Poveste de Crăciun
Nu vrei să mai rămâi, iubito, măcar o primăvară încă,
Înfășurată-n iasomie, ca o mireasă de-mprumut,
Să te scufunzi la mine-n suflet ca într-o lacrimă adâncă,
Pe care să mi-o plâng în palmă și-nfrigurat să o sărut?
Nu vrei să-mi fii din nou lumina ce mă-ncălzește în retine,
Să am eu singur propriul soare, să fac cu el orice doresc,
Să-mi curgi în venele bătrâne prin mii și mii de serpentine,
În care, scufundându-mi ochii, mereu, mereu să te găsesc?
Nu vrei să mai dormim o noapte și-apoi să râdem că vin zorii
Și n-am știut cât e de scurtă, de parc-am fi murit puțin?
Să bem râzând din apa vieții, ciocnind pocale iluzorii
Și s-ascultăm cum cântă-n sobe, din nai, crenguțele de pin.
Ce vrei să-ți dau la schimb pe-o clipă ce ți-a rămas nefolosită?
Nu am prea multă bogăție, dar cere-mi orișice mai am,
Te voi iubi-n această clipă așa cum n-ai mai fost iubită,
Cum n-ai știut că se mai poate și cum nici eu nu mai știam.
Mă uit și-ți văd făcut bagajul, nu iei cu tine mai nimica,
O amintire, două-n suflet și-un zâmbet trist de rămas bun,
O să-mi lipsești ca-ntotdeauna și parcă-mi bate-n geamuri frica
Singurătății fără margini din dimineața de Crăciun.
Tablou de Richard S. Johnson
