Am terminat episodul 6 din Sezonul 4 Games Of Thrones. Deși nu-mi place faptul că e foartă multă violență explicită precum și multe scene erotice în care toate femeile care joacă în ele își dau jos textila cu o rapiditate demnă de filme porno, totuși încă sunt curioasă să aflu ce i-a mai fătat mintea acestui scriitor pervers, George R.R.Martin, și celor care au compus scenariile.
Bănuiesc că odată cu înaintarea spre finalul serialului spectatorii au început să se plictisească de atâta violență încât scenele horror gen ”à la guerre comme à la guerre” s-au mai rărit. Au apărut în schimb altele care ar trebui să ne facă să medităm asupra loialității față de un rege nebun și imprevizibil, gata să ducă țara și lumea la ruină pentru o toană (cred că știți la cine mă gândesc, sper că nu va fi chiar așa) asupra rolului religiei în societate și ce se întîmplă când acest rol este exacerbat până la fanatism.
Ca să nu mai scriu fraze interminabile o să fragmentez temele supra cărora trebuie să medităm. În privința religiei se vede cu ochiul liber că autorul s-a inspirat din cruzimea cu care au tratat inchizitorii pe cei despre care ei credeau că sunt eretici. Ba chiar la un moment dat apar referiri la cathari, de exemplu, atunci când armata lui Daenarys e formată din unsullied, neprihăniții.
Melissande e o fanatică desăvârșită, care rămâne insensibilă la suferința umană urmând cu inflexibilitate ceea ce ea crede că îi cere Zeul Focului (pe care l-aș asimila cu Baal) și iată cum se aduce o contrapondere monoteistă la zeii vechi și noi. Tot de domeniul religiei țin și acei copaci speciali la care se roagă sălbaticii și așa intră în scenă și religia celților.
Sunt abordate și probelemel de organizare socială, cu referire la perioada de trecere dintre sclavagism și feudalism pentru că, nu-i așa, mulți zic că acțiunea s-ar petrece în timpul Evului Mediu. Cred că nu întâmplător cea care eliberează oamenii din sclavie și încearcă să introducă justiția socială vine din Est. Dar ca tot ce vine din est ea aduce foc, pârjol, prăpăd prin dragonii care cresc și devin mai fioroși și mai nemiloși cu fiecare episod.
Despre ”justiția” autoritară nici nu e nevoie să mai vorbesc, s-a aplicat de atâtea ori în viața reală încât știm bine cum se poate manifesta și ce urmări are.
Există niște scene atât de sinstre încât mă cutremur mereu când le văd, cele dintre Ray Snow și modul diabolic în care îi anulează personalitatea lui Theon Greyjoy.
Este greu să găsesc un personaj pozitiv în acestă încâlceală de scene care se petrec în mai multe locații ale lumii create de Geroge R.R. Martin și aglomerată cu zeci de personaje încât de fiecare dată când schimbă locația îmi pun întrebări de genul ”Unde e asta?” ”Cine e personajul acesta și de ce apare acum? etc.
Preferatul meu este Tyrion Lannister, dar nu știu cât va mai fi ținut în viață pentru că farmecul serialului este dat de răsturnările, mai mult sau mai puțin naturale, ale situației, ca și de faptul că lasă spectatorii agățați de un firicel între speranță și groază.
La început am fost oripilată cât de puțin valorează viața personajelor pentru autor, întebându-mă cine o să mai moară în episodul acela și/ sau dacă infamiile personajelor cu adevărat diabolice vor fi pedepsite și altfel decât prin moarte.
Este însă interesant că nici un personaj nu e liniar, nici unul nu e, ca să zic așa, fără păcat. Două dintre păcate au fost definite ca de neiertat în decursul serialului , unul e cel de a-și lua singur viața și celălat de a ucide pe cineva venit în vizită, căruia i-ai oferit ospitalitate și siguranță sub acoperișul tău.
N-am spus încă nimic despre poligamie, prezentată în culori mult mai sumbre decât în cazul lui Tom Green din Utah, cel care le asigura existența celor 5 neveste și 27 de copii din banii primiți ca ajutor social și mai era și foarte mândru de asta.
N-am zis nici cum s-au ilustrat ravagiile ce le poate produce nașterea unui copil din incest, deși aici ar mai fi de discutat, pentru că al doilea copil a ieșit bun, cel puțin deocamdată...
Am ”copt” toate astea în minte până acum dar de fapt la sfârșitul episodului 6 mi-au rămas în auz sunetele cântecul de rău augur ”Rains of Castamere” care vorbește despre Reynes de Castamere, cu un leu roșu ca emblemă a casei , the proud lord care a fost învins de Tytos Lannister, cu un leu auriu ca emblemă.
Tot neamul lui Reynes (de unde jocul de cuvinte, rain, ploaie și Reynes, numele lordului) a fost trecut prin sabie iar castelul i-a fost ars. Acum holurile castelului sunt goale și nu mai e nici un suflet să audă ploaia. Aici aș zice a e o referire la ”Războiul celor două roze” care s-u luptat pentru tronul Angliei in 1455–1485 House of Lancaster (hello!) cu trandafirul roșu ca simbol și House of York cu trandafirul alb ca simbol.
Cântecul, scris de Ramin Djawadi and George R. R. Martin , zice așa:
And who are you, the proud lord said,
Only a cat of a different coat,
that's all the truth I know.
In a coat of gold or a coat of red,
And mine are long and sharp, my lord,
as long and sharp as yours.
And so he spoke, and so he spoke,
But now the rains weep o'er his hall,
with no one there to hear.
Yes now the rains weep o'er his hall,
Vocea gravă a solistului trupei The National, Matt Berninger se potrivește extrem de bine cu toată atmosfera serialului.
