”Îndrăznesc oare
Să tulbur universul?
E timp destul într-un minut
Pentru decizii şi schimbări ce-n alt minut îşi au reversul.”
De atunci, de câte ori am avut vreun necaz le-am tot repetat
Cântecul de dragoste al lui Alfred J. Prufrock
de T.S. Eliot
S'i' credesse che mia riposta fosse
A persona che mai tornasse al mondo,
Questa fiamma staria senza piu scosse,
Ma pero che gia mai di questo fondo
Non totno vivo alcun, s'i' odo il vero
Senza tema d'infamia ti rispondo.
INFERNUL, Cântecul XXVII, V. 51-67
Să mergem, deci, acuma amândoi,
Când seara s-a întins în zare peste noi
Ca un bolnav sub masca de eter, pe masă;
Să mergem pe-anumite străzi aproape goale,
Pe sub clădiri cu şoapte,
În albe nopţi într-un hotel cu camere de-o noapte
Şi-n searbăde localuri cu resturi vechi pe dale;
Străzi înşirate ca lungi vorbe plicticoase
Ce urmăresc insidioase
Să te aducă la copleşitoarea întrebare
O, nu-ntreba... "Care anume, oare?"
Să mergem, deci, în vizită.
Femeile-n salon, în du-te-vino monoton,
Discută despre Michelangelo.
Ceaţa gălbuie care-şi freacă spinarea de ferestre,
Fumul gălbui care îşi freacă botul de ferestre
A lins cu limba colţurile serii,
A zăbovit prin bălţi şi prin canale,
A luat apoi pe spate funingine din hornuri,
Alunecând de pe terasă, dintr-o dată a sărit,
Şi observând că-i noapte dulce de Octombrie,
A dat clădirii încă un ocol, şi-a adormit.
Şi-ntr-adevăr, e timp destul
Ca fumul galben lunecând pe stradă
Să-şi frece spatele de geamuri;
E timp destul, e timp destul
Ca să-ţi compui o faţă pentru feţele ce-or să te vadă;
E timp destul ca să omori şi să dai viaţă,
Şi pentru toate muncile şi zilele acestor braţe care
Ridică şi-ţi aruncă în talger o-ntrebare!
Timp pentru tine, şi timp pentru mine,
Timp pentru zeci de şovăieli,
Zeci de vedenii şi de socoteli,
Înainte de ceai şi sandviciuri fine.
Femeile-n salon, în du-te-vino monoton,
Discută despre Michelangelo.
Şi-ntr-adevăr, va fi timp destul
Să mă-ntreb "Îndrăznesc?" şi din nou "Îndrăznesc?"
Timp să mă-ntorc şi pe scări să pornesc,
Cu o pată în creştet, deoarece chelesc-
(Or să spună: "Vai ce chelie!")
Cu haina, cu băţosul meu guler sub bărbie,
Şi cu cravata scumpă, discretă, prinsă-n ac-
(Vor spune: "Ce picioare şi mâini subţiri are!")
Îndrăznesc oare
Să tulbur universul?
E timp destul într-un minut
Pentru decizii şi schimbări ce-n alt minut îşi au reversul.
Fiindcă le ştiu pe toate, da - pe toate,
Ştiu după-amiaza, seara, dimineaţa,
Cu linguriţe de cafea mi-am măsurat viaţa;
Ştiu vocile murind într-un final ce moare
Sub muzici dintr-o altă încăpere
Pot să cutez eu oare?
Cunosc şi ochii, îi cunosc pe toţi,
Ochi care te fixează-ntr-o frază pregătită.
Şi, prins într-o formulă, mă zbat ca într-un ac,
Şi când mă zbat fixat de ziduri grele
Cum aş putea să fac
Să scuip tot praful zilei şi-al drumurilor mele?
Pot să cutez eu oare?
Şi braţele le ştiu, le ştiu pe toate,
Purtând brăţări, şi albe, dezbrăcate
(Dar în lumină estompate de puful castaniu!)
Oare parfumul vreunei rochii
Din vorbă mă abate?
Braţe ce cad pe masă sau într-un şal se învelesc.
Ar trebui atunci să îndrăznesc?
Şi oare cum ar trebui să-ncep?
Să spun c-am mers pe străzi înguste pe-nserat,
Privind la fumul ce urca din pipele unor bărbaţi
Stând singuri, în cămaşă, la ferestre?
Mai bine aş fi fost cleşte tăios
Gonind pe fundul mărilor tăcute.
Şi doarme-amurgul sub atâta pace!
Mângâiat de degete lungi,
Adormit...obosit...sau poate se preface,
Aici, alături de noi doi, întins pe-acest covor în dungi;
Voi fi destul de tare, după ceai, prăjituri, îngheţată,
Să-mping momentul pân-la criză, dintr-o dată?
Dar deşi am plâns şi-am postit, deşi am plâns şi m-am rugat,
Deşi mi-am văzut capul(uşor chel) dus pe tavă,
Nu sunt profet - problema nu-i prea gravă;
Mi-am văzut grandoarea pâlpâind abia
Şi-am văzut eternul Lacheu cum îmi ţinea blana şi chicotea,
Şi, pe scurt, m-am speriat.
Dar oare-ar fi avut vreun rost, la urma urmei,
Ca după ceai, dulceţuri şi porţelanuri fine,
În conversaţie cu tine,
Ar fi avut vreun rost ca, surâzând,
Să dau pe faţă ce aveam de gând,
Şi, îndesând tot universul ca într-un balot,
Să-l împing spre întrebarea copleşitoare
Spunând: "Sunt Lazăr cel sculat din morţi,
Mă-ntorc să vă spun totul, absolut tot" -
Când aranjându-şi perna sub cap, oricare
Putea să zică: "Nu,
Nu asta am dorit."
Dar oare-ar fi avut vreun rost, la urma urmei,
Ar fi avut vreun rost,
După amurguri, parcuri şi străzi abia stropite,
După romane, ceşti de ceai şi rochii târâte pe covor -
Şi câte altele de genul lor?
Nu, mi-este imposibil să spun tot ce gândesc!
Dar, ca şi când lanterna magică ar fi zvârlit nervii-n desene pe-un ecran,
Nu ar fi fost cu totul de prisos
Ca una, aşezând o pernă sau aruncând un şal pe jos,
Întoarsă către geam, să fi rostit:
"Nu,
NU asta am dorit."
Eu nu sunt prinţul Hamlet, nici nu urma să fiu,
Sunt lordul şambelan, fac parte
Din cei care împing acţiunea mai departe;
Dau sfaturi prinţului, nu şovăiesc, eu unul
Plin de respect, sunt gata oricând să fiu util,
Ştiu să mă port, precaut şi meticulos,
Rostind frumoase vorbe, dar prea puţin subtil,
Iar uneori sunt chiar caraghios,
Da, uneori într-adevăr, eu sunt Nebunul.
Îmbătrânesc...îmbătrânesc...Ar trebui un pic
Manşeta pantalonilor să mi-o ridic.
Să muşc fructul dintr-o dată? Să port părul dat pe spate?
Pe faleză-n haine albe de flanel mă voi abate.
Auzit-am cum sirene cântă-n larguri depărtate.
Nu cred că eu sunt cel sortit cântării.
Le-am văzut pe valuri călărind în larg.
Pieptănând al spumei păr căzut pe spate
Apa albă, neagră joacă-n vânt, se zbate.
Petrecem în iatacurile mării,
Lângă nimfe care poartă alege roşii-brune stăm,
Până ce voci omeneşti ne trezesc, şi ne-necăm.
traducere: Ştefan Augustin Doinaş
Ei, și-acum hai să vedem și originalul:
The Love Song of J. Alfred Prufrock
By T. S. Eliot
S’io credesse che mia risposta fosse
A persona che mai tornasse al mondo,
Questa fiamma staria senza piu scosse.
Ma percioche giammai di questo fondo
Non torno vivo alcun, s’i’odo il vero,
Senza tema d’infamia ti rispondo.
Let us go then, you and I,
When the evening is spread out against the sky
Like a patient etherized upon a table;
Let us go, through certain half-deserted streets,
The muttering retreats
Of restless nights in one-night cheap hotels
And sawdust restaurants with oyster-shells:
Streets that follow like a tedious argument
Of insidious intent
To lead you to an overwhelming question ...
Oh, do not ask, “What is it?”
Let us go and make our visit.
In the room the women come and go
Talking of Michelangelo.
The yellow fog that rubs its back upon the window-panes,
The yellow smoke that rubs its muzzle on the window-panes,
Licked its tongue into the corners of the evening,
Lingered upon the pools that stand in drains,
Let fall upon its back the soot that falls from chimneys,
Slipped by the terrace, made a sudden leap,
And seeing that it was a soft October night,
Curled once about the house, and fell asleep.
And indeed there will be time
For the yellow smoke that slides along the street,
Rubbing its back upon the window-panes;
There will be time, there will be time
To prepare a face to meet the faces that you meet;
There will be time to murder and create,
And time for all the works and days of hands
That lift and drop a question on your plate;
Time for you and time for me,
And time yet for a hundred indecisions,
And for a hundred visions and revisions,
Before the taking of a toast and tea.
In the room the women come and go
Talking of Michelangelo.
And indeed there will be time
To wonder, “Do I dare?” and, “Do I dare?”
Time to turn back and descend the stair,
With a bald spot in the middle of my hair —
(They will say: “How his hair is growing thin!”)
My morning coat, my collar mounting firmly to the chin,
My necktie rich and modest, but asserted by a simple pin —
(They will say: “But how his arms and legs are thin!”)
Do I dare
Disturb the universe?
In a minute there is time
For decisions and revisions which a minute will reverse.
For I have known them all already, known them all:
Have known the evenings, mornings, afternoons,
I have measured out my life with coffee spoons;
I know the voices dying with a dying fall
Beneath the music from a farther room.
So how should I presume?
And I have known the eyes already, known them all—
The eyes that fix you in a formulated phrase,
And when I am formulated, sprawling on a pin,
When I am pinned and wriggling on the wall,
Then how should I begin
To spit out all the butt-ends of my days and ways?
And how should I presume?
And I have known the arms already, known them all—
Arms that are braceleted and white and bare
(But in the lamplight, downed with light brown hair!)
Is it perfume from a dress
That makes me so digress?
Arms that lie along a table, or wrap about a shawl.
And should I then presume?
And how should I begin?
Shall I say, I have gone at dusk through narrow streets
And watched the smoke that rises from the pipes
Of lonely men in shirt-sleeves, leaning out of windows? ...
I should have been a pair of ragged claws
Scuttling across the floors of silent seas.
And the afternoon, the evening, sleeps so peacefully!
Smoothed by long fingers,
Asleep ... tired ... or it malingers,
Stretched on the floor, here beside you and me.
Should I, after tea and cakes and ices,
Have the strength to force the moment to its crisis?
But though I have wept and fasted, wept and prayed,
Though I have seen my head (grown slightly bald) brought in upon a platter,
I am no prophet — and here’s no great matter;
I have seen the moment of my greatness flicker,
And I have seen the eternal Footman hold my coat, and snicker,
And in short, I was afraid.
And would it have been worth it, after all,
After the cups, the marmalade, the tea,
Among the porcelain, among some talk of you and me,
Would it have been worth while,
To have bitten off the matter with a smile,
To have squeezed the universe into a ball
To roll it towards some overwhelming question,
To say: “I am Lazarus, come from the dead,
Come back to tell you all, I shall tell you all”—
If one, settling a pillow by her head
Should say: “That is not what I meant at all;
That is not it, at all.”
And would it have been worth it, after all,
Would it have been worth while,
After the sunsets and the dooryards and the sprinkled streets,
After the novels, after the teacups, after the skirts that trail along the floor—
And this, and so much more?—
It is impossible to say just what I mean!
But as if a magic lantern threw the nerves in patterns on a screen:
Would it have been worth while
If one, settling a pillow or throwing off a shawl,
And turning toward the window, should say:
“That is not it at all,
That is not what I meant, at all.”
No! I am not Prince Hamlet, nor was meant to be;
Am an attendant lord, one that will do
To swell a progress, start a scene or two,
Advise the prince; no doubt, an easy tool,
Deferential, glad to be of use,
Politic, cautious, and meticulous;
Full of high sentence, but a bit obtuse;
At times, indeed, almost ridiculous—
Almost, at times, the Fool.
I grow old ... I grow old ...
I shall wear the bottoms of my trousers rolled.
Shall I part my hair behind? Do I dare to eat a peach?
I shall wear white flannel trousers, and walk upon the beach.
I have heard the mermaids singing, each to each.
I do not think that they will sing to me.
I have seen them riding seaward on the waves
Combing the white hair of the waves blown back
When the wind blows the water white and black.
We have lingered in the chambers of the sea
By sea-girls wreathed with seaweed red and brown
Till human voices wake us, and we drown.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu