ATENȚIE, SPOILERE!
Nimic nou sub soare, zice Ecleziastul. Sigur, gândirea umană e limitată și e firesc ca anumite idei și situații să se împrumute de la un autor la altul. Cei care văd doar ocazional un anume gen de film sau serial s-ar putea nici să nu-și dea seama.
Dar când ești fan al unui anumit gen, cum sunt eu pentru thrillere (sau romane polițiste, ca să rămân în domeniul culturii) nu se poate să nu observi acele împrumuturi, voite sau nu, conștiente sau nu.
Am ajuns cu vizionarea serialului ”Mouse” la episodul 8. Cum zic naratorii noștri despre povești ”înainte mult mai este”. Totuși până acum am observat că atât în acest serial cât și în ”Beyond Evil” acțiunea nu se încheie odată cu descoperirea asasinului în serie. Diferența este că aici apare o adevărată avalanșă de asasini în serie.
În ”Flower of Evil” psihopatul cel bun suferă la un moment dat de amnezie, datorită unei lovituri la cap. Tot asta i se întâmplă și eroului principal din ”A Good Supper”. Cândva am căutat filme cu amnezici pentru că am uitat (sic!) titlul unui film și cu acea ocazie am citit și părerile unor medici despre fenomenul în sine și anume că rareori se întâmplă ca amnezicul să-și revină cu totul (dovadă filmul polonez ”Vraciul” în care doctorul și-a păstrat abilitatea de a face operații și de a vindeca dar nu și-a recăpătat personalitatea) și în nici un caz nu se întâmplă asta prin altă lovire accidentală la cap.
Al treilea clișeu pe care l-am mai întâlnit într-un serial sud-coreean este acela cu polițistul psihopat care reușește să intre (sau măcar se străduiește) în mintea criminalului. E vorba de ”Special Affairs Team TEN” unde, ce e drept, se așteaptă încă sezonul 3, care probabil nu va veni niciodată, ca să aflăm și noi și polițistul interpretat de simpaticul Ju Sang Wook cine e ”7” (care mă duce cu gândul la un film american cu simpaticul Brad Pitt, film intitulat chiar așa, ”Seven” unde este vorba despre cele șapte păcate capitale) .
Am înțeles din recomandările prietenelor mele că în ”Mouse” se accentuează rolul geneticii în formarea unui psihopat, lucru despre care eu am anumite îndoieli.
Se pare că unul dintre psihopații din serial devine asasin în serie pentru că își pierde încrederea în Dumnezeu care nu l-a ajutat deși el s-a rugat fierbinte, din tot sufletul.
Nu știu ce părere veți avea voi când vă voi povesti că eu înțeleg foarte bine disperarea unei inimi de copil care se roagă pentru ceva la Dumnezeu și vede că ruga nu îi este ascultată. Ca orice copil făceam și eu destule boacăne (sau poate ceva mai multe) iar mama mea, o ființă colerică, simțind că nu o scoate la capăt cu mine (zicea ea mai târziu ”niciodată nu repetai boacăna, dar făceai una și mai mare”) mă amenința că îi va spune tatălui meu când va sosi seara acasă de la lucru.
Toată ziua mă rugam la Dumnezeu să uite ”măcar de data asta” dar ea avea memorie foarte bună și nu uita. Așa mi-am pierdut, pentru un timp destul de îndelungat, credința în Dumnezeu, pe care am recăpătat-o atunci când, dorind să aflu mai multe despre subiectele tablourilor religioase și despre unele aluzii la Biblie din romanele citite am decis să fac rost de Biblie și să o citesc.
Era după cutremurul din 1977, eveniment care a zdruncinat în diferite feluri multe vieți, când am apelat la un preot din vecini sa-mi procure cartea sfântă. Am plătit-o cu bucurie și am citit-o din scoarță în scoarță. Am mai sărit peste unele paragrafe, în special din Cartea Regilor, unele paragrafe le-am citit cu ochi critici, dar ceva s-a schimbat definitiv în relația mea cu Divinitatea încât atunci când am aflat că am cancer am avut o atitudine foarte relaxată, încredințându-mi soarta în mâinile Mântuitorului. Desigur, nu am stat cu mâinile în sân și am făcut și eu tot ce mi-a stat în putință să îndepărtez acel rău de la și din mine, și astfel acum putem sta de vorbă.
Bineînțeles că lipsa mea de credință în Dumnezeul creștin (am păstrat totuși credința într-o formă supremă care ne dirijează drumul, depinzând numai de noi ce alegere facem) nu m-a transformat deloc într-un asasin. Dar am înțeles de ce Sung Yo-Han ura atât de tare divinitatea și de ce valorile sale erau complet răsturnate, considerând cele șapte virtuți (sau mai exact lipsa celor șapte păcate capitale -mânia, mândria, lenea, lăcomia, invidia, desfrânarea, avariția - adică iubirea de arginți) adevărate păcate capitale.
Tot din experiența proprie din copilărie știu ce înseamnă să fii diferit, într-un fel sau altul, de cei dimprejurul tău. Am copilărit la țară, unde dragostea de carte nu era chiar atât de pregnantă cum cred eu că ar trebui. Dar pentru că părinților mei le plăcea să citească, să se informeze în diferite domenii (și acum cred că erau mult mai inteligenți decât foarte mulți alți părinți) am dobândit de mică dorința de a citi cărți și astfel vocabularul meu era mult mai dezvoltat decât al colegilor. Prilej pentru ei să râdă de mine că ”vorbesc radical”.
Din fericire pentru stima mea de sine asta nu m-a făcut mai rea sau mai deprimată. Doream să socializez cu copiii și chiar o făceam cu plăcere, fără să mă simt neapărat superioară sau inferioară lor.
Dar destul cu mărturisirile. Aștept cu interes să văd cum va mai evolua trama acestui serial. E destul de solicitant nu numai prin tensiunea acțiunii dar și pentru că episoadele sunt foarte lungi, peste o oră și douăzeci de minute, fără reclame. E bine că le văd pe laptop și mă pot întoarce la unele dialoguri din care dacă pierd chiar și un cuvânt risc să nu mai înțeleg sau să înțeleg greșit ce se întâmplă.
