joi, 21 mai 2009
Wild Parakeets
Ce bine e cand ai ocazia sa afli lucruri noi! Mergand la un link gasit intr-un comentariu la Vlad Stroescu nu numai ca mi-am alinat un pic durerea suferita la moartea perusului nostru, dragul de Cookie, vazand alt Cookie folosind birdfeederul agatat intr-un copac in Franks Park in Londra, dar am si aflat ca inca din anii 60 exista in londra cam 3000 de papagali salbatici (in libertate). Nu e f clar cum au aparut, si inca in numar atat de mare, dar pe blogul respectiv am vazut cum se hranesc (si toti seamana cu Cookie), ba chiar am aflat de pe you tube (tot prin intermediul acestui blog) ca si in Bruxelles exista perusi salbatici. Ma intreb ce s-a intamplat cu ei in iarna trecuta, atat de grea si pt oameni, dar pt pasari de clima calda cum sunt perusii?
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
La multi ani pentru Constantin si Elena
Repede,pana nu se termina ziua:
LA MULTI ANI!
Si Dumnezeu sa le odihneasca pe cele doua Elene ce mi-au fost bunici, chiar daca una din ele s-a prapadit cand tatal meu avea 4 ani.
LA MULTI ANI!
Si Dumnezeu sa le odihneasca pe cele doua Elene ce mi-au fost bunici, chiar daca una din ele s-a prapadit cand tatal meu avea 4 ani.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
miercuri, 20 mai 2009
Palatul Cotroceni--Ziua portilor deschise
Mi-a placut ata de mult plimbarea prim muzee incat m-au pus pacatele sa-mi indrept pasii duminica si spre Palatul Cotroceni. Era o zi spendida de vara, cu soare vesel si stralucitor, la TV coada parea acceptabila, incat am fost f optimista si bine dispusa atunci cand am intrat pe poarta. Am avut grija sa-mi scot de acasa din poseta obiectele taioase pe care le port de obicei (un bricegut cu o gramada de aplicatii, intre ele surubelnita si furculita, amintire draga de la Tatitzu, si o trusa de unghii chinezeasca antica, de pe vremea cand marfurile importate din China erau de f buna calitate, nu ca acum) pt ca s-a spus ca se intra cu buletinul si neuronul ce inca imi functioneaza a prevazut ca, din motive de securitate, s-ar putea sa fie un control mai strict decat la aeroport.
Neuronul a avut dreptate, la poarta se scana buletinul si chiar in fata mea un tip mai in varsta dar cu alura mai boema (a nu se citi gipsy) a dat la scanat nu stiu ce carton, in nici un caz o carte de identitate si s-a facut ca nu aude protestul securistului, care s-a ridicat de pe scaun amenintator. N-am mai stat sa vad cum decurg ostilitatile, mie gestul boemului mi s-a parut deadreptul pueril, in fond nu l-a obligat nimeni sa vina acolo si in orice tara, mai ales in cele din vest, regulile chiar se respecta fara discutie si cu strictete (e drept ca de cele mai multe ori nu sunt atat de arbitrare sau absurde ca la noi, ca de ex interdictia de a poza exteriorul magazinului Cora sau al Palatului Elisabeta).
Ca posesoare de poseta a trebuit sa merg la scanner (care chiar arata ca cel de la aeroport), dar domnul de acolo a fost tare dragut si a glumit cu o fetita de cel mult 10 ani ce avea o posetica roz. Nu vreau sa ma gandesc ce s-ar fi intamplat cu bricegutul meu daca nu-l lasam acasa, pt ca era o lunga lista de obiecte interzise, intre care si arme taioase.
Coada parea acceptabila, se mergea destul de repede si, in ciuda caldurii din ce in ce mai mari dispozitia imi era inca roza, mai ales ca-mi luasem umbrela de ploaie (parapluie) pe care am folosit-o drept parasol(ar), iar personalul Palatului a pus la dispozitia vizitatorilor tone de apa, mai mult sau mai putin rece. Dar pe masura ce trecea timpul am realizat ca punctul terminus al cozii e mult mai indepartat decat credeam, nu se vedea din cauza serpuielilor drumului de acces. In plus dezorganizarea tipic romaneasca si-a spus cuvantul si coada s-a tot latit cu smecherii care s-au atasat pe margini, ca la orice coada pre89.
Am avut totusi o multumire cand un individ mai in varsta, tipul activistului de partid ante 89, care tot ridica in slavi vechiul regim si critica extrem de vehement modul cum e tratata azi clasa muncitoare a urmat exemplul smecherilor si a ajuns mai in fata, crutandu-mi urechile si nervii capului. Mi-am amintit si eu, dar nu cu nostalgie, cum a trebuit sa stau la coada pana si la chiloti (unii solizi, de bumbac, refuzati la export, nu s-au rupt nici pana in ziua de azi, desi au fost purtati intens in lipsa de alceva mai fin). Pe masura ce ne apropiam de intrare (dupa mai bine de doua ore) coada se tasa incepand sa semene din ce in ce mai bine ca atmosfera cu infamele cozi de pe vremea lui Ceasca, cu coate si usoare imbranceli, cu proteste ("vezi ca-mi scoti ochii cu umbrela", de a trebuit s-o inchid desi soarele era parca si mai fierbinte), totusi a trebuit s-o dezamagesc pe tanara de langa mine cand a spus ca asa erau cozile la carne povestindu-i ca acelea erau mult mai dure.
Mi-era clar ca vizita urma sa se faca in pas alergator si asa s-a si intamplat, numerosul personal care dadea explicatii sau doar supraveghea (n-as fi vrut sa fiu in pielea celor care din minut in minut spuneau "aceasta este sala in care....") spunea fara incetare "mai repede, mai repede va rugam, ca asteapta si altii la rand". Ma mir ca din cauza oboselii statului la coada si a vitezei de deplasare nu mi-a tremurat mana prea tare pe declicul camerei foto si doar cateva, putine, poze au fost miscate.
Ni s-au dat sumare indicatii, ascultate de mine cu un sfert de ureche, proecupata sa surprind cu camera foto cat mai multe aspecte din minunatiile vazute acolo, pt ca fiecare detaliu de arhitectura, mobilier, vitralii era o opera de arta executata cu o maiestrie si o finete deodebita. M-au impresionat in mod deosebit tavanele, multe de lemn sculptat, si vitraliile, dar si coloanele, vazele, covoarele care erau la vedere (multe au fost stranse ca sa nu fie tocite de pasii multimii, presupun, iar pe cele existente nu prea aveam voie sa calcam), scarile, usile, lambriurile, toate erau minutios lucrate. In unele incaperi simteam ceva din spiritul care a creat Pelesul, acea opulentza germana. Parca teatrul iesea si mai mult in evidenta prin decoratii.
Vizita in interior s-a incheiat prin parcurgerea salilor muzeului, unde nu ni s-a dat voie sa folosim blitzul, desi in unele cazuri ar fi fost necesar. Eu prefer sa folosesc cat de rar se poate blitzul pt ca lumina lui puternica tinde sa dea fetelor o tenta cadaverica si modifica si culorile obiectelor. Prefer sa folosesc, daca e cazul, optiunea autoadjust colors a dragului de Irfan, si nu pot sa-mi exprim deajuns recunostinta pt altruismul celor care il ofera gratuit doritorilor.
La iesire supraveghetoarele respingeau eroic tentativele persoanelor teribil de destepte care voiau sa intre pe acolo ca sa fenteze statul la coada. M-am bucurat de reusita lor (de altfel vizita era in asa fel gandita incat sa existe o directie bine stabilita a fluxului de vizitatori incat sa se pastreze totul sub control si cei care ar fi circulat in sens invers ar fi incurcat totul).
Cand era Palatul Pionierilor (tocmai asta sublinia nostalgicul, ca atunci palatul era la dispozitia poporului, el atribuind lui Ceausescu aceasta deschidere cand de fapt Dej repartizase palatul pionierilor iar Ceausescu l-a scos din circuit, dar nici atunci nu putea fi vizitat de oricine si oricand ci numai prin grupuri organizate iar la cercurile de la palat nu puteau merge chiar toti pionierii doritori) l-am vizitat de doua ori, odata cand eram la scoala elementara si am venit in Bucuresti intr-o excursie si a doua oara cand eram studenta pt ca facea parte din curriculumul nostru ca viitori profesori.
Imi amintesc ca prima data ni s-a spus despre o sala ca era poleita dar ca regele a luat aurul cand a plecat (si noi am crezut, copii prostuti de la tara ce eram) si am fost impresionata de camera povestilor, dar in nici un caz palatul nu mi s-a parut atat de luxos ca acum. Am mai fost ca studenta la un spectacol in sala de teatru, dar era intr-o cladire separata, fara eleganta si fastul celei din palat (de fapt semana mai degraba cu o sala de camin cultural, amfiteatrul de la Drept era mai impozant).
Dupa terminarea facultatii am cerut plecarea din invatamant pt ca postul pe care am fost repartizata fusese ocupat de altcineva, cu pile, si mi s-a gasit de lucru intr-un laborator (cu deficienta mea de auz n-as fi fost o buna profesoara, pana la urma am primit un certificat medical de la Institutul de Expertiza si Recuperarea Capacitatii de Munca in care se recomanda sa nu profesez la catedra) si am ajuns in audienta (cu un tupeu de care ma mir si acum) la fostul meu profesor de pedagogie care ajunsese ministru adjunct si avea cabinetul la Palatul Cotroceni. Am fost impresionata atunci de luxul acelui cabinet, de mobila masiva si de covoarele in care se cufunda piciorul pana pe la glezne. Ministrul a fost f amabil dar ajutorul dat de el s-a izbit de refuzul unui subaltern (deh, daca n-aveam si eu pile...), de aceea am fost nevoita sa merg la Institutul amintit mai sus pt expertiza si negatie.
Am mai fost in vizita la Cotroceni pe vremea lui Emil Constantinescu dar era deschisa numai curtea, de aceea nici nu a fost vorba de coada. M-am plimbat si dumninica prin curte, dupa ce am ascultat cateva minute concertul fanfarei militare din apropierea palatului (nu e muzica mea preferata), care era asezata pe scaune ca intr-o sala de spectacol, apoi am preferat sa ascult mai de departe. Pe laculet si pe paraias erau rate salbatice cu pui, in apa am vazut un peste de culoare corai (portocaliu spre rosu) si un peste mare gri care avea langa el un pui mai mititel, nu mi-am inchipuit ca si puii de pesti stau pe langa mama lor, precum si un card de pesti cenusii. N-am mai vazut pestii mari exotici portocaliu cu alb de pe vremea lui EC, dar am ascultat trilurile melodioase ale mierlelor.
La un moment dat am vazut ca lumea se precipita spre intrare, unii alergau disperati ca pierd momentul, era clar ca urma o baie de multime dar n-am avut nici cea mai mica dorinta sa particip in chip de balon de spuma la eveniment. A fost mult mai relaxanta plimbarea pe malul paraiasului. Baia de multime am vazut-o a doua zi la TV, seara am preferat Divertisii.
Inainte de a iesi dincurtea palatului am mers sa vad elicopterul prezidential, mi-a placut ca oamenii de paza lasau copiii sa se joace pe langa elicopter si sa se uite pe ferestre, apoi am facut cateva scurte filmulete cu fanfara care canta in picioare (nu stiu daca era aceeasi cu cea de mai inainte, pt ca acestia aveau tambur major si nu dirijor, precum si chipie pe cap, si nu stateau pe scaune) dand un adevarat spectacol de dans in pas de mars, precum si cu alti militari care au parasit incinta in formatie de mars. Daca mai dura mult vizita ramaneam fara spatiu pe cardul camerei foto.
Am profitat de ocazie si am dat o raita si prin Cora. Nu e de mirare ca luni si marti n-am mai iesit din casa, din motive de oboseala. Adresele fotografiilor le-am publicat in articolul anterior.
Neuronul a avut dreptate, la poarta se scana buletinul si chiar in fata mea un tip mai in varsta dar cu alura mai boema (a nu se citi gipsy) a dat la scanat nu stiu ce carton, in nici un caz o carte de identitate si s-a facut ca nu aude protestul securistului, care s-a ridicat de pe scaun amenintator. N-am mai stat sa vad cum decurg ostilitatile, mie gestul boemului mi s-a parut deadreptul pueril, in fond nu l-a obligat nimeni sa vina acolo si in orice tara, mai ales in cele din vest, regulile chiar se respecta fara discutie si cu strictete (e drept ca de cele mai multe ori nu sunt atat de arbitrare sau absurde ca la noi, ca de ex interdictia de a poza exteriorul magazinului Cora sau al Palatului Elisabeta).
Ca posesoare de poseta a trebuit sa merg la scanner (care chiar arata ca cel de la aeroport), dar domnul de acolo a fost tare dragut si a glumit cu o fetita de cel mult 10 ani ce avea o posetica roz. Nu vreau sa ma gandesc ce s-ar fi intamplat cu bricegutul meu daca nu-l lasam acasa, pt ca era o lunga lista de obiecte interzise, intre care si arme taioase.
Coada parea acceptabila, se mergea destul de repede si, in ciuda caldurii din ce in ce mai mari dispozitia imi era inca roza, mai ales ca-mi luasem umbrela de ploaie (parapluie) pe care am folosit-o drept parasol(ar), iar personalul Palatului a pus la dispozitia vizitatorilor tone de apa, mai mult sau mai putin rece. Dar pe masura ce trecea timpul am realizat ca punctul terminus al cozii e mult mai indepartat decat credeam, nu se vedea din cauza serpuielilor drumului de acces. In plus dezorganizarea tipic romaneasca si-a spus cuvantul si coada s-a tot latit cu smecherii care s-au atasat pe margini, ca la orice coada pre89.
Am avut totusi o multumire cand un individ mai in varsta, tipul activistului de partid ante 89, care tot ridica in slavi vechiul regim si critica extrem de vehement modul cum e tratata azi clasa muncitoare a urmat exemplul smecherilor si a ajuns mai in fata, crutandu-mi urechile si nervii capului. Mi-am amintit si eu, dar nu cu nostalgie, cum a trebuit sa stau la coada pana si la chiloti (unii solizi, de bumbac, refuzati la export, nu s-au rupt nici pana in ziua de azi, desi au fost purtati intens in lipsa de alceva mai fin). Pe masura ce ne apropiam de intrare (dupa mai bine de doua ore) coada se tasa incepand sa semene din ce in ce mai bine ca atmosfera cu infamele cozi de pe vremea lui Ceasca, cu coate si usoare imbranceli, cu proteste ("vezi ca-mi scoti ochii cu umbrela", de a trebuit s-o inchid desi soarele era parca si mai fierbinte), totusi a trebuit s-o dezamagesc pe tanara de langa mine cand a spus ca asa erau cozile la carne povestindu-i ca acelea erau mult mai dure.
Mi-era clar ca vizita urma sa se faca in pas alergator si asa s-a si intamplat, numerosul personal care dadea explicatii sau doar supraveghea (n-as fi vrut sa fiu in pielea celor care din minut in minut spuneau "aceasta este sala in care....") spunea fara incetare "mai repede, mai repede va rugam, ca asteapta si altii la rand". Ma mir ca din cauza oboselii statului la coada si a vitezei de deplasare nu mi-a tremurat mana prea tare pe declicul camerei foto si doar cateva, putine, poze au fost miscate.
Ni s-au dat sumare indicatii, ascultate de mine cu un sfert de ureche, proecupata sa surprind cu camera foto cat mai multe aspecte din minunatiile vazute acolo, pt ca fiecare detaliu de arhitectura, mobilier, vitralii era o opera de arta executata cu o maiestrie si o finete deodebita. M-au impresionat in mod deosebit tavanele, multe de lemn sculptat, si vitraliile, dar si coloanele, vazele, covoarele care erau la vedere (multe au fost stranse ca sa nu fie tocite de pasii multimii, presupun, iar pe cele existente nu prea aveam voie sa calcam), scarile, usile, lambriurile, toate erau minutios lucrate. In unele incaperi simteam ceva din spiritul care a creat Pelesul, acea opulentza germana. Parca teatrul iesea si mai mult in evidenta prin decoratii.
Vizita in interior s-a incheiat prin parcurgerea salilor muzeului, unde nu ni s-a dat voie sa folosim blitzul, desi in unele cazuri ar fi fost necesar. Eu prefer sa folosesc cat de rar se poate blitzul pt ca lumina lui puternica tinde sa dea fetelor o tenta cadaverica si modifica si culorile obiectelor. Prefer sa folosesc, daca e cazul, optiunea autoadjust colors a dragului de Irfan, si nu pot sa-mi exprim deajuns recunostinta pt altruismul celor care il ofera gratuit doritorilor.
La iesire supraveghetoarele respingeau eroic tentativele persoanelor teribil de destepte care voiau sa intre pe acolo ca sa fenteze statul la coada. M-am bucurat de reusita lor (de altfel vizita era in asa fel gandita incat sa existe o directie bine stabilita a fluxului de vizitatori incat sa se pastreze totul sub control si cei care ar fi circulat in sens invers ar fi incurcat totul).
Cand era Palatul Pionierilor (tocmai asta sublinia nostalgicul, ca atunci palatul era la dispozitia poporului, el atribuind lui Ceausescu aceasta deschidere cand de fapt Dej repartizase palatul pionierilor iar Ceausescu l-a scos din circuit, dar nici atunci nu putea fi vizitat de oricine si oricand ci numai prin grupuri organizate iar la cercurile de la palat nu puteau merge chiar toti pionierii doritori) l-am vizitat de doua ori, odata cand eram la scoala elementara si am venit in Bucuresti intr-o excursie si a doua oara cand eram studenta pt ca facea parte din curriculumul nostru ca viitori profesori.
Imi amintesc ca prima data ni s-a spus despre o sala ca era poleita dar ca regele a luat aurul cand a plecat (si noi am crezut, copii prostuti de la tara ce eram) si am fost impresionata de camera povestilor, dar in nici un caz palatul nu mi s-a parut atat de luxos ca acum. Am mai fost ca studenta la un spectacol in sala de teatru, dar era intr-o cladire separata, fara eleganta si fastul celei din palat (de fapt semana mai degraba cu o sala de camin cultural, amfiteatrul de la Drept era mai impozant).
Dupa terminarea facultatii am cerut plecarea din invatamant pt ca postul pe care am fost repartizata fusese ocupat de altcineva, cu pile, si mi s-a gasit de lucru intr-un laborator (cu deficienta mea de auz n-as fi fost o buna profesoara, pana la urma am primit un certificat medical de la Institutul de Expertiza si Recuperarea Capacitatii de Munca in care se recomanda sa nu profesez la catedra) si am ajuns in audienta (cu un tupeu de care ma mir si acum) la fostul meu profesor de pedagogie care ajunsese ministru adjunct si avea cabinetul la Palatul Cotroceni. Am fost impresionata atunci de luxul acelui cabinet, de mobila masiva si de covoarele in care se cufunda piciorul pana pe la glezne. Ministrul a fost f amabil dar ajutorul dat de el s-a izbit de refuzul unui subaltern (deh, daca n-aveam si eu pile...), de aceea am fost nevoita sa merg la Institutul amintit mai sus pt expertiza si negatie.
Am mai fost in vizita la Cotroceni pe vremea lui Emil Constantinescu dar era deschisa numai curtea, de aceea nici nu a fost vorba de coada. M-am plimbat si dumninica prin curte, dupa ce am ascultat cateva minute concertul fanfarei militare din apropierea palatului (nu e muzica mea preferata), care era asezata pe scaune ca intr-o sala de spectacol, apoi am preferat sa ascult mai de departe. Pe laculet si pe paraias erau rate salbatice cu pui, in apa am vazut un peste de culoare corai (portocaliu spre rosu) si un peste mare gri care avea langa el un pui mai mititel, nu mi-am inchipuit ca si puii de pesti stau pe langa mama lor, precum si un card de pesti cenusii. N-am mai vazut pestii mari exotici portocaliu cu alb de pe vremea lui EC, dar am ascultat trilurile melodioase ale mierlelor.
La un moment dat am vazut ca lumea se precipita spre intrare, unii alergau disperati ca pierd momentul, era clar ca urma o baie de multime dar n-am avut nici cea mai mica dorinta sa particip in chip de balon de spuma la eveniment. A fost mult mai relaxanta plimbarea pe malul paraiasului. Baia de multime am vazut-o a doua zi la TV, seara am preferat Divertisii.
Inainte de a iesi dincurtea palatului am mers sa vad elicopterul prezidential, mi-a placut ca oamenii de paza lasau copiii sa se joace pe langa elicopter si sa se uite pe ferestre, apoi am facut cateva scurte filmulete cu fanfara care canta in picioare (nu stiu daca era aceeasi cu cea de mai inainte, pt ca acestia aveau tambur major si nu dirijor, precum si chipie pe cap, si nu stateau pe scaune) dand un adevarat spectacol de dans in pas de mars, precum si cu alti militari care au parasit incinta in formatie de mars. Daca mai dura mult vizita ramaneam fara spatiu pe cardul camerei foto.
Am profitat de ocazie si am dat o raita si prin Cora. Nu e de mirare ca luni si marti n-am mai iesit din casa, din motive de oboseala. Adresele fotografiilor le-am publicat in articolul anterior.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
Fotografii de la Noaptea Muzeelor si Palatul Cotroceni.
Pt ca am vazut cu proprii mei ochi cat de greu e sa gaseasca cineva adresele de la poze din articolul cu Noaptea Muzeelor, articol care mi-a iesit lung si parca nesfarsit, le pun aici in clar, impreuna cu cele de la Palatul Cotroceni si un album cu flori.
http://picasaweb.google.com/viorea4u/NoapteaMuzeelorMuzeulSatului#
http://picasaweb.google.com/viorea4u/NoapteaMuzeelorMuzeulGeologic#
http://picasaweb.google.com/viorea4u/NoapteaMuzeelorPhotowalk#
http://picasaweb.google.com/viorea4u/PalatulCotroceniExterior#
http://picasaweb.google.com/viorea4u/PalatulCotroceniGradina#
http://picasaweb.google.com/viorea4u/PalatulCotroceniInterior#
http://picasaweb.google.com/viorea4u/MuzeulPalatuluiCotroceni#
http://picasaweb.google.com/viorea4u/FlorileLuniiMai#
http://picasaweb.google.com/viorea4u/NoapteaMuzeelorMuzeulSatului#
http://picasaweb.google.com/viorea4u/NoapteaMuzeelorMuzeulGeologic#
http://picasaweb.google.com/viorea4u/NoapteaMuzeelorPhotowalk#
http://picasaweb.google.com/viorea4u/PalatulCotroceniExterior#
http://picasaweb.google.com/viorea4u/PalatulCotroceniGradina#
http://picasaweb.google.com/viorea4u/PalatulCotroceniInterior#
http://picasaweb.google.com/viorea4u/MuzeulPalatuluiCotroceni#
http://picasaweb.google.com/viorea4u/FlorileLuniiMai#
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
luni, 18 mai 2009
Nu mi-a venit a crede urechilor
Rememorand (cu ocazia campaniei pt alegerile parlamentare europene) anii de dupa 89 Iliescu a inceput prin a aminti marile mitinguri, incepand cu "cel din jurul Teatrului National, (ii cadea limba daca zicea Piata Universitatii) la care au participat mii de oameni".
Pai bine mai tovarase, daca acele mitinguri au fost un fenomen atat de pozitiv (deci nu erau golani, te-ai prins in fine!) de ce-ai chemat minerii????
Pai bine mai tovarase, daca acele mitinguri au fost un fenomen atat de pozitiv (deci nu erau golani, te-ai prins in fine!) de ce-ai chemat minerii????
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
About dogs and cats
The following was found posted very low on a refrigerator door.
Dear Dogs and Cats:
The dishes with the paw prints are yours and contain your food. The other dishes are mine and contain my food. Placing a pawprint in the middle of my plate and food does not stake a claim for it becoming your food and dish, nor do I find that aesthetically pleasing in the slightest.
The stairway was not designed by NASCAR and is not a racetrack. Racing me to the bottom is not the object. Tripping me doesn't help because I fall faster than you can run.
I cannot buy anything bigger than a king sized bed. I am very sorry about this. Do not think I will continue sleeping on the couch to ensure your comfort, however. Dogs and cats can actually curl up in a ball when they sleep. It is not necessary to sleep perpendicular to each other, stretched out to the fullest extent possible. I also know that sticking tails straight out and having tongues hanging out on the other end to maximize space is nothing but sarcasm.
For the last time, there is no secret exit from the bathroom! If, by some miracle, I beat you there and manage to get the door shut, it is not necessary to claw, whine, meow, try to turn the knob or get your paw under the edge in an attempt to open the door. I must exit through the same door I entered. Also, I have been using the bathroom for years - canine/felineattendance is not required.
The proper order for kissing is: Kiss me first, then go smell the other dog or cat's butt. I cannot stress this enough.
Finally, in fairness, dear pets, I have posted the following message on the front door:
TO ALL NON-PET OWNERS WHO VISIT AND LIKE TO COMPLAIN ABOUT OUR PETS:
(1) They live here. You don't.
(2) If you don't want their hair on your clothes, stay off the furniture.That's why they call it 'fur'-niture.
(3) I like my pets a lot better than I like most people.
(4) To you, they are animals. To me, they are adopted sons/daughters who are short, hairy, walk on all fours and don't speak clearly.
Remember, dogs and cats are better than kids because they:
(1) eat less,
(2) don't ask for money all the time,
(3) are easier to train,
(4) normally come when called,
(5) never ask to drive the car,
(6) don't hang out with drug-using people;
(7) don't smoke or drink,
(8) don't want to wear your clothes,
(9) don't have to buy the latest fashions,
(10) don't need a gazillion dollars for college and
(11) if they get pregnant, you can sell their children ...
Si in final, vreau sa precizez ca eu nu posed nici un animal, cu blana ori fara. Catelul din poza e al unei vecine.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
Noaptea Muzeelor Devirtualizarea nr 3
Motto:
Astfel de noapte bogata
Cine pe ea nu ar da viata lui toata?
Mihail Eminescu Sara pe deal.
Noaptea mea a inceput, daca am setat bine ora pe camera foto, la 17:02, dupa o tentativa esuata de a fotografia Palatul Elisabeta din fata (am reusit sa-l pozez din spate, din curtea Muzeului Satului), dar si o tentativa esuata a paznicului de la PE de a-mi confisca aparatul pt ca am intrebat unde scrie ca nu am voie sa fac poze acolo. Dupa atatia ani antrenamentele de judo si lectiile de jiu-jitzu si-au spus cuvantul in avantajul meu.
Asa cum era de asteptat de la o natie de pomanagii ca a noastra, curtea muzeului era plina dar, spre deosebire de obiectivele urmatoare, aici am avut avantajul aerului liber. Am prins cateva minute de spectacol folcloric dar pt ca la 18:00 se inchidea muzeul (din motive de paza contra incendiilor, lucru de inteles avand in vedere nenorocirea de acum cativa ani, cand s-a declansat acolo un incendiu, cu pagube insemnate, se spunea atunci) m-am grabit sa colind prin incinta (curti).
Aspectul muzeului mi s-a parut mult schimbat fata de ce imi aminteam din vizitele anterioare, e parca mai pieptanat, mai cizelat si mai indepartat ca atmosfera de satul traditional romanesc. Sa nu se uite ca am copilarit intr-un sat ialomitean si am facut ceva excursii, una din ele pe un traseu destul de lung in Moldova si apoi prin pasul Ghimes-Palanca, cred, in Regiunea Autonoma Maghiara, cum se numea pe atunci. In unele curti erau expozitii cu vanzare de ceramica, covoare si alte obiecte artizanale, precum si miere sau vin imbuteliat. In fata uneia din biserici erau expuse niste icoane f frumoase, in special cele imbracate in argint.
Vizitatorii intrau in bordeie, se uitau pe ferestre (asa am facut si noi cand am vizitat, in familie, contra cost, muzeul, cu ani in urma, casele aveau interioarele mobilate si impodobite in stil traditional, avand expuse si costume populare) se fotografiau pe cerdacuri sau se odihneau pe prispa casei, pe iarba langa o capita de fan sau pe bancile special amenajate. Ba chiar o pereche se saruta cu foc chiar in fata unei instalatii (un fel de cutie in gard) in care se puneau merinde pt drumeti, mi-a parut rau ca i-am deranjat, desi am incercat sa pozez fara sa le stric amorul. Pozele de la Muzeul Satului se gasesc aici.
Inainte de a continua descrierea periplului trebuie sa spun ca imboldul de a ma urni din casa l-am primit de la draga mea Ciupercutza, care a lansat o invitatie de a participa la aceasta actiune impreuna cu grupul de la Photowalk.
Pt ca intalnirea cu grupul era planificata pt orele 20:00 si pt ca una din marile mele iubiri o constituie rocile si mineralele (mai putin cursul de Mineralogie si Cristalografie, nu inteleg nici pana in ziua de azi de ce mi-a dat Radulesu, predecesorul la catedra al lui Emil Constantinescu, nota 7 dupa ce am confundat subiectul de pe bilet --noroc ca se dadea numai oral) am tinut neaparat sa fac o vizita si la Institutul Geologic.
Prima data cand am fost acolo am fost dezamagita vazand sala de la parter unde predomina calcitele, cuarturile, ghipsul si agatele, la Muzeul Antipa parca era o colectie mai variata de minerale, chiar daca nu atatea flori de mina. In schimb sala de la subsol, cu roci fosforescente si fluorescente mi-a trezit admiratia, dar atunci a trebuit sa platesc in plus o suma destul de piparata . De data asta nu a fost deschisa pt vizitatori. Cand am fost in Salt Lake City am vizitat Muzeul de Istorie Naturala de pe langa Universitate si am vazut niste roci superbe (statul Utah e vestit prin minele sale de carbuni si neferoase, dar intrega sa populatie abia de o egaleaza pe a Bucurestiului).
Pt ca de mult caut ceva de aventurin am mers la expozitia de podoabe (nu am platit taxa desi pe site scria ca taxa e de 4 lei) si am fost socata sa redescopar acolo minoritarii pe care ii stiam ca expun pe mese in piete cu diverse ocazii: Martisor, Paste, Craciun, etc. Unii dintre ei au facut eforturi si au invatat numele pietrelor mai solicitate, altii ar putea vinde linistiti zarzavaturi in piata cu aceeasi competenta. In plus spatiul era f stramt, aglomeratia f mare, sufocanta. Am gasit totusi un tanar care mi-a recomandat o felie care era chiar de aventurin, spre deosebire de vanzatoarea de pietre de leac care mi-a prezentat alte pietre, de un verde opalescent, drept aventurin. Mie mi-a ramas candva, mai de mult, la suflet un colier de aventurin, verde cu sclipiri argintii de mica, m-am zgarcit si nu l-am cumparat, desi aveam bani, apoi nu l-am mai gasit,(altcineva a fost mai dispus sa plateasca suma ceruta) si nici alta bijuterie asemanatoare. De atunci tot caut, am cumparat totusi piatra de aventurin. Mi-au mai placut si niste statuete de elefanti si o piramida din malahit, de un verde luminos, dar erau prea scumpe pt bugetul meu.
Mai erau planificate tot felul de conferinte si spectacole ce m-ar fi putut tine acolo toata noaptea, dar m-am grabit catre intalnirea cu grupul de foto aficionados. Aici se pot vedea pozele facute la IG.
Intalnirea a avut loc in Parcul Coltea si bucuria intalnirii dintre mine si Ciupercutza a fost reciproca. M-am simtit grozav de bine cu ei, cred ca si ei pot spune acelas lucru. Am decis sa mergem intai la Palatul Shutzu, la Muzeul Bucurestiului, unde era de asemenea f mare aglomeratie, am transpirat copios dar am reusit sa vedem unele exponate f interesante, am facut si poze, desi supraveghetoarele incercau disperate sa ne opreasca. Pe Ciupercutza a distrat-o tare poza de Pitzi facuta in oglinda de noi doua, fiecare cu aparatul din dotare.
Am mers apoi pe strada care face legatura intre bulevard si Calea Victoriei, posibil str Doamnei (cunosc zona ca in palma, nu si numele strazilor, stiu ca dupa Biblioteca de Stat, numita acum Biblioteca Nationala --ne-am tranformat din stat in natiune, pretind unii-- era candva un magazin celebru cu articole pentru copii, "La 3 ursuleti" transformat acum, bineinteles ca in local, cica destul de scump) si am vazut cu uimire ca a disparut gardul inalt de fier care inconjura Banca Nationala iar cladirea bancii era luminata feeric. Armonia e distrusa, dupa parerea mea si a Ciupercutei, de cladirea noua din vecinatate, prea strident modernista.
Palatul CEC era deasemenea intens luminat. Pe scarile fostului Palat al Postei, numit acum Muzeul National de Istorie, era om langa om. Cativa tineri imbracati in dorobanti faceau poze cu doritorii, dar eu n-am folosit blitzul si nu s-a distins nimic. Ultima data vizitasem muzeul cand a fost o expozitie cu argintaria regala, am vazut ca mai sunt expuse niste piese, dar nu pareau a fi toate cele din expozitie. Mai vazusem acolo inainte de 89 si cadourile primite de familia Ceausescu (doar unele din ele, dar f multe) cu ocazia aniversarilor sau ale vizitelor pe mapamond. Lasand la o parte cadourile pupincuriste gen tablouri de Sabin Balasa sau mobile de lux, facute la Arad, de ex, filigranate, dar cu aspectul stricat de portretul infam, erau lucruri de o finete rara, covoare de matase, statuete africane de abanos, tablouri asiatice cu insertii de sidef, servicii de cafea pictate de mana, etc.
In interior erau tineri imbracati in costume de epoca, si ei se pozau cu vizitatorii. Si aici se incerca stoparea, fara succes, a avalanselor de fotografieri ale obiectelor de patrimoniu. Am remarcat, pe langa copiile dupa Columna lui Traian, Tronul Regal, pe care il vazusem in 1954 expus la Palatul Regal, in Sala Tronului. Multe exponate aminteau de epoca in care Romania a fost monarhie constitutionala si pe buna dreptate, desi atunci a avut loc cea mai mare rascoala taraneasca din istorie, cea din 1907, inabusita sangeros (de nemultumirile taranimii legate de arendasii evrei au profitat ulterior legionarii, care au avut mare succes in randul taranimii) totusi tara noastra a atins un nivel de dezvoltare remarcabil (mai ales datorita masurilor luate de guvernele liberale), spre deosebire de zilele noastre atunci in tara noastra veneau imigranti, nu se pleca in masa pe alte coclauri in cautarea bunastarii. In special la orase se dezvolta burghezia si clasa mijlocie, chiar si meseriasii care isi vedeau de treaba isi puteau intretine familiile, de multe ori cu nevasta casnica, fara prea mare efort.
La intrarea in sala Tezaurului era o coada ce parea descurajanta, totusi am intrat si nu am regretat, desi abia puteam sa ne facem loc sa aruncam o privire la exponate, aranjate cu gust incat sa li se puna in valoare toate calitatile. Vecina mea care lucreaza acolo ca restauratoare a incercat zadarnic ani de zile sa ma determine sa vizitez muzeul povestindu-mi mai ales despre tezaur si comorile de acolo. Avea perfecta dreptate in laudele sale. In acea sala chiar se insista prin afise sa nu se faca poze, totusi unii au profitat de marea imbulzeala din fata Clostii cu puii de aur ca sa fotografieze (cred ca nu si cei din grupul nostru, unii din ei aveau niste aparate f performante cu obiective ca niste tunuri, am vazut o poza cu o cotofana demna de expozitie). Am mai remarcat celebrul coif tracic si inca mai celebrele bratari dacice, impresionante mai mult prin gabarit decat prin valoarea artistica.
Usile de la tezaur impresionau si ele prin masivitate si grosime, erau f mult personal de paza, chiar si politisti, Ciupercutza a observat si camerele de luat vederi. E posibil sa fi existat aer conditionat dar multimea invaziva de vizitatori facea aerul greu de respirat, deci ne-am cam grabit sa ajungem afara. In fata CECului ajunsese un autobuz cu placutza de Noaptea Muzeelor. Noi am plecat pe jos. Ciupercutzei ii era tare sete, ea a contat pe faptul ca va cumpara de undeva apa, dar pasajul Villacroix era plin ochi de mese si consumatori, nici nu stiu cum se putea circula pe acolo. E ceva vreme de cand m-am pensionat si n-am mai avut drum prin zona (ultimul sediu al laboratorului era pe str Dr Raureanu, chiar vis-a-vis de Muzeul de Istorie, intre timp intreprinderea insasi a devenit istorie) si deja am inceput sa nu-mi mai recunosc orasul natal, atat de mult s-a schimbat.
S-au schimbat si tinerii ce umplu strazile. N-am mai vazut atatia tineri pe strada din 22 decembrie 89, dar acestia sunt diferiti,mai relaxati, mai dezinvolti (unii dintre ei muuult mai marlani, indiferent de sex, nu e cazul celor din grupul cu care am fost, f bine crescuti si educati), poate chiar un pic mai blazati.
Intre timp celor din grup li s-a facut foame si am mers la Coloseum (la recomandarea Ciupercutzei), unde erau locuri inauntru si o buna ventilatie. Mi-au placut mult tablourile de pe pereti (se pot vedea, impreuna cu pozele din muzee, aici), mai putin zugraveala, sau tapetul, n-am distins prea bine, cam incarcata, serviciul a fost multumitor (era loc de mai bine, as fi preferat sa beau berea, --Peroni Nostra Azuro, care-mi place f mult, am descoperit-o la Gino's in Irlanda--din pahar si nu direct din sticla, iar clatitele Ciupercutzei s-au lasat cam mult asteptate) iar preturile sensibil mai reduse (cam la jumatate) decat La Fattoria dar deh, elegantza se plateste.
As fi vrut sa pun poze explicite cu cei din grup, am primit acceptul lor, dar n-am fost multumita de calitatea pozelor, poate ne vedem alta data, mai pe lumina.
Am mers la Palatul Regal, abia reusind sa ne strecuram pe trotuare prin multimea de tineri, si ne-am cam speriat de coada de la intrare, desi mergea muuult mai repede decat cea de la Palatul Cotroceni, de a doua zi, dar despre asta altadata. Eu una eram destul de obosita dupa maratonul de pana atunci, stiam din experienta ca Muzeul trebuie sa fie f bogat in exponate, unul mai interesant decat altul, desi nu stiu cate au fost accesibile (mi-e tare dor de camera chinezeasca si de tabloul cu naufragiul al lui Aivazovscki, or mai fi existand?) si, mai ales ca trecuse de miezul noptii, mi-am incercat norocul la metrou, dar acesta era inchis, spre dezamagirea legiunilor de doritori de cultura.
Aici impartasesc parerea Ciupercutzei, nu toata lumea are masina la dispozitie (soferul meu personal nu m-a putut servi din motive bine intemeiate) iar taxiul costa, era bine daca ar fi functionat transportul in comun, doar nu toata lumea sta in centru, pe unde circula autobuzul special (in Cork trebuia facuta programare din timp pt autobuzul special din timpul Noptii Culturale). Am avut totusi noroc sa gasesc repede un taximetrist care cunostea cartierul in care stau si care, din recunostinta ca nu l-am bagat pe stradutele pline de gropi dintre blocuri mi-a cerut surprinzator de putini bani, mai putini decat indica la un moment dat aparatul de taxare, pe care l-a si oprit (la metrou, la Piata Victoriei nici nu am cumparat cartela pt ca n-am avut momentan de unde si am fost lasata sa intru pe gratis, lucru pt care voi ramane vesnic indatorata :)).
Astfel de noapte bogata
Cine pe ea nu ar da viata lui toata?
Mihail Eminescu Sara pe deal.
Noaptea mea a inceput, daca am setat bine ora pe camera foto, la 17:02, dupa o tentativa esuata de a fotografia Palatul Elisabeta din fata (am reusit sa-l pozez din spate, din curtea Muzeului Satului), dar si o tentativa esuata a paznicului de la PE de a-mi confisca aparatul pt ca am intrebat unde scrie ca nu am voie sa fac poze acolo. Dupa atatia ani antrenamentele de judo si lectiile de jiu-jitzu si-au spus cuvantul in avantajul meu.
Asa cum era de asteptat de la o natie de pomanagii ca a noastra, curtea muzeului era plina dar, spre deosebire de obiectivele urmatoare, aici am avut avantajul aerului liber. Am prins cateva minute de spectacol folcloric dar pt ca la 18:00 se inchidea muzeul (din motive de paza contra incendiilor, lucru de inteles avand in vedere nenorocirea de acum cativa ani, cand s-a declansat acolo un incendiu, cu pagube insemnate, se spunea atunci) m-am grabit sa colind prin incinta (curti).
Aspectul muzeului mi s-a parut mult schimbat fata de ce imi aminteam din vizitele anterioare, e parca mai pieptanat, mai cizelat si mai indepartat ca atmosfera de satul traditional romanesc. Sa nu se uite ca am copilarit intr-un sat ialomitean si am facut ceva excursii, una din ele pe un traseu destul de lung in Moldova si apoi prin pasul Ghimes-Palanca, cred, in Regiunea Autonoma Maghiara, cum se numea pe atunci. In unele curti erau expozitii cu vanzare de ceramica, covoare si alte obiecte artizanale, precum si miere sau vin imbuteliat. In fata uneia din biserici erau expuse niste icoane f frumoase, in special cele imbracate in argint.
Vizitatorii intrau in bordeie, se uitau pe ferestre (asa am facut si noi cand am vizitat, in familie, contra cost, muzeul, cu ani in urma, casele aveau interioarele mobilate si impodobite in stil traditional, avand expuse si costume populare) se fotografiau pe cerdacuri sau se odihneau pe prispa casei, pe iarba langa o capita de fan sau pe bancile special amenajate. Ba chiar o pereche se saruta cu foc chiar in fata unei instalatii (un fel de cutie in gard) in care se puneau merinde pt drumeti, mi-a parut rau ca i-am deranjat, desi am incercat sa pozez fara sa le stric amorul. Pozele de la Muzeul Satului se gasesc aici.
Inainte de a continua descrierea periplului trebuie sa spun ca imboldul de a ma urni din casa l-am primit de la draga mea Ciupercutza, care a lansat o invitatie de a participa la aceasta actiune impreuna cu grupul de la Photowalk.
Pt ca intalnirea cu grupul era planificata pt orele 20:00 si pt ca una din marile mele iubiri o constituie rocile si mineralele (mai putin cursul de Mineralogie si Cristalografie, nu inteleg nici pana in ziua de azi de ce mi-a dat Radulesu, predecesorul la catedra al lui Emil Constantinescu, nota 7 dupa ce am confundat subiectul de pe bilet --noroc ca se dadea numai oral) am tinut neaparat sa fac o vizita si la Institutul Geologic.
Prima data cand am fost acolo am fost dezamagita vazand sala de la parter unde predomina calcitele, cuarturile, ghipsul si agatele, la Muzeul Antipa parca era o colectie mai variata de minerale, chiar daca nu atatea flori de mina. In schimb sala de la subsol, cu roci fosforescente si fluorescente mi-a trezit admiratia, dar atunci a trebuit sa platesc in plus o suma destul de piparata . De data asta nu a fost deschisa pt vizitatori. Cand am fost in Salt Lake City am vizitat Muzeul de Istorie Naturala de pe langa Universitate si am vazut niste roci superbe (statul Utah e vestit prin minele sale de carbuni si neferoase, dar intrega sa populatie abia de o egaleaza pe a Bucurestiului).
Pt ca de mult caut ceva de aventurin am mers la expozitia de podoabe (nu am platit taxa desi pe site scria ca taxa e de 4 lei) si am fost socata sa redescopar acolo minoritarii pe care ii stiam ca expun pe mese in piete cu diverse ocazii: Martisor, Paste, Craciun, etc. Unii dintre ei au facut eforturi si au invatat numele pietrelor mai solicitate, altii ar putea vinde linistiti zarzavaturi in piata cu aceeasi competenta. In plus spatiul era f stramt, aglomeratia f mare, sufocanta. Am gasit totusi un tanar care mi-a recomandat o felie care era chiar de aventurin, spre deosebire de vanzatoarea de pietre de leac care mi-a prezentat alte pietre, de un verde opalescent, drept aventurin. Mie mi-a ramas candva, mai de mult, la suflet un colier de aventurin, verde cu sclipiri argintii de mica, m-am zgarcit si nu l-am cumparat, desi aveam bani, apoi nu l-am mai gasit,(altcineva a fost mai dispus sa plateasca suma ceruta) si nici alta bijuterie asemanatoare. De atunci tot caut, am cumparat totusi piatra de aventurin. Mi-au mai placut si niste statuete de elefanti si o piramida din malahit, de un verde luminos, dar erau prea scumpe pt bugetul meu.
Mai erau planificate tot felul de conferinte si spectacole ce m-ar fi putut tine acolo toata noaptea, dar m-am grabit catre intalnirea cu grupul de foto aficionados. Aici se pot vedea pozele facute la IG.
Intalnirea a avut loc in Parcul Coltea si bucuria intalnirii dintre mine si Ciupercutza a fost reciproca. M-am simtit grozav de bine cu ei, cred ca si ei pot spune acelas lucru. Am decis sa mergem intai la Palatul Shutzu, la Muzeul Bucurestiului, unde era de asemenea f mare aglomeratie, am transpirat copios dar am reusit sa vedem unele exponate f interesante, am facut si poze, desi supraveghetoarele incercau disperate sa ne opreasca. Pe Ciupercutza a distrat-o tare poza de Pitzi facuta in oglinda de noi doua, fiecare cu aparatul din dotare.
Am mers apoi pe strada care face legatura intre bulevard si Calea Victoriei, posibil str Doamnei (cunosc zona ca in palma, nu si numele strazilor, stiu ca dupa Biblioteca de Stat, numita acum Biblioteca Nationala --ne-am tranformat din stat in natiune, pretind unii-- era candva un magazin celebru cu articole pentru copii, "La 3 ursuleti" transformat acum, bineinteles ca in local, cica destul de scump) si am vazut cu uimire ca a disparut gardul inalt de fier care inconjura Banca Nationala iar cladirea bancii era luminata feeric. Armonia e distrusa, dupa parerea mea si a Ciupercutei, de cladirea noua din vecinatate, prea strident modernista.
Palatul CEC era deasemenea intens luminat. Pe scarile fostului Palat al Postei, numit acum Muzeul National de Istorie, era om langa om. Cativa tineri imbracati in dorobanti faceau poze cu doritorii, dar eu n-am folosit blitzul si nu s-a distins nimic. Ultima data vizitasem muzeul cand a fost o expozitie cu argintaria regala, am vazut ca mai sunt expuse niste piese, dar nu pareau a fi toate cele din expozitie. Mai vazusem acolo inainte de 89 si cadourile primite de familia Ceausescu (doar unele din ele, dar f multe) cu ocazia aniversarilor sau ale vizitelor pe mapamond. Lasand la o parte cadourile pupincuriste gen tablouri de Sabin Balasa sau mobile de lux, facute la Arad, de ex, filigranate, dar cu aspectul stricat de portretul infam, erau lucruri de o finete rara, covoare de matase, statuete africane de abanos, tablouri asiatice cu insertii de sidef, servicii de cafea pictate de mana, etc.
In interior erau tineri imbracati in costume de epoca, si ei se pozau cu vizitatorii. Si aici se incerca stoparea, fara succes, a avalanselor de fotografieri ale obiectelor de patrimoniu. Am remarcat, pe langa copiile dupa Columna lui Traian, Tronul Regal, pe care il vazusem in 1954 expus la Palatul Regal, in Sala Tronului. Multe exponate aminteau de epoca in care Romania a fost monarhie constitutionala si pe buna dreptate, desi atunci a avut loc cea mai mare rascoala taraneasca din istorie, cea din 1907, inabusita sangeros (de nemultumirile taranimii legate de arendasii evrei au profitat ulterior legionarii, care au avut mare succes in randul taranimii) totusi tara noastra a atins un nivel de dezvoltare remarcabil (mai ales datorita masurilor luate de guvernele liberale), spre deosebire de zilele noastre atunci in tara noastra veneau imigranti, nu se pleca in masa pe alte coclauri in cautarea bunastarii. In special la orase se dezvolta burghezia si clasa mijlocie, chiar si meseriasii care isi vedeau de treaba isi puteau intretine familiile, de multe ori cu nevasta casnica, fara prea mare efort.
La intrarea in sala Tezaurului era o coada ce parea descurajanta, totusi am intrat si nu am regretat, desi abia puteam sa ne facem loc sa aruncam o privire la exponate, aranjate cu gust incat sa li se puna in valoare toate calitatile. Vecina mea care lucreaza acolo ca restauratoare a incercat zadarnic ani de zile sa ma determine sa vizitez muzeul povestindu-mi mai ales despre tezaur si comorile de acolo. Avea perfecta dreptate in laudele sale. In acea sala chiar se insista prin afise sa nu se faca poze, totusi unii au profitat de marea imbulzeala din fata Clostii cu puii de aur ca sa fotografieze (cred ca nu si cei din grupul nostru, unii din ei aveau niste aparate f performante cu obiective ca niste tunuri, am vazut o poza cu o cotofana demna de expozitie). Am mai remarcat celebrul coif tracic si inca mai celebrele bratari dacice, impresionante mai mult prin gabarit decat prin valoarea artistica.
Usile de la tezaur impresionau si ele prin masivitate si grosime, erau f mult personal de paza, chiar si politisti, Ciupercutza a observat si camerele de luat vederi. E posibil sa fi existat aer conditionat dar multimea invaziva de vizitatori facea aerul greu de respirat, deci ne-am cam grabit sa ajungem afara. In fata CECului ajunsese un autobuz cu placutza de Noaptea Muzeelor. Noi am plecat pe jos. Ciupercutzei ii era tare sete, ea a contat pe faptul ca va cumpara de undeva apa, dar pasajul Villacroix era plin ochi de mese si consumatori, nici nu stiu cum se putea circula pe acolo. E ceva vreme de cand m-am pensionat si n-am mai avut drum prin zona (ultimul sediu al laboratorului era pe str Dr Raureanu, chiar vis-a-vis de Muzeul de Istorie, intre timp intreprinderea insasi a devenit istorie) si deja am inceput sa nu-mi mai recunosc orasul natal, atat de mult s-a schimbat.
S-au schimbat si tinerii ce umplu strazile. N-am mai vazut atatia tineri pe strada din 22 decembrie 89, dar acestia sunt diferiti,mai relaxati, mai dezinvolti (unii dintre ei muuult mai marlani, indiferent de sex, nu e cazul celor din grupul cu care am fost, f bine crescuti si educati), poate chiar un pic mai blazati.
Intre timp celor din grup li s-a facut foame si am mers la Coloseum (la recomandarea Ciupercutzei), unde erau locuri inauntru si o buna ventilatie. Mi-au placut mult tablourile de pe pereti (se pot vedea, impreuna cu pozele din muzee, aici), mai putin zugraveala, sau tapetul, n-am distins prea bine, cam incarcata, serviciul a fost multumitor (era loc de mai bine, as fi preferat sa beau berea, --Peroni Nostra Azuro, care-mi place f mult, am descoperit-o la Gino's in Irlanda--din pahar si nu direct din sticla, iar clatitele Ciupercutzei s-au lasat cam mult asteptate) iar preturile sensibil mai reduse (cam la jumatate) decat La Fattoria dar deh, elegantza se plateste.
As fi vrut sa pun poze explicite cu cei din grup, am primit acceptul lor, dar n-am fost multumita de calitatea pozelor, poate ne vedem alta data, mai pe lumina.
Am mers la Palatul Regal, abia reusind sa ne strecuram pe trotuare prin multimea de tineri, si ne-am cam speriat de coada de la intrare, desi mergea muuult mai repede decat cea de la Palatul Cotroceni, de a doua zi, dar despre asta altadata. Eu una eram destul de obosita dupa maratonul de pana atunci, stiam din experienta ca Muzeul trebuie sa fie f bogat in exponate, unul mai interesant decat altul, desi nu stiu cate au fost accesibile (mi-e tare dor de camera chinezeasca si de tabloul cu naufragiul al lui Aivazovscki, or mai fi existand?) si, mai ales ca trecuse de miezul noptii, mi-am incercat norocul la metrou, dar acesta era inchis, spre dezamagirea legiunilor de doritori de cultura.
Aici impartasesc parerea Ciupercutzei, nu toata lumea are masina la dispozitie (soferul meu personal nu m-a putut servi din motive bine intemeiate) iar taxiul costa, era bine daca ar fi functionat transportul in comun, doar nu toata lumea sta in centru, pe unde circula autobuzul special (in Cork trebuia facuta programare din timp pt autobuzul special din timpul Noptii Culturale). Am avut totusi noroc sa gasesc repede un taximetrist care cunostea cartierul in care stau si care, din recunostinta ca nu l-am bagat pe stradutele pline de gropi dintre blocuri mi-a cerut surprinzator de putini bani, mai putini decat indica la un moment dat aparatul de taxare, pe care l-a si oprit (la metrou, la Piata Victoriei nici nu am cumparat cartela pt ca n-am avut momentan de unde si am fost lasata sa intru pe gratis, lucru pt care voi ramane vesnic indatorata :)).
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
vineri, 15 mai 2009
Ce verde era valea mea Muzica greceasca
Varanus si-a tras pe blog muzica greceasca. Azi a postat un test f interesant si am ascultat primele melodii, care m-au plonjat cu multi ani in trecut. Eram in anul patru de facultate si faceam practica in productie la Neferal, la sediul vechi, de pe str Fantanica, pe malul lacului. Coboram din tramvai la biserica Capra (scuzati cacofonia) si mergeam pe o strada care semana tare cu o ulita de tara. Ca niste bravi viitori oameni ai muncii ce eram stateam mai toata ziua cu fundul pe niste bare, cascand gura la bietii muncitori care se coceau (era vara) la cuptoarele in care se topeau neferoasele inainte sa ajunga lingouri.
Era acolo si un inginer tanar, grec la origine, care ne-a invitat intr-o seara la un ceai, cum se numeau pe atunci bairamurile devenite mai nou partyuri, pe noi, fetele de la zi (mai faceau practica si niste studenti la seral, oameni seriosi, cu familie, nu le prea ardea de ceaiuri dansante).
Eram numai fete pt ca pe atunci faceau armata obligatorie la TR (termen redus) doar baietii, in timpul facultatii si 6 luni la sfarsitul ei, ulterior s-a schimbat in 9 luni imediat dupa examenul de admitere si faceau si fetele armata, pe urma iar s-a schimbat, deci reformele nesfarsite din invatamant nu sunt inventie recenta. Grupele de fete aveau program diferit de al baietilor, dar cursurile erau comune.
Bun, si am mers noi fetele la grecotei acasa, curioase de unde o sa scoata gazda atatia baieti care sa ne danseze. Cand colo el era singurul mascul. Acu sa nu va ganditi ca avea de gand sa-si faca un harem. Pur si simplu voia sa impartaseasca si altora marea lui dragoste pt muzica greceasca atat de trista, frumoasa si plina de simtire. Toata seara ne-a asasinat (asta e cuvantul) cu cantece de jale pe care ni le-a tradus, de am simtit ca nu ne mai trebuie muzica greceasca tot restul vietii.
Dar viata are ironiile ei. Sotul meu, care mi-a cucerit inima cantand la chitara cantece in spaniola, mai nou profita de existenta internetului si isi implineste un vis din adolescenta, ascultand muzica greceasca, din care si intelege cateva cuvinte si, atunci cand am rabdare sa ascult si eu, imi traduce atat cat poate din text. Ca sa-i fac o bucurie i-am dat link la blogul lui Varanus, incat macar el sa se bucure de gadgetul imprumutat de la Isabela Harsenie.
Era acolo si un inginer tanar, grec la origine, care ne-a invitat intr-o seara la un ceai, cum se numeau pe atunci bairamurile devenite mai nou partyuri, pe noi, fetele de la zi (mai faceau practica si niste studenti la seral, oameni seriosi, cu familie, nu le prea ardea de ceaiuri dansante).
Eram numai fete pt ca pe atunci faceau armata obligatorie la TR (termen redus) doar baietii, in timpul facultatii si 6 luni la sfarsitul ei, ulterior s-a schimbat in 9 luni imediat dupa examenul de admitere si faceau si fetele armata, pe urma iar s-a schimbat, deci reformele nesfarsite din invatamant nu sunt inventie recenta. Grupele de fete aveau program diferit de al baietilor, dar cursurile erau comune.
Bun, si am mers noi fetele la grecotei acasa, curioase de unde o sa scoata gazda atatia baieti care sa ne danseze. Cand colo el era singurul mascul. Acu sa nu va ganditi ca avea de gand sa-si faca un harem. Pur si simplu voia sa impartaseasca si altora marea lui dragoste pt muzica greceasca atat de trista, frumoasa si plina de simtire. Toata seara ne-a asasinat (asta e cuvantul) cu cantece de jale pe care ni le-a tradus, de am simtit ca nu ne mai trebuie muzica greceasca tot restul vietii.
Dar viata are ironiile ei. Sotul meu, care mi-a cucerit inima cantand la chitara cantece in spaniola, mai nou profita de existenta internetului si isi implineste un vis din adolescenta, ascultand muzica greceasca, din care si intelege cateva cuvinte si, atunci cand am rabdare sa ascult si eu, imi traduce atat cat poate din text. Ca sa-i fac o bucurie i-am dat link la blogul lui Varanus, incat macar el sa se bucure de gadgetul imprumutat de la Isabela Harsenie.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
Dialoguri inocente
BOY : May I hold your hand?
GIRL : No thanks, it isn't heavy.
B: Pot sa te tin de mana?
F: Nu, multumesc, nu e grea.
GIRL : Say you love me! Say you love me!
BOY : You love me...
F: Spune ca ma iubesti! Spune ca ma iubesti!
B: Ma iubesti...
GIRL : I think the poorest people are the happiest.
BOY : Then marry me and we'll be the happiest couple
F: Cred ca oamenii cei mai saraci sunt si cei mai fericiti.
B: Marita-te cu mine si vom fi cel mai fericit cuplu.
GIRL : Darling, I want to dance like this forever.
BOY : Don't you ever want to improve??
F: Dragule, as dansa asa tot timpul.
B: N-ai vrea sa dansezi si mai bine??
BOY : I love you and I could die for you!
GIRL : How soon??
B: Te iubesc si as putea sa mor pt tine!
F: Cand? Curand?
BOY : I would go to the end of the world for you!
GIRL : Yes, but would you stay there??
B: As merge pana la capatul lumii pt tine!
F: Si ai ramane acolo?
MAN : You remind me of the sea.
WOMAN : Because I'm wild, romantic and exciting?
MAN : NO, because you make me sick.
B: Imi amintesti de mare.
F: Pt ca sunt salbateca, romantica si excitanta?
B: Nu, pt ca mi se face rau din cauza ta.
WIFE : You tell a man something, it goes in one ear and comes out of the other.
HUSBAND : You tell a woman something: It goes in both ears and comes out of the mouth.
Sotia: Spune-i ceva unui barbat si o sa-i intre pe o ureche si o sa-i iasa pe cealalta.
Sotul: Spune-i ceva unei femei si o sa-i intre pe ambele urechi si o sa-i iasa pe gura.
GIRL : No thanks, it isn't heavy.
B: Pot sa te tin de mana?
F: Nu, multumesc, nu e grea.
GIRL : Say you love me! Say you love me!
BOY : You love me...
F: Spune ca ma iubesti! Spune ca ma iubesti!
B: Ma iubesti...
GIRL : I think the poorest people are the happiest.
BOY : Then marry me and we'll be the happiest couple
F: Cred ca oamenii cei mai saraci sunt si cei mai fericiti.
B: Marita-te cu mine si vom fi cel mai fericit cuplu.
GIRL : Darling, I want to dance like this forever.
BOY : Don't you ever want to improve??
F: Dragule, as dansa asa tot timpul.
B: N-ai vrea sa dansezi si mai bine??
BOY : I love you and I could die for you!
GIRL : How soon??
B: Te iubesc si as putea sa mor pt tine!
F: Cand? Curand?
BOY : I would go to the end of the world for you!
GIRL : Yes, but would you stay there??
B: As merge pana la capatul lumii pt tine!
F: Si ai ramane acolo?
MAN : You remind me of the sea.
WOMAN : Because I'm wild, romantic and exciting?
MAN : NO, because you make me sick.
B: Imi amintesti de mare.
F: Pt ca sunt salbateca, romantica si excitanta?
B: Nu, pt ca mi se face rau din cauza ta.
WIFE : You tell a man something, it goes in one ear and comes out of the other.
HUSBAND : You tell a woman something: It goes in both ears and comes out of the mouth.
Sotia: Spune-i ceva unui barbat si o sa-i intre pe o ureche si o sa-i iasa pe cealalta.
Sotul: Spune-i ceva unei femei si o sa-i intre pe ambele urechi si o sa-i iasa pe gura.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
joi, 14 mai 2009
Incredibil dar adevarat
Am avut doua colege care au aflat, una la 21 si alta la 16 ani, ca cei pe care i-au considerat parinti biologici sunt de fapt adoptivi. Ambele mi-au povestit ce soc a fost aceasta veste pt ele, cum tot ce au trait pana atunci a capatat alte valori, cum li s-a parut ca lumea s-a intors cu totul pe dos, mai ales relatiile cu unchii, matusile si verii.
Cu atat mai mare trebuie sa fi fost socul celor doua americance schimbate la nastere, Kay Rene Qualls si DeeAnn Shafer. Sunt sigura ca americanii, practici cum sunt, vor face f curand un film pe aceasta tema, mai ales ca modul cum e povestit cazul in ziar e f incitant. Pe scurt cineva, o femeie in varsta, neidentificata,l-a sunat pe fratele d-nei Qualls si i-a spus despre schimb. Desi incredule cele doua femei au intrat in legatura si au facut un test DNA care a confirmat spusele femeii. De-acum fiecare isi poate imagina socul suferit, durerea d-nei Shafer cand a aflat ca nu-si poate cunoaste parintii biologici pt ca au decedat, presiunea agentiilor de stiri, etc.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
Abonați-vă la:
Postări (Atom)