
-Ce ai dragă Azorel?
Vrei sa fii încornorat?
Hai să-ți spun secretul:

Încă de demult băiete
E știut că țapul
Dacă vede un perete
Dă in el cu capul,
Și-i cresc coarnele astfel.
Sunt pe-aici pereți destui...
Ia lovește-i tu nițel!

Ascultându-l, Azorel
S-a ales cu un cucui...

Morala:

Vezi ce-ți poate bietul cap
Când dorești coarne de țap?
Și-ncă una să-ți mai spun
(Dar rămână intre noi):
Nu te lua după cotoi,
Sfatul mamei e mai bun.

De fapt, după câte știu, pe acest câine îl cheamă Azorică. Și cred că știu bine după cât de frumos se uită când îl strig pe nume.

De mult voiam să găsesc undeva poezia aceasta, pe care o învățasem cândva pe de rost. Face parte din volumul ”Așa-i Sanda” de Gellu Naum.

https://www.parinti.com/Azorel-contentpid-5316.html




vineri, 12 iunie 2020

Pacient în România - ”Am voie să mănânc cireșe?”



În Decembrie 1994, tocmai când socrii mei se pregăteau să se mute de la noi în apartamentul lor din celălalt capăt al Bucureștiului iar Florin era plecat într-un ”Schimb cultural” în America am primit de la dispensarul de pediatrie o înștiințare că trebuie să mă prezint cu Diana la vaccin. Ea era la Ciochina, în București fiind Ancuța cea mică.

A venit Mamița val-vârtej cu ea și când ne-am prezentat la dispensar doctorița Mioara Tacu a cerut să îi facem o analiză de urină. S-a felicitat ulterior că nu a făcut niciodată un vaccin fără analize, deoarece Diana avea hepatită. Pe la prânz am aflat rezultatul, noaptea a venit Salvarea să ia copilul și cineva care să o însoțească, deoarece avea sub 3 ani.

Au fost unele dintre cele mai grele momente ale vieții mele când trebuia să aleg între cele două fetițe, care ambele aveau nevoie de mine. Tata socru era de părere să o las pe Diana să meargă singură, deoarece la spital e personal calificat care să aibă grijă. Cum eu fusesem internată de câteva ori cu diverse probleme știam care e realitatea și în final am mers la spital urmând ca a doua zi să fie chemată Mamița (care între timp se întorsese acasă) să stea cu Anca, lucru care s-a și întâmplat. 

Și astfel am petrecut câtva timp, nu mai știu cât, cred că două săptămâni în Institutul Victor Babeș. Mai erau două mame cu copii, ambele beau cafea zilnic, ambele au făcut și ele hepatită. Pe mine m-a ferit Dumnezeu de asta. Pentru că erau mulți copii acolo am avut grijă și de ei, nu doar de al meu, cum făceau celelalte mame.

Întrebarea invariabilă pe care o puneau copiii personalului medical era: ”Avem voie să mâncăm cireșe?” Nu am înțeles de ce tocmai asta era grija lor cea mai mare. Răspunsul era deasemenea invariabil Da. 

Era acolo o fetiță căreia i se spusese că are voie să meargă acasă atunci când nu va mai face pipi colorat. Bietul copil se ducea la baie tot la câteva minute, până a luat-o la rost o infirmieră care i-a explicat că va mai dura până se vindecă.

Luasem de acasă ”Cărticica de patru ani” a Constanței Buzea și le-am citit copiilor în fiecare zi poezii din ea. Mi-era puțin ciudă că toți copii erau atenți la ce citeam (cartea avea și niște ilustrate foarte frumoase, ulterior am aflat că nu s-au mai editat cărți ilustrate frumos) numai Diana nu.

Dar într-o zi mi-a luat cartea din mână și a spus ”acum citesc eu” și a recitat poeziile pe care deja le învățase pe de rost. Și acum mă topesc de drag când îmi amintesc. Doar nu avea nici măcar 3 ani.

Mai era o fetiță de 14 ani de la Casa de Copii. M-a impresionat ce bine educată era, ce vocabular avea și ce comportament corect față de situația în care era. Mi-a fost milă de ea că i se pusese perfuzie, o trecea pipi și nu a venit nimeni să o ajute decât după ce am insistat eu mult.  Când am petrecut din nou timp în spitale am învățat cum să opresc sau să reglez fluxul perfuziilor, încât să nu mai ”deranjez” personalul sanitar.

Totul e bine când se termină cu mine. Anul acesta a fost un an deosebit de bun pentru cireși, s-a produs, după cum am văzut prin grădinile din cartier, o recoltă bogată de cireși și vișine, va fi una bogată și de nuci și gutui, poate chiar și pere. În schimb caise nu prea sunt, nici piersicii nu au rodit prea mult. Vor fi și multe mere.


miercuri, 10 iunie 2020

Cioara de George Topârceanu

Image may contain: outdoor
Tablou de David Croitor

Cioara
 de George Topârceanu

Câmpul alb, ca un cearşaf,
Până-n zări se desfăşoară...
Sus pe-un stâlp de telegraf,
S-a oprit din zbor o cioară,

Nemişcată-n vârf de par
Ca o acvilă pe-un soclu,
Oacheşă ca un hornar
Şi macabră ca un cioclu;

Neagră ca un as de pică,
Sub nemărginitul cer;
Singuratică şi mică
Cât o boabă de piper;

Gârbovă ca o feştilă
Într-un cap de lumânare;
Ca o mutră imobilă
De harap cu nasul mare,

Dar sinistră şi pârlită
De la coadă până-n plisc,
Ca o pajură trăsnită
Într-un vârf de obelisc;

Încrustată-n atmosferă
Ca un ou de ciocolată;
Amarâtă şi stingheră
Ca o prună afumată;

Cu alura interlopă
Ca un muzicant în frac,
Cuvioasă ca un popă
Şi smolită ca un drac;

Demnă, ca un om celebru;
Mistică şi fără chef
Ca un basorelief
De pe-un monument funebru;

Incomodă-n soare, ca
Un gunoi în ochi; nefastă
Ca un chibiţ ce-ţi stă-n coastă
La un joc de bacara;

Suspendată ca o notă
Pe un portativ gigant;
Slută, ca o hotentotă
Părăsită de amant.

Mică-n mijlocul naturii
Ca un fir de praf de puşcă;
Neagră cum e cerul gurii
La un câine care muşcă.

Cruntă ca o vînătaie
Cauzată-n match de box;
Ca un bulgăre de cox
Care-a stat o noapte-n ploaie;

Resemnată, ca-n vitrină
O reclamă pentru vulg,
Şi uşoară ca un fulg
De funingine-n lumină;

Tristă ca un crep de doliu
În văzduhul diafan, -
Ca un punct aerian
Pe-al zăpezii alb orgoliu;

Stranie ca un ponos
Al priveliştei de cretă;
Solitară şi cochetă
Ca un cuc de abanos;

Neagră ca o muscă-n lapte,
Şi fantastică-n contur,
Ca un miez adânc de noapte
Cu lumină împrejur;

Fină ca o acadea
De ţiţei topit la soare;
Prinsă-n falduri de ninsoare
Ca un fiong de catifea;

Ireală, ca un duh
Cu penajul ei feeric, -
Ca o cupă de-ntuneric
Răsturnată în văzduh;

Gravă ca o rugăciune
Şi posomorâtă ca o
Figurină de cărbune
Cu nuanţe de cacao;

Tragică, ca o emblemă
A obştescului sfârşit;
Sumbră ca o anatemă
Aruncată-n infinit;

Mută-n liniştea câmpiei
Ca un bloc de piatră arsă,
Ca un ghem de beznă toarsă
Din fuiorul veşniciei, -

Atârnând de bolta goală
Ca un uger de catran
Unde pruncii lui Satan
Vin plângând, să sugă smoală;

Piază-rea, ca un blestem
Azvârlit aşa-ntr-o doară
Creatorului suprem, -
Şi banală... ca o cioară!


luni, 8 iunie 2020

Zi de vară, mai pe seară - Fotoreportaj

După ce am postat pe facebook capturile fotografice și filmice ale zilei de azi mi-am dat seama că am comentat de parcă făceam un fotoreportaj. Și așa mi-a venit ideea să adun acele postări ca și cum chiar ar fi un fotoreportaj din cartierul în care stau, Militari, din frumoasa noastră capitală.

Azi am făcut o vizită la cuibul de rândunele de la ultimul etaj. Nici nu știam că puișorii sunt deja atât de mari încât pot zbura singuri. 






Am numit filmulețul acesta ”Cântă Rândunică!” pentru că mi s-a părut că asta face păsăruica.

Când am vrut să fotografiez rândunele astă primăvară erau tare sperioase și fugeau cum mă vedeau. Între timp s-au mai obișnuit cu oamenii și așa am putut filma, așa stângaci și greșit cum se vede, cum stau ele de vorbă. Am numit filmulețul ”Conversația”

 https://youtu.be/RzboHIUGUe0

Mi se spunea mereu că acest copac, catalpa, are flori foarte frumoase, dar nu reușeam să descopăr acel parfum, mai ales la cel de la blocul nostru, care era sub un tei. Dar acel copac a fost rupt de furtună. Am reușit în sfârșit să aflu și eu ce parfum are catalpa. Sunt trei copaci mari plini de flori destul de aproape de blocul nostru.










Sub una din catalpe este o tuia. Undeva cred că am poze cu florile sale dar acum este plină de fructe.





Foarte aproape de pâlcul de catalpe este curtea în care anul trecut admiram o glicină superbă înflorită. Din păcate glicina a fost tăiată. Probabil că proprietarii au vrut să salveze mesteacănul cel frumos, însă acesta s-a uscat. Sub el, pe zid sunt două vițe, una de trâmbiță (luleaua turcului parcă îi zice) și alta de caprifoi. Sper să nu aibă soarta glicinei, pentru că și ele sunt cam invazive.








Când fotografiam catalpele mi-a atrs atenția vis-a-vis aspectul ciudat al salciei parfumate. E o ramură care s-a uscat ”artistic”. Sub copac înflorește cu drag Regina Nopții. Salcia nu mai poate să o concureze cu parfumul său.







Dacă paradisul înseamnă copaci și vițe cu flori parfumate pot spune că am gustat o fărâmă din el în fiecare an la vremea asta:
Dar stați, nu vă grăbiți să mă invidiați, pentru că suntem bogați și în oțetarii cei puturoși, noi, locuitorii acestui cartier.
Avem cel puțin două soiuri de tei. Acesta este cel medicinal, care are și parfumul mai altfel decît cel numit sălbatic.







Și acum după ce v-am plimbat odată cu mine prin cartierul nostru cel înverzit vă invit să-mi spuneți ce plantă e asta. Mie mi se pare că ar fi cânepă, dar parcă nu miroase ca și cânepa.


În incheiere vă ofer ca bonus o fotografie pe care n-am publicat-o la concurență, pe Facebook. Este un nuc care m-a impresionat prin mărimea lui. Mă uitam în sus la el ca la un uriaș. Oare am scăzut eu, sau mi s-au estompat amintirile? Parcă nucii din curtea mea sau cei din copilărie erau mai mici. Cred că împrejurimile sunt diferite.





luni, 1 iunie 2020

Cântecul mierlei

Cânta mierloiul de răsuna strada. Nu-i păsa de cei care treceau pe stradă, de câinii care lătrau. El își vedea de treaba lui. Nu reușeam să văd unde e, dar îl ascultam cu încântare.

https://youtu.be/21yXMtj260Q 
Cântecul mierlei

Cânta mierloiul de răsuna strada. Nu-i păsa de cei care treceau pe stradă, de câinii care lătrau. El își vedea de treaba lui.  Nici de data aceasta nu am reușit să îl văd.

https://youtu.be/cTzEEJ7M5Tw
Cântecul mierlei 2

E al treilea videoclip cu un mierloi care cântă. În primele nu am reușit să îl localizez dar în următoarele l-am văzut, era în vârful unui pom foarte înalt. Am obosit să îl filmez, dar el nu obosise să cânte.

https://youtu.be/1M-F44e7cCs
Cântecul primăverii

După mai bine de 6 ani au revenit mierlele la blocul nostru. Vreau să împart cu voi bucuria mea

https://youtu.be/emg_BnLv2nk
Cântecul Mierlei (de acasă)