O să fac ce nu se face, o să copiez tot textul de prezentare a cărții, pentru ca să vă pun și pe voi pe gânduri:
”Acest virus care ne smintește / Ce virus qui rend fou de Bernard-Henri Lévy este un eseu despre coronavirus care te va pune pentru câteva ore, cât îți va lua să îl citești, pe PAUZĂ. Va fi o pauză în care nu vei mai apleca urechea la știrile pline de informații și statistici alarmante referitoare la virus, nu te vei mai teme, nu te vei mai panica. Vei sta strâmb, și vei încerca să judeci drept această pandemie și modul în care s-a acționat într-o situație foarte asemănătoare cu multe altele care au mai existat în istorie: gripa din Hong Kong (1968), gripa asiatică (1958) etc.
Vei medita pornind de la niște idei și fapte oferite de Bernard-Henri Lévy la propria ta teorie în legătură cu măsurile, exagerate sau nu, care s-au luat pentru combaterea epidemiei de coronavirus și la teama evidentă care s-a propagat cu rapiditate pe toată planeta, încercând, poate pentru prima oară de la începutul pandemiei, să îți acorzi un moment de luciditate în care să cântărești cu atenție lucrurile.
Scriitorul, filozoful și cineastul de origine franceză Bernard-Henri Lévy (n. 1948) este unul dintre cei mai apreciați și bine vânduți autori europeni contemporani, deși o parte dintre ideile și scrierile lui au reprezentat de-a lungul timpului subiect de controversă. A scris peste 30 de cărți, multe dintre ele bestselleruri, filozofia, ficțiunea și biografiile fiind genurile lui preferate.
Bernard-Henri Lévy a fost unul dintre liderii mișcării „Noii filosofi” din anii 70, iar în prezent este considerat una dintre vocile de prim rang în dezbaterea publică franceză. Deține o rubrică în publicația săptămânală Le Point și a fost numit în 2015 de publicația The Boston Globe „probabil cel mai proeminent intelectual contemporan al Franței”.
Acest eseu este despre izolare:
„Am văzut, în înregistrări video pe care le-am primit din Kiev, Milano, New York, Madrid, dar și din Lagos, Arbil sau Qamishli, trecători rari, grăbiți, care păreau să fie acolo numai ca să amintească de existența unei specii umane, dar care treceau pe celălalt trotuar, cu ochii în pământ, atunci când apărea o altă ființă umană.”
Despre absurdul dus la extrem:
„Nigeria număra, la jumătatea lunii aprilie 2020, conform agenției de presă AFP, 12 oameni morți de coronavirus, dar 18 omorâți de forțele de securitate din cauza nerespectării măsurilor de izolare.”
Despre toate semnificațiile care i s-au dat acestei pandemii:
„O victorie a colapsologilor, care, tot prezicându-ne sfârșitul lumii, simt că se apropie și ne dau o ultimă șansă ca să postim și să ne resetăm?
O victorie a stăpânilor lumii, care văd această mare izolare − echivalentă cu „marea închidere” teoretizată de Michel Foucault în textele în care a descris sistemele de putere ale viitorului − ca pe o repetiție generală la un nou tip de control și de urmărire a oamenilor?
O mare frică, așa ca aceea din 1789, cu toată partea de informații false, de comploturi, de fugă disperată și, într-o bună zi, de revolte lipsite de speranță?
Sau poate dimpotrivă? Un semn încurajator că lumea s-a schimbat, că a conștientizat în sfârșit caracterul sacru al vieții și că, între economie și viață, a ales să fie de partea vieții?
Sau poate, iarăși, dimpotrivă: o emoție colectivă, agravată de canalele de informație și de rețelele sociale, care, bombardându-ne în fiecare zi cu numărul celor aflați la reanimare, al muribunzilor și al morților, ne plasează într-un univers paralel în care nu mai există nicăieri nicio informație și ne înnebunește literalmente?”
Poate că niciuna nu e corectă, sau întru-totul corectă, poate că nu ar trebui să vorbim în acești termeni despre această pandemie, dar cu siguranță că, toate aceste informații, analogii sau trimiteri, te vor ajuta să îți creezi o opinie personală în legătură cu vremurile pe care le trăim bazată mai mult pe fapte și mai puțin pe impresii subiective.
Eseul este împărțit în cinci părți după cum urmează:
Capitolul 1: Întoarce-te, Michel Foucault
Invocarea istoricului, filosofului și scriitorului francez Michel Foucault, autorul lucrării „Istoria nebuniei în epoca clasică” în care acesta vedea nebunia ca un instrument de control social și putere, nu este câtuși de puțin întâmplătoare. Autorul consideră că această perioadă în care medicina a preluat frâiele puterii ar fi o bună sursă de inspirație pentru celebrul autor. Și ne invită să ne punem niște întrebări complexe precum:
Care sunt lecțiile istoriei referitoare la perioadele în care puterea sanitară a preluat controlul? Ce se întâmplă când medicul conduce turma în locul păstorului divin, așa cum relatează Platon în Omul politic? Ce se întâmplă când medicii adoptă și încurajează prin puterea ce li s-a dat idei „extravagante” ca să nu spunem periculoase, așa cum a fost în cazul doctorilor deveniți consilierii ministrului sănătății francez Henri Sellier, Robert-Henri Hazemann și Robert-Henri Hazemann? Ce se întâmplă cu alte cuvinte când are loc această „uniune incestuasă” cum o numește Lévy între puterea politică și cea medicală? Care vor fi consecințele?
Capitolul 2: O surpriză divină
Stă în natura umană să găsească simboluri și semnificații în tot ce se întâmplă. Așadar, nici virusul nu putea scăpa neinterpretat.
Ecologiștii au văzut în el un mesaj clar venit din partea Pământului care ne transmite că specia umană trebuie să se oprească din iureșul nebun al producției care sufocă planeta, pentru a o lăsa să respire. Dar atunci, ciuma neagră, pesta din Atena, raportată de Tucidide, pesta din Teba, tusea din Perinthos, ce au semnificat, din moment ce au avut loc în perioade în care epuizarea combustibilului fosil și concentrațiile ridicate din atmosferă de CO2 nu făceau încă parte din preocupările omenirii?
Pe de altă parte, religia a văzut în virus un mesaj divin, o pedeapsă divină pentru păcatele tot mai grele ale umanității, un moment al căirii și al întoarcerii către divinitate.
Oricum ar fi, și oricât de justificate ar fi aceste teorii, rămân totuși o mulțime de întrebări la care trebuie să răspundem cât mai curând: merită sacrificată toată economia pentru această criză sanitară? Primează oare în acest caz protecția sanitară în defavoarea protecției sociale? Nu a trăit umanitatea dintotdeauna și va trăi întotdeauna, cu tot cu virusuri? Nu cumva vocile care țin cu orice preț să se facă auzite astăzi ar trebui să își cântărească mai atent discursul?
Capitolul 3: Deliciile izolării
Izolarea, închiderea fiecăruia în propria casă, purtarea măștii, păstrarea distanței față de ceilalți, renunțarea la strângerea mâinilor, sunt toate acestea în folosul nostru sau doar un semn de regres al civilizației?
Introspecția și meditația oamenilor închiși în case s-a transformat într-un val uriaș de jurnale de izolare care au fost în mare parte doar niște încercări eșuate de a surprinde momentul, neavând nimic din măreția marilor capodopere ale literaturii născute în izolare precum: Vizuina lui Kafka; Călătorie în jurul camerei mele de Xavier de Maistre; Muntele vrăjit al lui Thomas Mann; ș.a. Așadar, această izolare minunată a fost doar o nouă ocazie pentru a înțelege că lumea și-a pierdut substanța, că în interior cu toții putăm un mare vid? Izolarea aceasta pe care mulți au văzut-o drept ocazia perfectă de a se redescoperi, de a medita, de a se hrăni spiritual, toată această stare de fericire, de multe ori artificială, nu cumva nu face altceva decât să mascheze stângaci tristul adevăr că până la urmă infernul nu sunt ceilalți (așa cum credea Sartre), ci suntem noi înșine (după cum considera Pascal)?
Capitolul 4: Viața, zic ei
Câte compromisuri suntem dispuși să acceptăm pentru viață?
Criza sanitară a adus cu ea o preocupare excesivă pentru corpul nostru și a exclus în paralel o serie de preocupări care făceau din noi un întreg alcătuit din trup și spirit. Lumea a dezvoltat un adevărat cult al trupului și a uitat în mare parte de sursele de hrană spirituală: cărți, slujbe la biserică, muzee, etc. În schimb sume uriașe de bani s-au dus cu ușurință pe spirt, dezinfectant, măști, alimente, suplimente alimentare, etc.
Ultima suflare a unui om, un moment sacru și solemn a fost înlocuit cu brutalitate de trupuri puse în saci de plastic, ceremonii inexistente și saluturi de rămas-bun transmise pe WhatsApp.
Gesturile de solidaritate umană au îmbrăcat un chip meschin, așa cum a fost solicitarea adresată bătrânilor de a nu aglomera serviciile de reanimare, și de a ceda locul celor mai tineri la teste și vaccinuri.
Tehnologia, blamată până acum pentru că ne dăunează atât nouă, adulților, cât și mai ales, copiilor, a devenit brusc inofensivă, ba mai mult, benefică pentru că ne-a rezolvat toate problemele ce țin de muncă, școală, întâlniri de afaceri, cursuri, etc.
În aceste condiții, ce părere aveți despre această vorbă înțeleaptă care are rădăcini foarte adânci în trecut: viața nu e viață dacă e doar viață?
Capitolul 5: Adio lumii?
Pandemia a „anulat” toate celelalte probleme grave ale lumii. Dintr-odată presa nu a mai vorbit despre emigranți, încălzire globală, distrugerea pădurii amazoniene, războiul din Yemen sau cel din Siria, Statul Islamic care câștigă tot mai mult teren în Mozambic, Erdogan, Putin, președintele chinez Xi, Iran și politicile lui de înarmare, șomajul în creștere alarmantă din SUA, abuzuri de tot felul și atentate la drepturile omului care se petrec peste tot în jurul nostru. Dintr-odată în lume nu se mai întâmplă nimic decât... coronavirus.
Și în tot acest timp ce se întâmplă în China? Cu ce scop?
Și în tot acest timp ce se întâmplă cu restul lumii? Începe să se resemneze?
Și în tot acest timp se s-a întâmplat cu noi oamenii și cu lumea noastră?
***
Citiți concluzia autorului despre „acest vânt de nebunie care suflă peste lume” și trageți propriile concluzii. Hotărâți voi înșivă cum vreți să trăiți și nu spuneți „adio lumii”...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu