Când eram copil am văzut un documentar despre arta chineză. Se voia laudativ la adresa proletcultismului dar chiar dacă eram doar un copil de origine socială oarecum modestă fără educație estetică tot am sesizat diferența uriașă între artefactele create cu migală, răbdare, artă înainte de proclamarea Republciii Chineze (era prin anii 50, republica a fost proclamată în 49) și obiectele grosolane, cică moderne, care au început să fie produse după..
În 1954, când eram copil am stat în București vreo 3 luni, din motive medicale. Atunci tatăl meu m-a dus la Muzeul Antipa și la Palatul Regal. La Muzeul Antipa m-au fascinat pietrele iar la Palatul Regal Camera cu sculpturi de jad, care se afla la parter. Ulterior conținutul camerei a fost mutat la etajul trei al muzeului de artă deschis la Palat.
Prin anii 70, când țara noastră a cunoscut un soi de prosperitate iluzorie și temporară datorată împrumuturilor pe care avea să le achite Ceaușescu în anii 80 s-au importat din China obiecte din acestea, lucrate cu migală în fildeș sau lac (jadul era mult prea scump) care s-au vândut în câteva magazine. M-am uitat cu jind la ele, mi s-au părut inaccesibile și când m-am hotărât ca orice ar fi să cumpăr măcar un cățeluș fo (specific artei chineze) deja se vânduseră toate obiectele. Existau și pe atunci oameni cu bani mai mulți decît cei ai unor amărâți absolvenți de facultate, cum eram noi.
Pozele sunt colectate de pe net.
Un comentariu:
Sunt minunate, toate! Mi-ar plăcea să am și eu câteva, dacă aș și avea o casă adecvată dar sunt și teribil de scumpe. De câte ori sunt într-o țară din Asia, văd nenumărate obiecte decorative, specifice, care mi-ar plăcea mult dar nu poți să ai, să zicem, o cameră chinezească, una japoneză, alta coreeană sau thailandeză...Ai zice că sunt la fel dar nu e așa, sunt diferențe și asta duce la un...muzeu. De aceea îmi place să merg la muzeele etnografice și etnologice, sunt foarte complexe și îți oferă multe satisfacții estetice.
Trimiteți un comentariu