In timpul facultatii am fost atat de ocupata cu activitatile scolare si extrascolare incat nu am avut timp sa ma mai gandesc si la reumatismul care ma chinuia. Am mai scris ca am avut norocul sa fiu studenta intr-o perioada de dezghet cultural si ideologic, pe ecrane rulau (cu salile pline, uneori era o problema sa gasim bilete, cam in acea epoca s-a lansat "Dacii" la care cozile erau incredibil de lungi si de stufoase) filme din est si din vest de f buna calitatre, la radio se transmiteau lectii de limbi straine, pe langa celebra de acum"Sa invatam limba rusa cantand" si "Vorbeste Moscova" se transmiteau lectii de engleza, franceza, germana, "Programul de Radio" devenise un best seller, s-au publicat carti de "Invatati limba (engleza, franceza, germana, italiana, spaniola) fara profesor", la Universitatea Culturala care avea sediul la Sala Dalles se tineau prelegeri si lectii de mare tinuta, se canta si se dansa rock si shake, Beatlemania atinsese si Romania, la Casa de Cultura a Studentilor se tineau lectii de jazz cu Lenti Chiriac,daca nu ma insel, unii il stiu doar de la Europa Libera (Dan Spataru canta la "CCS Grigore Preoteasa"), la Opera, Opereta (teatrul de Opereta inca nu se daramase) si la teatre erau spectacole care de care mai interesante, se publicau carti care fusesera interzise in epoca stalinista, Blaga, Goga, V Voiculescu (ale carui "Sonete inchipuite de Shackespeare in traducere imaginara" mi se par cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura romana) se vindeau ca painea calda, si acum regret ca n-am reusit sa cumpar editia bilingva "Fleur du Mal" a lui Beaudelaire, etc, etc. "Inghetul" a reinceput dupa celebrele "Teze din Iulie" 1971, inspirate lui Ceausescu de "Revolutia Culturala" a lui Mao, nu mai vorbesc de infamul cult al personalitatii, de care sovieticii deabia scapasera prin destalinizarea hrusciovista.
Am ajuns totusi la cabinetul medical al Universitatii de doua ori: odata pt ca auzeam toate suntele tremurate, doctorul si-a dat imediat seama ca era vorba de surmenaj (ce e de mirare, cu atatea tentatii extrascolare pe langa programul extrem de incarcat de la chimie?) si de hipovitaminoza B1. Cu cateva pastile de vitamine m-am refacut .
A doua oara a fost mai complicat, imi cazuse o picatura de brom pe deget si am ajuns de urgenta la cabinet, unde era doar o asistenta. Biata de ea a facut tot ce ii statea in putinta, a dat telefoane, s-a uitat in carti, dar mai mult decat ca primul ajutor in caz de intoxicatie cu brom e sa iesi la aer liber n-a aflat. Problema era ca eu nu eram intoxicata, doar arsa (aviz celor dispusi sa chicoteasca: bromul lichid e f toxic, mai ales datorita vaporilor emanati, spre deosebire de bromura mult folosita in cazarmi, in scopul cunoscut). Noroc ca eram tanara si arsura s-a vindecat fara urmari. Despre celelalte intamplari cu arsuri am sa vorbesc altadata.
Am ajuns si la Spitalul Studentesc, cand am fost lovita de o motocicleta taman cand ma hotarasem sa particip si eu la un invatamant politic, am vorbit pe larg despre asta in "Ce verde era valea mea Politicale". Si atunci tineretea si-a spus cuvantul incat in afara de un ochi vanat (eram mereu intrebata de ce m-a batut prietenul), un dinte usor ciobit, o vanataie la sold (am scapat ca prin urechile acului de o rana serioasa la ochi, o hemoragie interna sau o lovitura fatala la tampla, se vede treaba ca mai era nevoie de mine pe lumea asta) si cativa ani buni in care mi-era frica sa trec strada (o vreme ma trecea sora mea "printre cele doua masini -- in loc de una-- pe care le vedea" faceam eu haz de necaz de sechelele ei postoperatorii la ochi) pt ca mi se parea ca fiecare vehicol are ca unic scop al existentei sa se ciocneasca cu mine. Parintii mei nu au stiut nimic de accident multa vreme (de fapt cred ca lui tatitzu nu i-am spus niciodata) m-au crezut ca m-am impiedecat si am cazut, incercam sa-i scutesc de griji inutile.
Ulterior am mai avut accidente cu masina, intelegand f bine de ce locul din dreapta soferului e "locul mortului" (ca sa evite accidentul sotul meu vira bineinteles spre stanga, expunand partea din dreapta socului frontal) dar din fericire nici macar masina n-a fost avariata f grav.
Cum am mai spus atunci sora mea s-a operat la ochi la Coltea si, mai ales pt ca era f aproape de Universitate, petreceam mult timp cu ea, uneori lipsind de la ore. Asta pana cand a aflat mamitza si mi-a interzis sa mai chiulesc din aceasta pricina. Multa vreme mi-a fost greu s-o iert ca n-a inteles ca atunci prioritar era sprijinul acordat surorii mele, si nu prezenta la cursuri (pe care oricum aveam posibilitatea sa le recuperez de la colege), dar timpul vindeca si iarta tot.
miercuri, 18 februarie 2009
Pacient in Romania V
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
luni, 16 februarie 2009
Pacient in Romania IV
Cam la un an de la operatie am mers la control. Doctorul s-a minunat tare cand m-a vazut, nici urma de Sfanta Paraschiva, cum ma "alinta" el. Dupa un timp sora mea a avut nevoie de o operatie la ochi, facuta de dr Blatt. Operatia a trebuit sa fie refacuta dupa alti ani de prof. Voinea, de la Coltea. Am intalnit in timpul facultatii alti doi "clienti" ai dr Blatt, ambii cu sechele de pe urma operatiei.
Liceul Matei Basarab avea un cabinet medical. La inceputul fiecarui an ni se facea un control sumar. Cam in altreilea an, comparand evolutia greutatii, doctorul ,un domn bland si f cumsecade, mi-a atras atentia ca daca voi continua sa iau in greutate la 20 de ani voi ajunge patrata. Predictia i s-a implinit ceva mai tarziu, mai ales dupa 50 de ani.
Pt ca am avut mereu lipsa de calciu parintii imi cumparau din cand in cand gluconat de calciu, niste granule roz, dulci,pe care le consumam cu mare placere (mie mi-a placut si untura de peste care ni se administra gratuit in timpul scolii elementare, probabil ca organismul avea mare nevoie). In timpul liceului, stiind ca am dreptul la medicamente gratuite, i-am spus doctorului ca am lipsa de calciu. M-a ciocanit usor pe obraz (aveam sa aflu mai tarziu ca exista un sindrom care provoaca reactie la ciocanituri daca exista carenta de Ca) si mi-a recomandat....clorocalcin. Ceva mai scarbos nu cred ca exista in materie de medicamente, dar atunci era cea mai asimilabila forma de administrare a calciului (si cea mai ieftina).
Experienta avea sa-mi foloseasca multi ani mai tarziu cand, inghitind cele doua pastile zilnice de piroxicam recomandate de doctorul de familie (un vecin cu care suntem in relatii de prietenie, el insusi consumand, din motive bine intemeiate, piroxicam, fara efecte adverse) pt ca mi se anchilozase umarul stang din motive de inflamatie reumatica (mi-a explicat dr ca muschiul a fost iritat din cauza unui os zimtat) m-am trezit intr-o dimineata cu melena. Pt nestiutori melena e un simptom de hemoragie intestinala sau stomacala. Am crezut ca am avut scaun negru pt ca am mancat afine dar n-a fost asa. Afine mancasem pt ca ma ustura stomacul si stiam ca sunt bune pt calmarea durerilor de stomac.
Am pus mana pe una din cartile cu notiuni medicale din biblioteca si am citit ca primul ajutor in caz de hemoragie a sistemului digestiv consta in administrarea de clorura de calciu. I-am telefonat sotului meu (dupa ce m-am trezit din lesin) si l-am rugat sa mearga la farmacie. A umblat prin multe farmacii pana cand una din vanzatoare s-a luminat ca el cauta clorocalcin. N-am mai avut melena dar ma simteam din ce in ce mai slabita. Eu credeam, avea sa se dovedeasca mai tarziu cat de gresit, ca am insuficienta cardiaca. Dr de familie a crezut ca e un fel de ipohondrie si m-a tratat cu un xanax. Dupa vreo 5 zile m-a dus sotul meu la un dr cardiolog, la un cabinet particular.
Inainte de a intra la consultatie, de teama sa nu uit ceva din lungul istoric al bolilor din dotare (asta se intampla acum aproape 5 ani, spre sfarsitul lui februarie 2004) mi-am facut o notita pe care i-am aratat-o doctorului. Acesta si-a dat imediat seama ca sunt anemiata si, cand a vazut pe lista fatidicul cuvant cancer, m-a convocat a doua zi la spitalul Ministerului de Justitie, fostul Al Sahia. Mai fusesem internata acolo, tot de urgenta, in urma unei crize de apendicita, dar peisajul si conditiile din spital se schimbasera apreciabil, in bine.
Mi s-a acordat toata atentia, am facut ecografie (dr se temea ca hemoragia ar fi putut fi provocata de metastaze), analize si perfuzii cu compusi de fier (dr Radu mi-a explicat ca m-as reface mai repede cu transfuzie de sange, dar riscurile ar fi mai mari decat foloasele) si, lucrul cel mai important, doctorii nu si-au pus nici un minut problema sa primeasca spaga de la mine, ba, daca nu ma insel, dr Radu n-a vrut sa primeasca nici contravaloarea consultatiei de la cabinetul particular. Subliniez asta pt ca se face mare caz acum de conditionarea actului medical de primirea spagii.
Pt ca venele imi erau rigidizate in urma chimioterapiei am facut hematoame si flebita la ambele maini, dar s-au rezolvat prin ungere cu heparina. La analizele facute anul trecut in cadrul programului Nicolaescu am aflat ca nu mai am nici urma de anemie, poate si pt ca, fiind o adevarata reprezentanta a grupei zero sangvine, sunt carnivora.
Ca sa termin cu experientele din spitalul Sahia am sa spun ca atunci cand m-am operat de apendicita (in 81, cred) atitudinea doctorilor chiar a fost conditionata de prezenta plicului (l-am dat dupa operatie, si nu inainte, iar schimbarea a fost extrem de vizibila). Era internata acolo o tanara care azi ar fi fost considerata "de fitze", cu ajutorul ei se organizau adevarate festinuri la care noi, muritorii de rand, eram simpli spectatori. Intr-o noapte o fetita de vreo 14 ani, care facuse o mastita pt ca fusese lovita cu mingea in timpul orei de sport, nu a primit doza de antibiotic prescrisa iar noi, colegele de salon, am facut mare scandal din cauza asta. Doctorul Szetlacek (tare mi-as fi dorit sa ma opereze el, era mare diferenta de atitudine fata de bolnavi intre el si dr care m-a operat pe mine) a reusit sa aplaneze lucrurile dupa ce s-a asigurat ca nu se va mai repeta greseala.
Dar sa ma intorc la anii de liceu. Pe la 16 ani o durere cumplita de spate a inceput sa ma deranjeze, in plus si incheieturile ma cam suparau. Dupa ce a vazut ca am VHSul marit doctorul a dat verdictul: reumatism poliarticular acut. Despre acest reumatism se spunea ca "linge articulatiile si musca inima". Intr-adevar, un var din partea tatalui si o matusa din partea mamei au avut mari probleme din cauza reumatismului care le-a afectat inima. Reamintesc ca atunci tratamentele cu antibiotice nu erau curente in practica medicala de la noi, dupa stiinta mea. Dr mi-a recomandat sa consum timp de 6 luni cate 3 pastile zilnic de vitamina C200 sublingual si cate 10 picaturi de vitamina A uleioasa (nu-mi amintesc daca de 3 ori pe zi) Am urmat tratamentul numai 4 luni, mi-era deja greata, e posibil sa fi facut hipervitaminoza A, noroc ca nu am avut leziuni sublinguale.
Reumatismul, dupa cum se stie, nu se vindeca, am si acum necazuri din cauza lui, unul din necazuri l-am expus mai sus, sunt si excesiv, dupa parerea mea, de meteosensibila, dar inima nu mi-a fost afectata de boala, deci cred ca tratamentul acela cu vitamine era cel mai indicat pt mine.
S-a mai intamplat insa, cred ca eram deja in serviciu dar nu aveam inca buletin de Bucuresti, sa ma doara rau un genunchi. Nu mai stiu de ce eram la tara, acasa la parinti, probabil intr-un concediu medical. Mamitza, de la care se pare ca am mostenit sensibilitatea la reumatism, mi-a recomandat comprese calde si am ascultat-o. Genunchiul s-a facut cat butucul, exact cand sora mea trebuia sa se inscrie la scoala in Bucuresti. Am fost trimisa sa o ajut eu sa se inscrie, cu ocazia asta am mers la Policlinica de Triaj, unde erau primiti pacientii din provincie, de acolo la Policlina de reumatologie, care era in alta locatie (m-am dus singura, sora mea avea alt program), am urcat sontac-sontac cele 2 etaje pana la cabinet si am primit o reteta de streptomicina si penicilina, urmand sa continui cu moldamin. Injectiile le-am facut cand am ajuns inapoi in comuna. Genunchiul s-a dezumflat repede, dar streptomicina nu era chiar ce-mi trebuia mie, care deja aveam probleme cu auzul (s-a renuntat la streptomicina tocmai pt ca ataca nervul auditiv).
Am avut nenumarate ocazii sa-mi dau seama ca abordarea superspecializata, care uneori nu ia in seama, poate si din lipsa de suficient timp acordat bolnavului sau numarului prea mare de pacienti care asteapta sa fie consultati (uneori pe banda rulanta) tot istoricul afectiunilor de care sufera pacientul poate duce la greseli de abordare. Cand eram internata in Institutul Oncologic dupa operatie am avut colega de salon o doamna ceva mai tanara decat mine, care punea mare accent pe modul cum se prezenta, fiind muuult mai cocheta decat am fost eu vreodata (arata tare bine) si care s-a operat, ca sa zic asa, la etajul inferior. Am incurajat-o din toate puterile mele dar greul de-abia incepea. Mi-a aratat ca avea o adancitura in unul din sani. Din documentarea facuta dupa aflarea diagnosticului (am sa povestesc despre asta mai pe larg alta data) stiam ca e un simptom sigur de cancer.
Am sfatuit-o sa arate echipei Saptefrati sanul si a fost programata imediat la operatie. Am stat ore in sir pe hol impreuna cu sotul dansei ca sa aflam cum a decurs aceasta operatie. D-na Esca, mama celebrei prezentatoare, a venit cu o tava pe care se afla "produsul" operatie si l-a aratat sotului. Domnul a dat dovada de o uriasa stapanire de sine. Nu mai stiu nimic despre colega mea de salon, sper ca e si ea o supravietuitoare, merita sa fie.
Tot o intamplare zguduitoare s-a petrecut cand fiica mea mai mica, rupandu-si piciorul pe munte, a fost internata la Spitalul de ortopedie. Si despre acesta experienta am sa povestesc altadata, acum vreau sa spun doar ca eram pe palierul scarii de la etajul unde se aduceau bolnavii pt terapie intensiva dupa operatie. Langa mine era un alt "apartinator". De pe hol a venit cineva cu un pachet mare intr-un sac de plastic pe care l-a aruncat pe jos, in fata apartinatorului. Am aflat ulterior ca era piciorul sectionat al bolnavului de cancer si ca spitalul de ortopedie nu avea, se pare, crematoriu sa-l incinereze. Ma opresc aici, mi s-a facut rau.
Liceul Matei Basarab avea un cabinet medical. La inceputul fiecarui an ni se facea un control sumar. Cam in altreilea an, comparand evolutia greutatii, doctorul ,un domn bland si f cumsecade, mi-a atras atentia ca daca voi continua sa iau in greutate la 20 de ani voi ajunge patrata. Predictia i s-a implinit ceva mai tarziu, mai ales dupa 50 de ani.
Pt ca am avut mereu lipsa de calciu parintii imi cumparau din cand in cand gluconat de calciu, niste granule roz, dulci,pe care le consumam cu mare placere (mie mi-a placut si untura de peste care ni se administra gratuit in timpul scolii elementare, probabil ca organismul avea mare nevoie). In timpul liceului, stiind ca am dreptul la medicamente gratuite, i-am spus doctorului ca am lipsa de calciu. M-a ciocanit usor pe obraz (aveam sa aflu mai tarziu ca exista un sindrom care provoaca reactie la ciocanituri daca exista carenta de Ca) si mi-a recomandat....clorocalcin. Ceva mai scarbos nu cred ca exista in materie de medicamente, dar atunci era cea mai asimilabila forma de administrare a calciului (si cea mai ieftina).
Experienta avea sa-mi foloseasca multi ani mai tarziu cand, inghitind cele doua pastile zilnice de piroxicam recomandate de doctorul de familie (un vecin cu care suntem in relatii de prietenie, el insusi consumand, din motive bine intemeiate, piroxicam, fara efecte adverse) pt ca mi se anchilozase umarul stang din motive de inflamatie reumatica (mi-a explicat dr ca muschiul a fost iritat din cauza unui os zimtat) m-am trezit intr-o dimineata cu melena. Pt nestiutori melena e un simptom de hemoragie intestinala sau stomacala. Am crezut ca am avut scaun negru pt ca am mancat afine dar n-a fost asa. Afine mancasem pt ca ma ustura stomacul si stiam ca sunt bune pt calmarea durerilor de stomac.
Am pus mana pe una din cartile cu notiuni medicale din biblioteca si am citit ca primul ajutor in caz de hemoragie a sistemului digestiv consta in administrarea de clorura de calciu. I-am telefonat sotului meu (dupa ce m-am trezit din lesin) si l-am rugat sa mearga la farmacie. A umblat prin multe farmacii pana cand una din vanzatoare s-a luminat ca el cauta clorocalcin. N-am mai avut melena dar ma simteam din ce in ce mai slabita. Eu credeam, avea sa se dovedeasca mai tarziu cat de gresit, ca am insuficienta cardiaca. Dr de familie a crezut ca e un fel de ipohondrie si m-a tratat cu un xanax. Dupa vreo 5 zile m-a dus sotul meu la un dr cardiolog, la un cabinet particular.
Inainte de a intra la consultatie, de teama sa nu uit ceva din lungul istoric al bolilor din dotare (asta se intampla acum aproape 5 ani, spre sfarsitul lui februarie 2004) mi-am facut o notita pe care i-am aratat-o doctorului. Acesta si-a dat imediat seama ca sunt anemiata si, cand a vazut pe lista fatidicul cuvant cancer, m-a convocat a doua zi la spitalul Ministerului de Justitie, fostul Al Sahia. Mai fusesem internata acolo, tot de urgenta, in urma unei crize de apendicita, dar peisajul si conditiile din spital se schimbasera apreciabil, in bine.
Mi s-a acordat toata atentia, am facut ecografie (dr se temea ca hemoragia ar fi putut fi provocata de metastaze), analize si perfuzii cu compusi de fier (dr Radu mi-a explicat ca m-as reface mai repede cu transfuzie de sange, dar riscurile ar fi mai mari decat foloasele) si, lucrul cel mai important, doctorii nu si-au pus nici un minut problema sa primeasca spaga de la mine, ba, daca nu ma insel, dr Radu n-a vrut sa primeasca nici contravaloarea consultatiei de la cabinetul particular. Subliniez asta pt ca se face mare caz acum de conditionarea actului medical de primirea spagii.
Pt ca venele imi erau rigidizate in urma chimioterapiei am facut hematoame si flebita la ambele maini, dar s-au rezolvat prin ungere cu heparina. La analizele facute anul trecut in cadrul programului Nicolaescu am aflat ca nu mai am nici urma de anemie, poate si pt ca, fiind o adevarata reprezentanta a grupei zero sangvine, sunt carnivora.
Ca sa termin cu experientele din spitalul Sahia am sa spun ca atunci cand m-am operat de apendicita (in 81, cred) atitudinea doctorilor chiar a fost conditionata de prezenta plicului (l-am dat dupa operatie, si nu inainte, iar schimbarea a fost extrem de vizibila). Era internata acolo o tanara care azi ar fi fost considerata "de fitze", cu ajutorul ei se organizau adevarate festinuri la care noi, muritorii de rand, eram simpli spectatori. Intr-o noapte o fetita de vreo 14 ani, care facuse o mastita pt ca fusese lovita cu mingea in timpul orei de sport, nu a primit doza de antibiotic prescrisa iar noi, colegele de salon, am facut mare scandal din cauza asta. Doctorul Szetlacek (tare mi-as fi dorit sa ma opereze el, era mare diferenta de atitudine fata de bolnavi intre el si dr care m-a operat pe mine) a reusit sa aplaneze lucrurile dupa ce s-a asigurat ca nu se va mai repeta greseala.
Dar sa ma intorc la anii de liceu. Pe la 16 ani o durere cumplita de spate a inceput sa ma deranjeze, in plus si incheieturile ma cam suparau. Dupa ce a vazut ca am VHSul marit doctorul a dat verdictul: reumatism poliarticular acut. Despre acest reumatism se spunea ca "linge articulatiile si musca inima". Intr-adevar, un var din partea tatalui si o matusa din partea mamei au avut mari probleme din cauza reumatismului care le-a afectat inima. Reamintesc ca atunci tratamentele cu antibiotice nu erau curente in practica medicala de la noi, dupa stiinta mea. Dr mi-a recomandat sa consum timp de 6 luni cate 3 pastile zilnic de vitamina C200 sublingual si cate 10 picaturi de vitamina A uleioasa (nu-mi amintesc daca de 3 ori pe zi) Am urmat tratamentul numai 4 luni, mi-era deja greata, e posibil sa fi facut hipervitaminoza A, noroc ca nu am avut leziuni sublinguale.
Reumatismul, dupa cum se stie, nu se vindeca, am si acum necazuri din cauza lui, unul din necazuri l-am expus mai sus, sunt si excesiv, dupa parerea mea, de meteosensibila, dar inima nu mi-a fost afectata de boala, deci cred ca tratamentul acela cu vitamine era cel mai indicat pt mine.
S-a mai intamplat insa, cred ca eram deja in serviciu dar nu aveam inca buletin de Bucuresti, sa ma doara rau un genunchi. Nu mai stiu de ce eram la tara, acasa la parinti, probabil intr-un concediu medical. Mamitza, de la care se pare ca am mostenit sensibilitatea la reumatism, mi-a recomandat comprese calde si am ascultat-o. Genunchiul s-a facut cat butucul, exact cand sora mea trebuia sa se inscrie la scoala in Bucuresti. Am fost trimisa sa o ajut eu sa se inscrie, cu ocazia asta am mers la Policlinica de Triaj, unde erau primiti pacientii din provincie, de acolo la Policlina de reumatologie, care era in alta locatie (m-am dus singura, sora mea avea alt program), am urcat sontac-sontac cele 2 etaje pana la cabinet si am primit o reteta de streptomicina si penicilina, urmand sa continui cu moldamin. Injectiile le-am facut cand am ajuns inapoi in comuna. Genunchiul s-a dezumflat repede, dar streptomicina nu era chiar ce-mi trebuia mie, care deja aveam probleme cu auzul (s-a renuntat la streptomicina tocmai pt ca ataca nervul auditiv).
Am avut nenumarate ocazii sa-mi dau seama ca abordarea superspecializata, care uneori nu ia in seama, poate si din lipsa de suficient timp acordat bolnavului sau numarului prea mare de pacienti care asteapta sa fie consultati (uneori pe banda rulanta) tot istoricul afectiunilor de care sufera pacientul poate duce la greseli de abordare. Cand eram internata in Institutul Oncologic dupa operatie am avut colega de salon o doamna ceva mai tanara decat mine, care punea mare accent pe modul cum se prezenta, fiind muuult mai cocheta decat am fost eu vreodata (arata tare bine) si care s-a operat, ca sa zic asa, la etajul inferior. Am incurajat-o din toate puterile mele dar greul de-abia incepea. Mi-a aratat ca avea o adancitura in unul din sani. Din documentarea facuta dupa aflarea diagnosticului (am sa povestesc despre asta mai pe larg alta data) stiam ca e un simptom sigur de cancer.
Am sfatuit-o sa arate echipei Saptefrati sanul si a fost programata imediat la operatie. Am stat ore in sir pe hol impreuna cu sotul dansei ca sa aflam cum a decurs aceasta operatie. D-na Esca, mama celebrei prezentatoare, a venit cu o tava pe care se afla "produsul" operatie si l-a aratat sotului. Domnul a dat dovada de o uriasa stapanire de sine. Nu mai stiu nimic despre colega mea de salon, sper ca e si ea o supravietuitoare, merita sa fie.
Tot o intamplare zguduitoare s-a petrecut cand fiica mea mai mica, rupandu-si piciorul pe munte, a fost internata la Spitalul de ortopedie. Si despre acesta experienta am sa povestesc altadata, acum vreau sa spun doar ca eram pe palierul scarii de la etajul unde se aduceau bolnavii pt terapie intensiva dupa operatie. Langa mine era un alt "apartinator". De pe hol a venit cineva cu un pachet mare intr-un sac de plastic pe care l-a aruncat pe jos, in fata apartinatorului. Am aflat ulterior ca era piciorul sectionat al bolnavului de cancer si ca spitalul de ortopedie nu avea, se pare, crematoriu sa-l incinereze. Ma opresc aici, mi s-a facut rau.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
sâmbătă, 14 februarie 2009
Revenind la Japonezi
Multumita unui comentariu de la Diana, am ajuns, prin intermediul lui la un articol care da mai multe amanunte despre
http://google-viorica.blogspot.com/2009/02/moartea-d-lui-lazarescu-varianta-nipona.html
Asa cum spune si autorul articolului din comentariul citat mai sus, in Japonia se abordeaza atfel problema, cautandu-se in primul rand solutii pt eficientizarea sistemului, si nu blamarea in corpore a medicilor, cum se intampla in media noastra. As dori sa multumesc celor care au reactionat pozitiv la scrisoarea deschisa a doctorului Chirculescu, fie promovand-o prin mass media (Ciutacu, Realitatea FM, RFI, spre ca etc) si astept ca si cei cu putere de decizie sa reactioneze la fel.
Am publicat traducerea articololui din Fox News dar am pastrat si varianta in engleza (din consecventa, vz articolul )
Miercuri 4 Februarie 2009
Un japonez de 69 de ani, ranit intr-un accident de circulatie, a murit dupa ce paramedicii au parlamentat mai mult de o ora cu 14 spitale inainte de a gasi unul care sa-l primeasca, a spus un purtator de cuvant al pompierilor.
Omul, a carui bicicleta s-a ciocnit cu o motocicleta in vestul orasului Itami, a asteptat la locul accidentului in ambulanta pt ca spitalele au spus ca nu-l pot primi din cauza lipsei de specialisti, paturi si personal conform celor spuse de Mitsushisa Ikemoto.
A fost ultimul dintr-un sir de cazuri recente in Japonia in care pacientilor le-a fost refuzat tratamentul, subliniind problemele sistemului de sanatate, care includ o lipsa de medici.
Omul, care a fost ranit la cap si la spate, initial a prezentat semne ca e stabil clinic, dar starea lui s-a deteriorat ulterior. A murit din cauza unui soc hemoragic la o ora si jumatate dupa ce a ajuns la spital, a spus Ikemoto.
Ikemoto a spus ca poate victima ar fi supravietuit daca ar fi fost adusa mai devreme la spital. "As dori ca spitalele sa manifeste mai multa vointa de a admite bolnavi, dar au si ele motivele lor".
Moartea a determinat Consiliul orasului sa ia o hotarare ca paramedicii sa se coordoneze mai bine cu dispeceratul de urgente astfel incat sa poata gasi un spital liber in decurs de 15 minute.
Motociclistului ranit in accdentul care a avut loc pe 20 ianuarie deasemenea i-a fost refuzat ingrijirea medicala in doua spitale inainte de a fi internat, a spus Ikemoto. El e in curs de recuperare.
Mai mult de 14000 de pacienti necesitand ajutor medical de urgenta au fost refuzati de cel putin trei ori de spitalele japoneze inainte de a primi tratament in 2007, rezulta dintr-un raport guvernamental. In cel mai rau caz, o femeie de peste 70 de ani a fost refuzata de 49 de ori in Tokio.
Wednesday, February 04, 2009
A 69-year-old Japanese man injured in a traffic accident died after paramedics spent more than an hour negotiating with 14 hospitals before finding one to admit him, a fire department official said Wednesday.
The man, whose bicycle collided with a motorcycle in the western city of Itami, waited at the scene in an ambulance because the hospitals said they could not accept him, citing a lack of specialists, equipment, beds and staff, according to Mitsuhisa Ikemoto.
It was the latest in a string of recent cases in Japan in which patients were denied treatment, underscoring the country's health care woes that include a shortage of doctors.
The man, who suffered head and back injuries, initially showed stable vital signs, but his condition gradually deteriorated. He died from hemorrhagic shock about an hour and half after arriving at the hospital, Ikemoto said.
Ikemoto said the victim might have survived if a hospital would have accepted him more quickly. "I wish hospitals are more willing to take patients, but they have their own reasons, too," he said.
The death prompted the city to issue a directive ordering paramedics to better coordinate with an emergency call center so patients can find a hospital within 15 minutes.
The motorcyclist involved in the Jan. 20 accident was hurt too and was also denied medical care by two hospitals before one accepted him, Ikemoto said. He was recovering from his injuries.
More than 14,000 emergency patients were rejected at least three times by Japanese hospitals before getting treatment in 2007, according to the latest government survey. In the worst case, a woman in her 70s with a breathing problem was rejected 49 times in Tokyo
http://google-viorica.blogspot.com/2009/02/moartea-d-lui-lazarescu-varianta-nipona.html
Asa cum spune si autorul articolului din comentariul citat mai sus, in Japonia se abordeaza atfel problema, cautandu-se in primul rand solutii pt eficientizarea sistemului, si nu blamarea in corpore a medicilor, cum se intampla in media noastra. As dori sa multumesc celor care au reactionat pozitiv la scrisoarea deschisa a doctorului Chirculescu, fie promovand-o prin mass media (Ciutacu, Realitatea FM, RFI, spre ca etc) si astept ca si cei cu putere de decizie sa reactioneze la fel.
Am publicat traducerea articololui din Fox News dar am pastrat si varianta in engleza (din consecventa, vz articolul )
Miercuri 4 Februarie 2009
Un japonez de 69 de ani, ranit intr-un accident de circulatie, a murit dupa ce paramedicii au parlamentat mai mult de o ora cu 14 spitale inainte de a gasi unul care sa-l primeasca, a spus un purtator de cuvant al pompierilor.
Omul, a carui bicicleta s-a ciocnit cu o motocicleta in vestul orasului Itami, a asteptat la locul accidentului in ambulanta pt ca spitalele au spus ca nu-l pot primi din cauza lipsei de specialisti, paturi si personal conform celor spuse de Mitsushisa Ikemoto.
A fost ultimul dintr-un sir de cazuri recente in Japonia in care pacientilor le-a fost refuzat tratamentul, subliniind problemele sistemului de sanatate, care includ o lipsa de medici.
Omul, care a fost ranit la cap si la spate, initial a prezentat semne ca e stabil clinic, dar starea lui s-a deteriorat ulterior. A murit din cauza unui soc hemoragic la o ora si jumatate dupa ce a ajuns la spital, a spus Ikemoto.
Ikemoto a spus ca poate victima ar fi supravietuit daca ar fi fost adusa mai devreme la spital. "As dori ca spitalele sa manifeste mai multa vointa de a admite bolnavi, dar au si ele motivele lor".
Moartea a determinat Consiliul orasului sa ia o hotarare ca paramedicii sa se coordoneze mai bine cu dispeceratul de urgente astfel incat sa poata gasi un spital liber in decurs de 15 minute.
Motociclistului ranit in accdentul care a avut loc pe 20 ianuarie deasemenea i-a fost refuzat ingrijirea medicala in doua spitale inainte de a fi internat, a spus Ikemoto. El e in curs de recuperare.
Mai mult de 14000 de pacienti necesitand ajutor medical de urgenta au fost refuzati de cel putin trei ori de spitalele japoneze inainte de a primi tratament in 2007, rezulta dintr-un raport guvernamental. In cel mai rau caz, o femeie de peste 70 de ani a fost refuzata de 49 de ori in Tokio.
Wednesday, February 04, 2009
A 69-year-old Japanese man injured in a traffic accident died after paramedics spent more than an hour negotiating with 14 hospitals before finding one to admit him, a fire department official said Wednesday.
The man, whose bicycle collided with a motorcycle in the western city of Itami, waited at the scene in an ambulance because the hospitals said they could not accept him, citing a lack of specialists, equipment, beds and staff, according to Mitsuhisa Ikemoto.
It was the latest in a string of recent cases in Japan in which patients were denied treatment, underscoring the country's health care woes that include a shortage of doctors.
The man, who suffered head and back injuries, initially showed stable vital signs, but his condition gradually deteriorated. He died from hemorrhagic shock about an hour and half after arriving at the hospital, Ikemoto said.
Ikemoto said the victim might have survived if a hospital would have accepted him more quickly. "I wish hospitals are more willing to take patients, but they have their own reasons, too," he said.
The death prompted the city to issue a directive ordering paramedics to better coordinate with an emergency call center so patients can find a hospital within 15 minutes.
The motorcyclist involved in the Jan. 20 accident was hurt too and was also denied medical care by two hospitals before one accepted him, Ikemoto said. He was recovering from his injuries.
More than 14,000 emergency patients were rejected at least three times by Japanese hospitals before getting treatment in 2007, according to the latest government survey. In the worst case, a woman in her 70s with a breathing problem was rejected 49 times in Tokyo
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
joi, 12 februarie 2009
Cork Best Grafitti
Desi fotografiile de mai jos le-am publicat deja in http://picasaweb.google.com/viorea4u/ un articol vazut de curand mi-a dat ideea de a face o selectie cu mesajele intalnite pe zidurile cu grafitti din Cork. Marturisesc ca nu sunt chiar preferatele mele in ce priveste acest gen de arta murala.
Daca faceti click pe poza veti vedea ce mi-am zis atunci cand am pus piciorul in avionul ce ma ducea departe de Irlanda.
OK, asta nu e un grafitti, e o reclama, dar macar stim unde se afla "Luminita de la capatul tunelului"
Liberte, Egalite, Fraternite
Tot in copii ne e nadejdea
Recomandare CNA:
Mesaj electoral
"Si ei sunt fratii nostri!"
Daca faceti click pe poza veti vedea ce mi-am zis atunci cand am pus piciorul in avionul ce ma ducea departe de Irlanda.
OK, asta nu e un grafitti, e o reclama, dar macar stim unde se afla "Luminita de la capatul tunelului"
Parerea lor.
Pe un zid dintr-un cartier cu locuinte sociale.
Flower Power
Liberte, Egalite, Fraternite
Copiii rezolva problemele lumii
Artists beyond control
Tot in copii ne e nadejdea
Recomandare CNA:
A se citi dupa miezul noptii!
Love Story
Mesaj electoral
"Si ei sunt fratii nostri!"
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
Funny Translation
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
miercuri, 11 februarie 2009
Pacient in Romania III
Am spus in episodul anterior ca spitalul avea o policlinica in curte. Acolo, la cabinetul de ORL eram chemati la pansament. Imi amintesc ca trebuia sa schimb 2 tramvaie pana acolo. Calatorind azi cu 41 realizez ce mare diferenta este intre tramvaiul acesta rapid si cutiile zdranganitoare de pe vremuri. Tramvaiele aveau 2 clase, era diferenta de vreo 5 bani (f mari atunci, cand painea, textilele si imbracamintea erau "pe puncte", adica se dadeau pe cartele asemanatoare cu cele din ultimii ani de iepoca de aur). Mama mea, f econoama din fire, mergea numai cu clasa II-a, matusile preferau sa dea un ban in plus, "pt ca la clasa I circula lume mai bine crescuta", pt ca deh, atunci masinile personale erau extrem de rare, iar autobuzele, desi ne aflam intr-o tara inca exportatoare de petrol (Ceausescu inca nu dezvoltase peste resurse industria petrochimica) erau sublime, dar lipseau cu desavarsire.
Ma cataram pe scara inalta, treceam printr-un fel de holisor pana la taxatoare (sau taxator, dupa caz), plateam biletul, stateam pana aproape de statia terminus a calatoriei in cabina principala, apoi glisam usile ce separau holul de coborare de restul tramvaiului si coboram. Scriu toate acestea pt ca intr-o zi am uitat cutiuta de chibrituri in care-mi pastram banutii de tramvai acasa si m-am urcat in tramvai cu posetuta de iasca frumos ornata, cumparata din balci, complet goala.
Alt copil probabil ar fi coborat la prima, ar fi mers o statie inapoi pe jos si ar fi luat banutii de acasa. Dar eu sunt nascuta in zodia berbecului si despre berbeci se spune ca nu dau niciodata inapoi (inutil sa spun cate cucuie, virtuale desigur, am incasat din cauza aceasta in viata). Deci m-am postat in holisorul de la scara de urcare si am cautat disperata in gentuta minute in sir, pana cand taxatoarei i s-a facut mila si mi-a facut semn sa trec prin vagon spre usa din fata, fara sa platesc, evident. Figura a tinut si in al doilea tramvai.
Au fost primele dintr-un lung sir de blaturi, dar cele ulterioare s-au petrecut in timpul studentiei, din spirit de fronda fata de saracia in care ne zbateam noi, cam toti studentii, desi multi dintre noi aveau burse de stat (e drept ca pt bursele alea mai trebuia sa si invatam, pt ca exista un plafon, cred ca era 7,50 media pe sesiunea anterioara) dar caministii nu primeau decat 30 de lei lunar.
Biata mea matusa s-a speriat cand a gasit cutiuta cu bani, a lasat copiii mici singuri acasa si a venit intr-un suflet la policlinica, gasind o nepoata mirata ca a fost nevoie de atata deranj, doar ma descurcasem asa de frumos la venire incat nu vedeam de ce n-as fi facut-o la fel si la inapoiere.
Nu stiu de ce, desi nu existau prea multi pacienti la usa doctorului, acesta de multe ori ma incuia in cabinet ore in sir si pleca la treburile lui, venind intr-un tarziu sa-mi faca toaleta operatiei. Au fost lectii de rabdare, supunere si umilinta prin care probabil, conform invataturii budiste, imi ispaseam niste pacate karmice savarsite in alta viata.
Dupa vreo doua luni de stat la prima matusa mi-am schimbat domiciliul la cea de-a doua, care nu avea copii,dar nici nu avea unde sa ma culce, decat pe o lada intr-un hol de trecere. Fiind mai mult un sac de oase (doctorul din Sf Paraschiva nu ma scotea, eram cumplit de slaba, nimeni n-ar crede vazandu-mi dimensiunile ulterioare) lada n-a fost perceputa de mine ca un lucru incomod, mai ales ca la aceasta matusa am avut parte si de un oarecare rasfat (lucru pt care ii sunt profund recunoscatoare, a fost singura perioada din viata mea cand m-a rasfatat cineva).
In fiecare saptamana mergeam la cinema, cred ca atunci am vazut si Hamlet cu Lawrence Olivier, dar nu cred ca am inteles mare lucru din drama printului danez, in fiecare zi capatam bani pt o prajitura la cofetarie (erau amandine, violete sau unele cu tugui plin cu crema, cred ca se chemau Moscova, grozav de bune dar taaare mici), cand au aparut ciresele matusa (al carei sot, electrician particular, om de o bunatate rara, care imi spunea mereu ca de baza e shpaga, castiga binisor comparativ cu celalalt unchi, care trebuia sa intretina din leafa lui de tinichigiu nevasta si cei doi copii) imi cumpara "de la tarani" cate un kg numai pt mine. N-am stat chiar degeaba pe capul matusilor, parintii aveau grija sa le recompenseze pt asta, dar cred ca erau totusi stresate ca trebuiau sa aiba grija de un copil strain, chiar daca acel copil era cam mototol si cam prea cuminte.
Cam odata pe saptamana venea masina cu inghetata, niste cilindri din ace de gheata colorate si aromate, infasurati pe un bat. Mi se cumparau cate 5-6, pe care le mancam odata (nu existau frigidere, nici macar racitoare --dulapuri in care se puneau blocuri de gheata-- in dotarea familiei) in timp ce avertismentele "o sa racesti, o sa te doara gatul" imi intrau pe o ureche si-mi ieseau pe amandoua. N-am racit niciodata si nici nu m-a durut gatul in schimb pe fetita mea mai mare (ii zic fetita desi e om in toata firea deja, asa cum si mama mea imi raspunde la telefon cand ii zic sarumana "sa traiesti fetito") intr-o vara a mancat doua inghetate rusesti Marojnaia, criminal de bune la gust, si a facut o amigdalita "de toata frumusetea". E drept ca o Marojnaia din aceea era cam cat 5-6 inghetate pe bat din copilaria mea.
Am citit la Moshe&Mordecai amintirile unora despre braga. Eu, in afara de vorba "ieftin ca braga" imi amintesc de o posirca ingrozitoare, un fel de laturi tulburi si gretoase. E drept ca mama mea m-a blestemat sa am si eu copii tot atat de mofturosi la mancare ca si mine, si acest blestem, spus probabil din tot sufletul, s-a implinit, mai mult, si nepotica e o mofturoasa. Degeaba zic americanii "picky eaters are made, not born", eu sunt convinsa ca e ceva in gene.
Unchiul meu avea un nepot care a urmat medicina, studiile fiindu-i platite de acest unchi. Acum e undeva prin Galati, a fost un student eminent si sunt sigura ca e si un doctor f bun, dar nu suntem in relatii, familia unchiului meu nefiind prea bucuroasa ca se inrudesc cu "taranca". Acest nepot avea si el o biblioteca, pe care am cam ravasit-o luand carti pt citit, erau mai ales carti din colectia de 15 lei, deloc potrivite pt varsta mea, una din ele era despre Cleopatra, alta despre Ecaterina cea Mare a Rusiei, erau scrise cam in genul tabloidelor de azi.
Bineinteles ca ma jucam de-a doctorita, primisem de la matusa si prima mea papusa de fabrica, era f urata si-mi era tare mila de ea din cauza asta. Ma jucam mai mult singura, in ghereta unchiului meu, dar intr-o zi am iesit pe strada (trecea tramvaiul chiar pe langa poarta, nu era prea prudent sa ma joc pe strada) si m-am imprietenit cu doau fetite armence, care m-au invitat sa ma joc la ele in casa. Matusa era la piata, unchiul la lucru. A fost mare zarva pana m-a gasit matusa, probabil meritam vreo doua la fund pt spaima trasa, dar nu le-am primit, corectiile fizice mi le-a administrat mama mea din plin de nenumarate ori de-a-lungul vietii. Cand ma mai cearta ca sunt prea grasa ii reamintesc cum ma indopa ca pe gaste pana am terminat facultatea (mereu ma caina toata familia ca sunt prea slaba cand veneam in vacantele din timpul studentiei) si ca "unde da mama creste".
Daca eram intrebata ce vreau sa ma fac raspundeam invariabil doctorita si tot invariabil toata familia radea de mine ca sunt asa de incetinica incat moare bolnavul pana ajung eu la el. In timpul ciclului doi am citit o carte despre o aviatoare sovietica, mare eroina de razboi, Marina Raskova, si as fi vrut sa devin aviatoare, dar am renuntat si la visul asta in timpul liceului, cand as fivrut sa devin inginer geolog, lucru care mi s-ar fi potrivit poate mai bine, avand in vedere dragostea mea pt pietre.. Soarta a hotarat ca e mai bine sa devin chimista, am intrat din prima la facultate si, la doi ani dupa absolvire si inca un stagiu intr-un spital, dar despre care am sa vorbesc alta data, am ajuns sa fiu multa vreme singura chimista care a lucrat in laborator intr-o intreprindere in care f multi angajati cu studii superioare erau fie geologi, fie ingineri geologi.
Ma cataram pe scara inalta, treceam printr-un fel de holisor pana la taxatoare (sau taxator, dupa caz), plateam biletul, stateam pana aproape de statia terminus a calatoriei in cabina principala, apoi glisam usile ce separau holul de coborare de restul tramvaiului si coboram. Scriu toate acestea pt ca intr-o zi am uitat cutiuta de chibrituri in care-mi pastram banutii de tramvai acasa si m-am urcat in tramvai cu posetuta de iasca frumos ornata, cumparata din balci, complet goala.
Alt copil probabil ar fi coborat la prima, ar fi mers o statie inapoi pe jos si ar fi luat banutii de acasa. Dar eu sunt nascuta in zodia berbecului si despre berbeci se spune ca nu dau niciodata inapoi (inutil sa spun cate cucuie, virtuale desigur, am incasat din cauza aceasta in viata). Deci m-am postat in holisorul de la scara de urcare si am cautat disperata in gentuta minute in sir, pana cand taxatoarei i s-a facut mila si mi-a facut semn sa trec prin vagon spre usa din fata, fara sa platesc, evident. Figura a tinut si in al doilea tramvai.
Au fost primele dintr-un lung sir de blaturi, dar cele ulterioare s-au petrecut in timpul studentiei, din spirit de fronda fata de saracia in care ne zbateam noi, cam toti studentii, desi multi dintre noi aveau burse de stat (e drept ca pt bursele alea mai trebuia sa si invatam, pt ca exista un plafon, cred ca era 7,50 media pe sesiunea anterioara) dar caministii nu primeau decat 30 de lei lunar.
Biata mea matusa s-a speriat cand a gasit cutiuta cu bani, a lasat copiii mici singuri acasa si a venit intr-un suflet la policlinica, gasind o nepoata mirata ca a fost nevoie de atata deranj, doar ma descurcasem asa de frumos la venire incat nu vedeam de ce n-as fi facut-o la fel si la inapoiere.
Nu stiu de ce, desi nu existau prea multi pacienti la usa doctorului, acesta de multe ori ma incuia in cabinet ore in sir si pleca la treburile lui, venind intr-un tarziu sa-mi faca toaleta operatiei. Au fost lectii de rabdare, supunere si umilinta prin care probabil, conform invataturii budiste, imi ispaseam niste pacate karmice savarsite in alta viata.
Dupa vreo doua luni de stat la prima matusa mi-am schimbat domiciliul la cea de-a doua, care nu avea copii,dar nici nu avea unde sa ma culce, decat pe o lada intr-un hol de trecere. Fiind mai mult un sac de oase (doctorul din Sf Paraschiva nu ma scotea, eram cumplit de slaba, nimeni n-ar crede vazandu-mi dimensiunile ulterioare) lada n-a fost perceputa de mine ca un lucru incomod, mai ales ca la aceasta matusa am avut parte si de un oarecare rasfat (lucru pt care ii sunt profund recunoscatoare, a fost singura perioada din viata mea cand m-a rasfatat cineva).
In fiecare saptamana mergeam la cinema, cred ca atunci am vazut si Hamlet cu Lawrence Olivier, dar nu cred ca am inteles mare lucru din drama printului danez, in fiecare zi capatam bani pt o prajitura la cofetarie (erau amandine, violete sau unele cu tugui plin cu crema, cred ca se chemau Moscova, grozav de bune dar taaare mici), cand au aparut ciresele matusa (al carei sot, electrician particular, om de o bunatate rara, care imi spunea mereu ca de baza e shpaga, castiga binisor comparativ cu celalalt unchi, care trebuia sa intretina din leafa lui de tinichigiu nevasta si cei doi copii) imi cumpara "de la tarani" cate un kg numai pt mine. N-am stat chiar degeaba pe capul matusilor, parintii aveau grija sa le recompenseze pt asta, dar cred ca erau totusi stresate ca trebuiau sa aiba grija de un copil strain, chiar daca acel copil era cam mototol si cam prea cuminte.
Cam odata pe saptamana venea masina cu inghetata, niste cilindri din ace de gheata colorate si aromate, infasurati pe un bat. Mi se cumparau cate 5-6, pe care le mancam odata (nu existau frigidere, nici macar racitoare --dulapuri in care se puneau blocuri de gheata-- in dotarea familiei) in timp ce avertismentele "o sa racesti, o sa te doara gatul" imi intrau pe o ureche si-mi ieseau pe amandoua. N-am racit niciodata si nici nu m-a durut gatul in schimb pe fetita mea mai mare (ii zic fetita desi e om in toata firea deja, asa cum si mama mea imi raspunde la telefon cand ii zic sarumana "sa traiesti fetito") intr-o vara a mancat doua inghetate rusesti Marojnaia, criminal de bune la gust, si a facut o amigdalita "de toata frumusetea". E drept ca o Marojnaia din aceea era cam cat 5-6 inghetate pe bat din copilaria mea.
Am citit la Moshe&Mordecai amintirile unora despre braga. Eu, in afara de vorba "ieftin ca braga" imi amintesc de o posirca ingrozitoare, un fel de laturi tulburi si gretoase. E drept ca mama mea m-a blestemat sa am si eu copii tot atat de mofturosi la mancare ca si mine, si acest blestem, spus probabil din tot sufletul, s-a implinit, mai mult, si nepotica e o mofturoasa. Degeaba zic americanii "picky eaters are made, not born", eu sunt convinsa ca e ceva in gene.
Unchiul meu avea un nepot care a urmat medicina, studiile fiindu-i platite de acest unchi. Acum e undeva prin Galati, a fost un student eminent si sunt sigura ca e si un doctor f bun, dar nu suntem in relatii, familia unchiului meu nefiind prea bucuroasa ca se inrudesc cu "taranca". Acest nepot avea si el o biblioteca, pe care am cam ravasit-o luand carti pt citit, erau mai ales carti din colectia de 15 lei, deloc potrivite pt varsta mea, una din ele era despre Cleopatra, alta despre Ecaterina cea Mare a Rusiei, erau scrise cam in genul tabloidelor de azi.
Bineinteles ca ma jucam de-a doctorita, primisem de la matusa si prima mea papusa de fabrica, era f urata si-mi era tare mila de ea din cauza asta. Ma jucam mai mult singura, in ghereta unchiului meu, dar intr-o zi am iesit pe strada (trecea tramvaiul chiar pe langa poarta, nu era prea prudent sa ma joc pe strada) si m-am imprietenit cu doau fetite armence, care m-au invitat sa ma joc la ele in casa. Matusa era la piata, unchiul la lucru. A fost mare zarva pana m-a gasit matusa, probabil meritam vreo doua la fund pt spaima trasa, dar nu le-am primit, corectiile fizice mi le-a administrat mama mea din plin de nenumarate ori de-a-lungul vietii. Cand ma mai cearta ca sunt prea grasa ii reamintesc cum ma indopa ca pe gaste pana am terminat facultatea (mereu ma caina toata familia ca sunt prea slaba cand veneam in vacantele din timpul studentiei) si ca "unde da mama creste".
Daca eram intrebata ce vreau sa ma fac raspundeam invariabil doctorita si tot invariabil toata familia radea de mine ca sunt asa de incetinica incat moare bolnavul pana ajung eu la el. In timpul ciclului doi am citit o carte despre o aviatoare sovietica, mare eroina de razboi, Marina Raskova, si as fi vrut sa devin aviatoare, dar am renuntat si la visul asta in timpul liceului, cand as fivrut sa devin inginer geolog, lucru care mi s-ar fi potrivit poate mai bine, avand in vedere dragostea mea pt pietre.. Soarta a hotarat ca e mai bine sa devin chimista, am intrat din prima la facultate si, la doi ani dupa absolvire si inca un stagiu intr-un spital, dar despre care am sa vorbesc alta data, am ajuns sa fiu multa vreme singura chimista care a lucrat in laborator intr-o intreprindere in care f multi angajati cu studii superioare erau fie geologi, fie ingineri geologi.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
Pacient in Romania II
Deci sa reiau. Dupa ani si ani de mers la doctori si tratamente mai mult sau mai putin "dupa ureche" (sa nu uitam ca cele descrise de mine se petrec dupa razboi, cred ca pt multi senzatia pe care o au citind acum se aseamana cu cea pe care am avut-o cand am citit volumul de "Proza Istorica Greaca", adica: "interesant, dar totul s-a petrecut in alta epoca--antichitate--si cu alte generatii"), dr Tanaseanu a ajuns la concluzia ca se impune o operatie de mastoidita pt ca, i-a spus el parintilor dupa operatie "daca mai statea doua saptamani ajungea infectia la creier si murea".
Dr acesta statea in ceea ce se numeste acum o vila, aproape de intersectia Caii Calarasilor cu str Negustori, si acolo avea un cabinet particular, o biblioteca bine garnisita chiar si cu carti pt copii, pt ca avea in posesie si o loaza (asa am dedus eu din ce imi spunea despre el si din cele ce am aflat ulterior, devenind colegi de liceu) de baiat ceva mai mare decat mine. Cat am mers la cabinet, vazand cu cat jind priveam la carti, mi-a imprumutat, treptat, o mare parte din ele, la inceput nu ma credea ca sunt in stare sa le devorez atat de repede, ma punea sa le povestesc.
Mai avea si un post la un spital de stat, "Tudor Vladimirescu" pe nume, un spital de copii care a fost desfiintat de mult, nu stiu de ce, probabil pt ca nu erau conditii adecvate acolo. Cladirea, trista si cenusie, era tot pe Calea Calarasi, aproape de intersectia cu Mircea Voda. In curtea mare si neingrijita a spitalului era policlinica. Am avut mare inceredere ca dupa operatie voi scapa de cosmarul urechii care tot curgea, intr-un tarziu increderea mi-a fost rasplatita.
Am fost internata in spital, mi s-a facut anestezie locala (mama mea spunea ca doctorul a cerut o sticluta cu cocaina necesara pt anestezie si ca dorintza, n-am idee prin ce mijloace, i s-a indeplinit, cum a trecut atata timp de atunci nu cred ca ar avea cineva de suferit din cauza acestei afirmatii), am stat f cuminte pe masa de operatie (doctorul chiar m-a laudat pt asta pt ca la chiuretajele facute pe viu despre care am povestit in episodul anterior nu eram in stare sa fiu cuminte) si nu numai ca am auzit cum mi se spargea osul cu dalta, dar am si simtit, in capul meu care parea ca a capatat dimensiunile unei banite, oarece durere atunci cand a fost eliminata infectia.
Ajunsa in salon, unde se mai afla o fetita de 14 ani, fiica de doctor, care avea "deplasare de picior din cauza ca i s-au dat prea multe vitamine", asa zicea ea (si mai zicea fetita ca e bine sa fi bolnava, pt ca primesti multe portocale si multa ciocolata, eu nu stiam ce gust are cicolata si nu aveam sa aflu pana in anul intai de facultate, in loc de portocale am primit o limonada care mi s-a parut ca are un gust dumnezeiesc, si doua din cele patru prajituri de cofetarie trimise de mama mea, celelalte doua se pare ca au ramas la "voluntara" care ducea pachetele la copiii bolnavi) am mancat repede, spre uimirea si supararea personalului medical, care spunea ca nu am voie, cele doua prajituri. Mi s-a facut un f mare bandaj si am fost repede externata. Deodata cu mine au mai fost operati alti doi copii, mai mari, aveau acelasi diagnostic.
Am stat atunci mai multe luni in Bucuresti, pt ca nu se vindeca rana de la operatie. In zilele noastre totul s-ar fi rezolvat repede cu cateva doze de antibiotice, atunci singururl mijloc prin care se combatea infectia, in afara de universalul spirt, era sulfamida, care se descoperise in anii 30, fusese patentata intr-o forma mai rudimentara, Prontozil, de germani si folosita intens in timpul razboiului, apoi chimistii de la Institulul Pasteur din Franta au descoperit o varianta mai pura si mai eficace pe care nu au patentat-o, incat omenirea a putut beneficia de aceasta descoperire chiar daca nu a avut mijloacele materiale de a achizitiona patentul german.
Penicilina, primul antibiotic descoperit de Ian Fleming, a fost folosita prima data in 1942-42. La noi, daca e sa-l cred pe Petre Salcudeanu si a sa "Biblioteca din Alexandria", a fost folosit pt prima data in anii 50, in clinicile si sanatoriile speciale ale partidului, PS zice ca tratamentele nu se dadeau in functie de eficacitatea pe care ar fi putut-o avea asupra bacilului Koch, responsabil de TBC, ci in functie de importanta activistului, chiar daca ravagiile facute de bacil faceau inutil tratamentul cu penicilina.
Copiii ceilalti nu se vindecau la exterior, s-au tratat un timp si rana s-a inchis, eu insa am luptat f multa vreme cu supuratia din interior care nu mai inceta. Am avut o lunga vacanta petrecuta la matusi. Pt ca eram in timpul anului scolar familia a aranjat cu directia unei scoli de pe strada Avrig sa urmez acolo cursurile. S-a ales acea scoala pt ca prima matusa la care am stat locuia cu chirie intr-o casa particulara, cam vis-a-vis de sediul ProTVului, se intra in curte printr-un gang, pt ca proprietareasa locuia in alta parte, casa, probabil pusa cu japca in folosul clasei muncitoare, a ramas fara canalizare, avea totusi o cismea in curte si o toaleta in afara casei, dar nu avea lumina electrica, mai tarziu, in clasa a noua, am stat in gazda la o doamna care locuia tot cu chirie in aceeasi casa, dar avea o camera fara soba, pe care mi-a pus-o la dispozitie, avea si cateva carti, printre care Petru cel Mare de Alexei Tolstoi, cel cu "Calvarul", nu scriitorul de SF, bineinteles ca le-am citit.
Din cauza conditiilor de locuit (prima camera in care a stat matusa cu familia si copiii era deasupra unei pivnite, varul meu s-a imbolnavit "pt ca i s-a varsat infectia din amigdale in plamani", asa zicea familia, de fapt de TBC (pe vremea aceea era rusine sa spui ca ai pe cineva bolnav de TBC, ulterior acest stigmat s-a aruncat, in mentalitatea celor de la tara, asupra celor bolnavi de cancer, se considera, cred, ca bolile incurabile vin ca urmare a unor pacate grave existente in acea familie, multe familii in care se "incuiba" TBCul erau secerate, mureau tineri de 18-20 de ani,unul dupa altul) si a fost internat la Spitalul de copii Emilia Irza, din cartierul Tei. Am fost si l-am vizitat intr-o zi, erau mai multi copilasi inchisi intr-un tarc.
Multi, multi ani mai tarziu, cand fetita mea mai mare, atunci in varsta de 2 ani si 8 luni, a fost diagnosticata cu hepatita si a venit salvarea in toiul noptii s-o interneze in spital m-am internat cu ea si bine am facut, am organizat un fel de gradinita in salonul in care eram impreuna cu alti copii, le-am citit povesti si poezii si sper ca le-a fost mai usor, mai ales ca una din fetite era f stresata de faptul ca sta inchisa acolo. Eram un pic necajita pt ca ceilalti copii imi sorbeau cuvintele in timp ce fetita mea se juca un pic mai la o parte, intr-o zi insa mi-a luat din mana "Carticica de patru ani" a Constantei Buzea, care avea si niste desene f frumoase si o poezie care incepea cu "La spital daca te duci/Bei precis sirop de nuci", f apreciata de copii, mi-a luat deci cartea din mana si a declarat "acum citesc eu" si a inceput sa recite o poezie cu "Vrabiutza de la mare".
Dar sa ma intorc la scoala de pe str Avrig. Cu bandajul meu urias trebuie ca aratam extrem de ciudat. Invatatoarea le-a atras copiilor de clasa patra (am mers mai devreme la scoala decat ceilalti copii, se intra in clasa intai la 7 ani, dar despre asta deja am mai vorbit in alta parte) sa nu ma loveasca la operatie, intamplarea a facut insa ca un copil sa-i sparga altuia capul cu penarul, asta si faptul ca n-am priceput nimic din lectia de matematica la care am asistat (copiii de la oras pareau la ani lumina inaintea noastra, a celor de la tara, in ce priveste pregatirea, m-am lovit de asta si la admiterea in liceu, atunci am recuperat dupa numai o luna de pregatire intensiva) m-au facut sa refuz sa mai merg la scoala, chiar daca a trebuit sa dau examen de absolvire a ciclului intai. Examenul l-am luat, pt ca eram considerata printre primii din clasa (cu un an inainte luasem chiar premiul intai, dar pe vremea mea nu se puneau coronite copiilor, ca in "Morometii" si apoi in anii cand au fost copiii mei in scoala si aveam sarcina, deloc usoara dar extrem de placuta, sa fac rost de flori, care nu se prea gaseau, pt coronite)
Continuarea in partea III-a
Dr acesta statea in ceea ce se numeste acum o vila, aproape de intersectia Caii Calarasilor cu str Negustori, si acolo avea un cabinet particular, o biblioteca bine garnisita chiar si cu carti pt copii, pt ca avea in posesie si o loaza (asa am dedus eu din ce imi spunea despre el si din cele ce am aflat ulterior, devenind colegi de liceu) de baiat ceva mai mare decat mine. Cat am mers la cabinet, vazand cu cat jind priveam la carti, mi-a imprumutat, treptat, o mare parte din ele, la inceput nu ma credea ca sunt in stare sa le devorez atat de repede, ma punea sa le povestesc.
Mai avea si un post la un spital de stat, "Tudor Vladimirescu" pe nume, un spital de copii care a fost desfiintat de mult, nu stiu de ce, probabil pt ca nu erau conditii adecvate acolo. Cladirea, trista si cenusie, era tot pe Calea Calarasi, aproape de intersectia cu Mircea Voda. In curtea mare si neingrijita a spitalului era policlinica. Am avut mare inceredere ca dupa operatie voi scapa de cosmarul urechii care tot curgea, intr-un tarziu increderea mi-a fost rasplatita.
Am fost internata in spital, mi s-a facut anestezie locala (mama mea spunea ca doctorul a cerut o sticluta cu cocaina necesara pt anestezie si ca dorintza, n-am idee prin ce mijloace, i s-a indeplinit, cum a trecut atata timp de atunci nu cred ca ar avea cineva de suferit din cauza acestei afirmatii), am stat f cuminte pe masa de operatie (doctorul chiar m-a laudat pt asta pt ca la chiuretajele facute pe viu despre care am povestit in episodul anterior nu eram in stare sa fiu cuminte) si nu numai ca am auzit cum mi se spargea osul cu dalta, dar am si simtit, in capul meu care parea ca a capatat dimensiunile unei banite, oarece durere atunci cand a fost eliminata infectia.
Ajunsa in salon, unde se mai afla o fetita de 14 ani, fiica de doctor, care avea "deplasare de picior din cauza ca i s-au dat prea multe vitamine", asa zicea ea (si mai zicea fetita ca e bine sa fi bolnava, pt ca primesti multe portocale si multa ciocolata, eu nu stiam ce gust are cicolata si nu aveam sa aflu pana in anul intai de facultate, in loc de portocale am primit o limonada care mi s-a parut ca are un gust dumnezeiesc, si doua din cele patru prajituri de cofetarie trimise de mama mea, celelalte doua se pare ca au ramas la "voluntara" care ducea pachetele la copiii bolnavi) am mancat repede, spre uimirea si supararea personalului medical, care spunea ca nu am voie, cele doua prajituri. Mi s-a facut un f mare bandaj si am fost repede externata. Deodata cu mine au mai fost operati alti doi copii, mai mari, aveau acelasi diagnostic.
Am stat atunci mai multe luni in Bucuresti, pt ca nu se vindeca rana de la operatie. In zilele noastre totul s-ar fi rezolvat repede cu cateva doze de antibiotice, atunci singururl mijloc prin care se combatea infectia, in afara de universalul spirt, era sulfamida, care se descoperise in anii 30, fusese patentata intr-o forma mai rudimentara, Prontozil, de germani si folosita intens in timpul razboiului, apoi chimistii de la Institulul Pasteur din Franta au descoperit o varianta mai pura si mai eficace pe care nu au patentat-o, incat omenirea a putut beneficia de aceasta descoperire chiar daca nu a avut mijloacele materiale de a achizitiona patentul german.
Penicilina, primul antibiotic descoperit de Ian Fleming, a fost folosita prima data in 1942-42. La noi, daca e sa-l cred pe Petre Salcudeanu si a sa "Biblioteca din Alexandria", a fost folosit pt prima data in anii 50, in clinicile si sanatoriile speciale ale partidului, PS zice ca tratamentele nu se dadeau in functie de eficacitatea pe care ar fi putut-o avea asupra bacilului Koch, responsabil de TBC, ci in functie de importanta activistului, chiar daca ravagiile facute de bacil faceau inutil tratamentul cu penicilina.
Copiii ceilalti nu se vindecau la exterior, s-au tratat un timp si rana s-a inchis, eu insa am luptat f multa vreme cu supuratia din interior care nu mai inceta. Am avut o lunga vacanta petrecuta la matusi. Pt ca eram in timpul anului scolar familia a aranjat cu directia unei scoli de pe strada Avrig sa urmez acolo cursurile. S-a ales acea scoala pt ca prima matusa la care am stat locuia cu chirie intr-o casa particulara, cam vis-a-vis de sediul ProTVului, se intra in curte printr-un gang, pt ca proprietareasa locuia in alta parte, casa, probabil pusa cu japca in folosul clasei muncitoare, a ramas fara canalizare, avea totusi o cismea in curte si o toaleta in afara casei, dar nu avea lumina electrica, mai tarziu, in clasa a noua, am stat in gazda la o doamna care locuia tot cu chirie in aceeasi casa, dar avea o camera fara soba, pe care mi-a pus-o la dispozitie, avea si cateva carti, printre care Petru cel Mare de Alexei Tolstoi, cel cu "Calvarul", nu scriitorul de SF, bineinteles ca le-am citit.
Din cauza conditiilor de locuit (prima camera in care a stat matusa cu familia si copiii era deasupra unei pivnite, varul meu s-a imbolnavit "pt ca i s-a varsat infectia din amigdale in plamani", asa zicea familia, de fapt de TBC (pe vremea aceea era rusine sa spui ca ai pe cineva bolnav de TBC, ulterior acest stigmat s-a aruncat, in mentalitatea celor de la tara, asupra celor bolnavi de cancer, se considera, cred, ca bolile incurabile vin ca urmare a unor pacate grave existente in acea familie, multe familii in care se "incuiba" TBCul erau secerate, mureau tineri de 18-20 de ani,unul dupa altul) si a fost internat la Spitalul de copii Emilia Irza, din cartierul Tei. Am fost si l-am vizitat intr-o zi, erau mai multi copilasi inchisi intr-un tarc.
Multi, multi ani mai tarziu, cand fetita mea mai mare, atunci in varsta de 2 ani si 8 luni, a fost diagnosticata cu hepatita si a venit salvarea in toiul noptii s-o interneze in spital m-am internat cu ea si bine am facut, am organizat un fel de gradinita in salonul in care eram impreuna cu alti copii, le-am citit povesti si poezii si sper ca le-a fost mai usor, mai ales ca una din fetite era f stresata de faptul ca sta inchisa acolo. Eram un pic necajita pt ca ceilalti copii imi sorbeau cuvintele in timp ce fetita mea se juca un pic mai la o parte, intr-o zi insa mi-a luat din mana "Carticica de patru ani" a Constantei Buzea, care avea si niste desene f frumoase si o poezie care incepea cu "La spital daca te duci/Bei precis sirop de nuci", f apreciata de copii, mi-a luat deci cartea din mana si a declarat "acum citesc eu" si a inceput sa recite o poezie cu "Vrabiutza de la mare".
Dar sa ma intorc la scoala de pe str Avrig. Cu bandajul meu urias trebuie ca aratam extrem de ciudat. Invatatoarea le-a atras copiilor de clasa patra (am mers mai devreme la scoala decat ceilalti copii, se intra in clasa intai la 7 ani, dar despre asta deja am mai vorbit in alta parte) sa nu ma loveasca la operatie, intamplarea a facut insa ca un copil sa-i sparga altuia capul cu penarul, asta si faptul ca n-am priceput nimic din lectia de matematica la care am asistat (copiii de la oras pareau la ani lumina inaintea noastra, a celor de la tara, in ce priveste pregatirea, m-am lovit de asta si la admiterea in liceu, atunci am recuperat dupa numai o luna de pregatire intensiva) m-au facut sa refuz sa mai merg la scoala, chiar daca a trebuit sa dau examen de absolvire a ciclului intai. Examenul l-am luat, pt ca eram considerata printre primii din clasa (cu un an inainte luasem chiar premiul intai, dar pe vremea mea nu se puneau coronite copiilor, ca in "Morometii" si apoi in anii cand au fost copiii mei in scoala si aveam sarcina, deloc usoara dar extrem de placuta, sa fac rost de flori, care nu se prea gaseau, pt coronite)
Continuarea in partea III-a
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
marți, 10 februarie 2009
Pacient in Romania I
Desi deja televiziunile au trecut la alta campanie si nu s-a mai produs, inca, (Doamne fereste!) un deces care sa le fie imputat medicilor cred ca ar fi momentul sa incep sa ridic putin "valul alb", vorba poetului, de pe un aspect al vietii mele, si anume acela de pacienta.
Am scris de mai multe ori ca "am multe hibe" referindu-ma la sanatate. Din cele povestite de mama mea hibele au inceput inca de la o varsta frageda cand, dupa una din bolile copilariei, probabil pojar, a inceput sa-mi curga urechea. In plus, poate din cauza conditiilor de trai, tinand cont ca m-am nascut cu 10 zile inainte de bombardamentul aliat asupra Bucurestiului, ca tatal meu a fost invalid de razboi (a trait din 44 pana in 87 cu un singur plaman) iar mama casnica, ca singurul ajutor a venit de la bunicii dinspre mama (care mai aveau 4 fete inca nemaritate) pt ca cei din partea tatalui au decedat inainte de casatoria parintilor mei, cert e ca am suferit si de rahitism, din fericire fara urmari prea grave.
In comuna in care mi-am petrecut copilaria era o doctorita specializata in medicina generala, destul de bine pregatita, mai exista intr-o comuna (acum oras) vecina un doctor vestit in special pt relatia cu pacientii, pt ca stia sa le explice pe intelesul lor ce au de facut ca sa-si amelioreze suferintele ("nasturii astia albastri ii iei dimineata, pe cei rosii seara), celebrul doctor Marinescu, un adevarat apostol, se pare, dar eu n-am ajuns niciodata la el, pt ca principalele mele suferinte tineau de ORL. Sora mea insa a fost dusa la consultatie pt ca avea o eruptie, febra mare si nu manca. Mama mea i-a spus doctorului ca i-a dat un covrig si raspunsul lui a fost: "Fi-ti-ar covrigu' al dracului! Omorai copilul! Nu-ti dai seama ca ce are pe piele are si pe matze?" Bineinteles ca a primit tratamentul necesar si s-a vindecat.
Nu stiu de ce pt familia mea Orasul (cu O mare) era unul singur: Bucurestiul, acolo am fost dusa din cand la control si am fost operata de polipi in nas si urechi (asa i se explica mamei mele necazul cu urechea, ca fiind produs de polipi, pe care doctorul ii chiureta pe viu, inutil sa spun cat durea, ma cutremur si acum, mai tarziu, peste mai bine de un deceniu am aflat ca aveam un colesteoatom, nici acum nu stiu exact ce este, se pare ca un fel de tumora, dar dupa ce mi-a fost extras la Coltea se pare ca nu s-a mai refacut). Medicamentele erau rare si scumpe, cabinetele particulare, consultatia costa ogroaza de bani, poate de aceea mama mea a refuzat sa fiu operata pe la vreo 6 ani.
Pana la urma tot la cutit (si dalta) am ajuns, dar la 10 ani, pt ca infectia, dupa ce mi-a "mancat" timpanul, a avansat spre mastoida.
Dar mai intai vreau sa povestesc cate ceva despre acele calatorii la Oras, unde aveam de acum 2 matusi la care "sa tragem". Mergeam cu trenul pana la Urziceni si de acolo prin Ploiesti (unde faceam o"escala" la o verisoara din partea tatalui, mult mai mare ca mine, avea si copil, deh, familie numeroasa, tatal meu era al saselea copil din 7 frati buni si 3 vitregi, bunica a murit cand tatal meu avea 4 ani) la Bucuresti. Asta pt ca linia ferata Urziceni-Bucuresti s-a dat in folosinta mai tarziu (era vremea in care se punea mare accent pe infrastructura, in special caile ferate, in acea perioada s-au construit, si cu munca voluntara, celebrele linii Salva-Viseu si Bumbesti-Livezeni, era si un cantec "Rasuna valea,rasuna valea/de la Bumbesti la Livezeni", pt linia Urziceni-Bucuresti s-a folosit numai munca salariata)
Calea ferata trecea printre niste dealuri care vara erau pline de maci, imi doream tare mult sa pot cobori dintren si sa culeg macii aceia, mai tarziu,cand ne-am cumparat masina, sotul meu, exasperat de strigatele mele de "mac-mac" de cate ori vedeam maci, oprea si ma lasa sa culeg boboci de maci pe care ii asteptam cu emotie sa se deschida in glastra. Nu incetam sa ma minunez cum dintr-un boboc atat de mic puteau iesi niste petale atat de mari, la inceput cam mototolite, apoi se netezeau si luminau cu rosul lor aprins.
In 1954 a murit bunicul meu. A fost o vreme bolnav si era nevoit sa doarma stand pe scaun pt ca nu putea respira bine, nu-l lasa inima, dar, desi avea doar 3 clase, citea f mult, imprunmuta carti de la Caminul Cultural, printre ele imi amintesc de una despre minerale, cu poze interesante cu flori de mina, poate de acolo mi-a ramas dragostea de pietre, incat atunci cand am fost in Salt Lake City mi-am umplut cativa saculeti cu pietricele frumos colorate de la un magazin tip "New Age", am vazut si in Bucuresti genul asta de magazin, o pravalioara de fapt, in fata la Cora,dar la noi pietrele sunt mult mai scumpe.
Inmormantarea a fost dupa sufletul lui bun, desi era iarna si zapada a fost o zi cu moina, n-au fost mari probleme la sapat groapa, la foarte scurt timp (in februarie) a inceput Viscolul Secolului. A cazut atata zapada incat casa noastra era acoperita pana la streasina, tatal meu nu s-a mai dus la serviciu, statea la masa si facea niste devize (a lucrat in constructii) si ne spunea ca, in ciuda sobei incinse, i-au inghetat genunchii.
De fapt mie nu mi-a placut niciodata iarna, aveam circulatie proasta la maini si picioare (abia in 81 am facut o scintigrama si am aflat ca nu-mi functioneaza bine tiroida, pana atunci fusesem la ORL, la dentist si nu mai stiu la ce alt specialist din motive de dureri nejustificate de vreo suferinta reala, de fapt aveam lipsa mare de calciu si magneziu, doctorul Negruzzi, Dumnezeu sa-l odihneasca, mi-a spus sa inghit fiole de sulfat de magneziu la orele 11 si 19, am fost cam stresata la inceput nu cumva sa sar vreo doza, dar am inteles de ce ma pocnea somnolenta de ani de zile fix la orele acelea, si nu-i spusesem nimic doctorului despre asta) si inghetam atat de rau afara in zapada incat atunci cand ajungeam inapoi in casa plangeam de durere langa soba.
Zapada era atat de mare incat ne urcam cu sania pe acoperisul sopronului din fata fostei pravalii a strabunicului (care de-acum era casa noastra) si ne dadeam drumul la vale. Cand s-au reluat cursurile n-a mai fost nevoie sa merg pe strada pana la scoala, am trecut direct peste gard, care nu se mai vedea din troiene, pana in curtea scolii. Cred ca tot atunci am avut si "tuse magareasca" m-am intalnit pe drum cu popa care m-a certat (ca un parinte ce era)ca merg la scoala fiindca "o sa ma intoarca boala" si asa s-a intamplat, mai tusesc si acum, dar nu"magareste" ci din alte motive, despre care am sa vorbesc mai tarziu.
Spre sfarsitul lui martie parintii au hotarat ca e cazul sa ma operez la ureche si am mers, la Bucuresti. Desi troienele incepusera sa se topeasca, tot mai atingeau ici-colo inaltimea de doi metri. In capitala un timp aprovizionarea cu paine si alte alimente s-a facut cu ajutorul armatei.
Despre operatie in episodul urmator.
Am scris de mai multe ori ca "am multe hibe" referindu-ma la sanatate. Din cele povestite de mama mea hibele au inceput inca de la o varsta frageda cand, dupa una din bolile copilariei, probabil pojar, a inceput sa-mi curga urechea. In plus, poate din cauza conditiilor de trai, tinand cont ca m-am nascut cu 10 zile inainte de bombardamentul aliat asupra Bucurestiului, ca tatal meu a fost invalid de razboi (a trait din 44 pana in 87 cu un singur plaman) iar mama casnica, ca singurul ajutor a venit de la bunicii dinspre mama (care mai aveau 4 fete inca nemaritate) pt ca cei din partea tatalui au decedat inainte de casatoria parintilor mei, cert e ca am suferit si de rahitism, din fericire fara urmari prea grave.
In comuna in care mi-am petrecut copilaria era o doctorita specializata in medicina generala, destul de bine pregatita, mai exista intr-o comuna (acum oras) vecina un doctor vestit in special pt relatia cu pacientii, pt ca stia sa le explice pe intelesul lor ce au de facut ca sa-si amelioreze suferintele ("nasturii astia albastri ii iei dimineata, pe cei rosii seara), celebrul doctor Marinescu, un adevarat apostol, se pare, dar eu n-am ajuns niciodata la el, pt ca principalele mele suferinte tineau de ORL. Sora mea insa a fost dusa la consultatie pt ca avea o eruptie, febra mare si nu manca. Mama mea i-a spus doctorului ca i-a dat un covrig si raspunsul lui a fost: "Fi-ti-ar covrigu' al dracului! Omorai copilul! Nu-ti dai seama ca ce are pe piele are si pe matze?" Bineinteles ca a primit tratamentul necesar si s-a vindecat.
Nu stiu de ce pt familia mea Orasul (cu O mare) era unul singur: Bucurestiul, acolo am fost dusa din cand la control si am fost operata de polipi in nas si urechi (asa i se explica mamei mele necazul cu urechea, ca fiind produs de polipi, pe care doctorul ii chiureta pe viu, inutil sa spun cat durea, ma cutremur si acum, mai tarziu, peste mai bine de un deceniu am aflat ca aveam un colesteoatom, nici acum nu stiu exact ce este, se pare ca un fel de tumora, dar dupa ce mi-a fost extras la Coltea se pare ca nu s-a mai refacut). Medicamentele erau rare si scumpe, cabinetele particulare, consultatia costa ogroaza de bani, poate de aceea mama mea a refuzat sa fiu operata pe la vreo 6 ani.
Pana la urma tot la cutit (si dalta) am ajuns, dar la 10 ani, pt ca infectia, dupa ce mi-a "mancat" timpanul, a avansat spre mastoida.
Dar mai intai vreau sa povestesc cate ceva despre acele calatorii la Oras, unde aveam de acum 2 matusi la care "sa tragem". Mergeam cu trenul pana la Urziceni si de acolo prin Ploiesti (unde faceam o"escala" la o verisoara din partea tatalui, mult mai mare ca mine, avea si copil, deh, familie numeroasa, tatal meu era al saselea copil din 7 frati buni si 3 vitregi, bunica a murit cand tatal meu avea 4 ani) la Bucuresti. Asta pt ca linia ferata Urziceni-Bucuresti s-a dat in folosinta mai tarziu (era vremea in care se punea mare accent pe infrastructura, in special caile ferate, in acea perioada s-au construit, si cu munca voluntara, celebrele linii Salva-Viseu si Bumbesti-Livezeni, era si un cantec "Rasuna valea,rasuna valea/de la Bumbesti la Livezeni", pt linia Urziceni-Bucuresti s-a folosit numai munca salariata)
Calea ferata trecea printre niste dealuri care vara erau pline de maci, imi doream tare mult sa pot cobori dintren si sa culeg macii aceia, mai tarziu,cand ne-am cumparat masina, sotul meu, exasperat de strigatele mele de "mac-mac" de cate ori vedeam maci, oprea si ma lasa sa culeg boboci de maci pe care ii asteptam cu emotie sa se deschida in glastra. Nu incetam sa ma minunez cum dintr-un boboc atat de mic puteau iesi niste petale atat de mari, la inceput cam mototolite, apoi se netezeau si luminau cu rosul lor aprins.
In 1954 a murit bunicul meu. A fost o vreme bolnav si era nevoit sa doarma stand pe scaun pt ca nu putea respira bine, nu-l lasa inima, dar, desi avea doar 3 clase, citea f mult, imprunmuta carti de la Caminul Cultural, printre ele imi amintesc de una despre minerale, cu poze interesante cu flori de mina, poate de acolo mi-a ramas dragostea de pietre, incat atunci cand am fost in Salt Lake City mi-am umplut cativa saculeti cu pietricele frumos colorate de la un magazin tip "New Age", am vazut si in Bucuresti genul asta de magazin, o pravalioara de fapt, in fata la Cora,dar la noi pietrele sunt mult mai scumpe.
Inmormantarea a fost dupa sufletul lui bun, desi era iarna si zapada a fost o zi cu moina, n-au fost mari probleme la sapat groapa, la foarte scurt timp (in februarie) a inceput Viscolul Secolului. A cazut atata zapada incat casa noastra era acoperita pana la streasina, tatal meu nu s-a mai dus la serviciu, statea la masa si facea niste devize (a lucrat in constructii) si ne spunea ca, in ciuda sobei incinse, i-au inghetat genunchii.
De fapt mie nu mi-a placut niciodata iarna, aveam circulatie proasta la maini si picioare (abia in 81 am facut o scintigrama si am aflat ca nu-mi functioneaza bine tiroida, pana atunci fusesem la ORL, la dentist si nu mai stiu la ce alt specialist din motive de dureri nejustificate de vreo suferinta reala, de fapt aveam lipsa mare de calciu si magneziu, doctorul Negruzzi, Dumnezeu sa-l odihneasca, mi-a spus sa inghit fiole de sulfat de magneziu la orele 11 si 19, am fost cam stresata la inceput nu cumva sa sar vreo doza, dar am inteles de ce ma pocnea somnolenta de ani de zile fix la orele acelea, si nu-i spusesem nimic doctorului despre asta) si inghetam atat de rau afara in zapada incat atunci cand ajungeam inapoi in casa plangeam de durere langa soba.
Zapada era atat de mare incat ne urcam cu sania pe acoperisul sopronului din fata fostei pravalii a strabunicului (care de-acum era casa noastra) si ne dadeam drumul la vale. Cand s-au reluat cursurile n-a mai fost nevoie sa merg pe strada pana la scoala, am trecut direct peste gard, care nu se mai vedea din troiene, pana in curtea scolii. Cred ca tot atunci am avut si "tuse magareasca" m-am intalnit pe drum cu popa care m-a certat (ca un parinte ce era)ca merg la scoala fiindca "o sa ma intoarca boala" si asa s-a intamplat, mai tusesc si acum, dar nu"magareste" ci din alte motive, despre care am sa vorbesc mai tarziu.
Spre sfarsitul lui martie parintii au hotarat ca e cazul sa ma operez la ureche si am mers, la Bucuresti. Desi troienele incepusera sa se topeasca, tot mai atingeau ici-colo inaltimea de doi metri. In capitala un timp aprovizionarea cu paine si alte alimente s-a facut cu ajutorul armatei.
Despre operatie in episodul urmator.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
duminică, 8 februarie 2009
Ce verde era valea mea Reorganizare Made in Romania
Toata activitatea mea in campul muncii s-a desfasurat intr-un laborator si apoi intr-o intreprindere subordonate Ministerului Agriculturii.
Pt ca mi-am inceput "activitatea productiva" in 1966, la scurt timp dupa venirea la putere a lui Ceausescu, cuvantul de ordine, cel putin in agricultura socialista (eram subordonati direct Departamentului Gostat) era "Reorganizare".
Laboratorul in care lucram fiind f aproape de Bucuresti (langa IMH) personalul angajat era compus aproape exclusiv din agronomi si veterinari care venisera acolo cu mari pile. A produs multe zambete relatarea unei sefe de laborator de la Mihailesti care a intrebat un mare grangur din Departament daca lucreaza la Laboratorul Central si, la raspunsul lui afirmativ (dat la misto) l-a intrebat a cui pila e, ca ea a incercat zadarnic sa se angajeze acolo, pila ei nefiind suficient de influenta.
Cand a inceput "reorganizarea" toata lumea (majoritatea femei) a inceput sa tremure in asteptarea plicului care urma sa trimita adrisantul la Cuca Macaii, in cel mai bun caz. Pana am plecat de acolo, in toamna lui 68, nimeni nu primise acel plic.
Circula totusi un banc, care ilustra f bine esenta acelei reorganizari. Trebuie sa spun mai intai ca pe vremea aceea nu circulau atatea masini in centru, deci nu era atata poluare, incat exista langa Universitate un pom vestit, numit "Pomul cu vrabii".
Bancul suna asa:
Vedeti pomul cu vrabii? Uitati-va cu atentie cum sunt asezate vrabiile pe ramuri. Bun, acum arucati o piatra in directia pomului. Ce observati? Toate vrabiile zboara care incotro, dar in scurt timp se intorc pe aceleasi ramuri, dar in alte formatii. Ei, asta e reorganizarea.
Mi-am amintit de acest banc ascultand relatarile despre reorganizarea tip Boc (sau orice tip doriti, functie de anul in care se tin alegerile locale si pt Parlament)
Pt ca mi-am inceput "activitatea productiva" in 1966, la scurt timp dupa venirea la putere a lui Ceausescu, cuvantul de ordine, cel putin in agricultura socialista (eram subordonati direct Departamentului Gostat) era "Reorganizare".
Laboratorul in care lucram fiind f aproape de Bucuresti (langa IMH) personalul angajat era compus aproape exclusiv din agronomi si veterinari care venisera acolo cu mari pile. A produs multe zambete relatarea unei sefe de laborator de la Mihailesti care a intrebat un mare grangur din Departament daca lucreaza la Laboratorul Central si, la raspunsul lui afirmativ (dat la misto) l-a intrebat a cui pila e, ca ea a incercat zadarnic sa se angajeze acolo, pila ei nefiind suficient de influenta.
Cand a inceput "reorganizarea" toata lumea (majoritatea femei) a inceput sa tremure in asteptarea plicului care urma sa trimita adrisantul la Cuca Macaii, in cel mai bun caz. Pana am plecat de acolo, in toamna lui 68, nimeni nu primise acel plic.
Circula totusi un banc, care ilustra f bine esenta acelei reorganizari. Trebuie sa spun mai intai ca pe vremea aceea nu circulau atatea masini in centru, deci nu era atata poluare, incat exista langa Universitate un pom vestit, numit "Pomul cu vrabii".
Bancul suna asa:
Vedeti pomul cu vrabii? Uitati-va cu atentie cum sunt asezate vrabiile pe ramuri. Bun, acum arucati o piatra in directia pomului. Ce observati? Toate vrabiile zboara care incotro, dar in scurt timp se intorc pe aceleasi ramuri, dar in alte formatii. Ei, asta e reorganizarea.
Mi-am amintit de acest banc ascultand relatarile despre reorganizarea tip Boc (sau orice tip doriti, functie de anul in care se tin alegerile locale si pt Parlament)
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
Ce nu mi-ar fi placut sa fiu
Nu mi-ar fi placut sa fiu soldat la Termophile.
Nu mi-ar fi placut sa fiu gladiator in Roma Antica.
Nu mi-ar fi placut sa fiu rus in timpul invaziei mongole.
Nu mi-ar fi placut sa fiu locuitor al Constantinopolelui in 1453.
Nu mi-ar fi placut sa fiu prizonier de razboi in Imperiul Aztec.
Nu mi-ar fi placut sa fiu inculpat al Inchizitiei.
Nu mi-ar fi placut sa fiu detinut in "Fabrica Mortii" (nazism) sau "Arhipelagul Gulag" (comunism)
Nu mi-ar fi placut sa fiu intelectual in Cambodgia lui Pol Pot.
Nu mi-ar fi placut sa fiu femeie in Afganistanul Talibanilor.
Nu mi-ar fi placut sa fiu pasager in avioanele deturnate in 9/11.
Pe scurt, nu mi-ar fi placut sa fiu victima.
Dar exista cineva caruia sa ii placa un astfel de statut?
Nu mi-ar fi placut sa fiu gladiator in Roma Antica.
Nu mi-ar fi placut sa fiu rus in timpul invaziei mongole.
Nu mi-ar fi placut sa fiu locuitor al Constantinopolelui in 1453.
Nu mi-ar fi placut sa fiu prizonier de razboi in Imperiul Aztec.
Nu mi-ar fi placut sa fiu inculpat al Inchizitiei.
Nu mi-ar fi placut sa fiu detinut in "Fabrica Mortii" (nazism) sau "Arhipelagul Gulag" (comunism)
Nu mi-ar fi placut sa fiu intelectual in Cambodgia lui Pol Pot.
Nu mi-ar fi placut sa fiu femeie in Afganistanul Talibanilor.
Nu mi-ar fi placut sa fiu pasager in avioanele deturnate in 9/11.
Pe scurt, nu mi-ar fi placut sa fiu victima.
Dar exista cineva caruia sa ii placa un astfel de statut?
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
Abonați-vă la:
Postări (Atom)