Ce verde era valea mea -- Cozi la filme

În zilele de azi, când industria cinematografică se confuntă cu concurența acerbă a netului, este greu de imaginat ce a însemnat pentru generația noastră rețeaua de săli de cinema. Mai ales în anii 60 și chiar începutul anilor 70 cînd a avut loc o dezghețare culturală și o întredeschidere spre vest.

Au fost anii în care industria noastră cinematografică a colaborat cu industrii vestice, s-au produs multe capodopere în vestul dar și estul Europei, iar în sălile noastre de cinema rulau filme abia lansate în țările de origine.

Normal că în asemenea atmosferă culturală cozile la filmele bune erau uneori atât de mari, încât era o problemă să prinzi un bilet chiar la suprapreț. Nu odată în timpul studenției, pentru că Universitatea era pe ”Bulevardul Cinematografelor”, nu mai ajungeam la cursuri ci ne opream la câte un film, de cele mai multe ori foarte bun.

Sigur, erau și filme de artă precum filmul mut al lui Kaneto Shindo de la care lumea pleca din sală pentru că nu avea răbdare să urmărească filonul emoțional al filmului, dar în compensație cinematografia japoneză era reprezentată de filmele lui Akira Kurosawa, și nu numai.

Foarte apreciate erau filmele italiene, cum ar fi cele ale lui Michelangelo Antonioni sau Vittorio de Sica, dar și cele franțuzești. Pentru ”Dacii” al  lui Sergiu Nicolaescu s-au folosit în roluri principale actori francezi ca Marie Jose Nat.

Nu știu dacă la Dacii au fost cele mai mari cozi la bilete pe care le-am văzut în viața mea dar știu că numărul celor care voiau să îl vadă depășea sensibil numărul celor așezați la cozile pentru alimente din anii de groază cînd Ceaușescu a înfometat țara pentru a plăti datoriile externe, datorii folosite pentru industrializare și pentru achiziții de alimente care îi fac și acum pe nostalgici să regrete sistemul comunist.

Știu doar că, după multele minute petrecute la coadă am ieșit victotioasă cu râvnitul bilet în mână, și zău că a meritat efortul. Și acum îmi amintesc că prima scenă a fost una de cruzime, o decimare a armatei romane după o bătălie pierdută. Era modul de a se menține celebra ordine și ascultare necesare pentru războaiele de cucerire duse de Imperiul Roman, printre care și cele daco-romane.

Nu același lucru pot să-l spun despre coada la ”Un bărbat și o femeie” al lui Claude Lelouch. Eram proaspătă absolventă de facultate și am mers cu o colegă de serviciu, Voichița, care ulterior a plecat în RFG. Mi-a spus revoltată că așa ceva nu i s-a întâmplat niciodată, să nu găsească bilet nici mâcar la suprapreț.

Mie mi se mai întâmplase dar am perseverat până am reușit să văd acele filme. Filmul lui Claude Lelouch l-am văzut ulterior de patru ori, deși nici în ziua de azi nu-mi face mare plăcere să revăd chiar filme pe care le-am savurat la vremea lor.

În vremea aceea erau în plină floare filmele cu Alain Delon, dar și filme engleze care totdeauna mi s-au părut cele mai bune pe plan mondial. Erau și multe filme de entertainment, dintre care excelau revistele austriece pe gheață, adevărate regaluri.

Filmele sovietice, foarte apreciate de criticul Suchianu, ale cărui prelegeri le-am ascultat la cursul de ”Arta Filmului” de la Universitatea Populară București, au dat și ele capodopere dintre care aș aminti ”Zboară cocorii” sau ”Alba Regia” (în colaborare cu ungurii) dar și ”Război și Pace”, un film mamut în patru serii al lui Serghei Bondarciuc.

La ”Arta Filmului” am văzut multe filme de Cinematecă. Suchianu nu putea suferi versiunea lui Zefirelli cu ”Romeo și Julieta”, deși aceasta s-a impus ca film de referință. Pentru pudicul critic de film era mult prea senzual, prea multe săruturi reale. Cred că dacă ar vedea filmele de azi bietul om s-ar sufoca de indignare.

Filmele sovietice, ca și cele coreene din ziua de azi erau foarte puritane, ajungeai să te întrebi cum fac ăștia copii dacă nici măcar nu se pupă.

Am să amintesc în încheiere de o altă coadă, de data asta prin anii 70, la un film căruia i s-a făcut foarte multă reclamă la TV, dar care nu a rulat decât câteva zile la Sala Palatului. Este vorba de ”Întâlnire de gradul III” de Spielberg, despre care se spunea că e făcut după cartea lui Josef Allen Hynek (1910-1988) Close Encounters

Hynek a fost inițial sceptic în ce privește acuratețea observațiilor făcute asupra aparițiilor UFO, considerând că pentru fiecare există explicații naturale, dar cu timpul studiind mai aprofundat problema a devenit un fervent critic al rapoartelor oficiale care negau existența UFO și chiar a întocmit o clasificare a întâlnirilor de diverse grade dintre pământeni și civilizațiile extraterestre care au încercat să intre în contact cu noi prin intermediul UFO.

Deși era greu de găsit totuși am împrumutat de undeva cartea și am citit-o. Curiozitatea de a vedea cum a fost ecranizată cartea m-a făcut să stau cu stoicism ore întregi la coadă ca să prind un bilet la film (sau poate mai multe, nu-mi amintesc exact). Mărturisesc că am fost foarte dezamăgită de film, dar nu-mi pare rău nici de statul la coadă, nici de așteptările înșelate.

Au mai fost multe cozi la filme interesante dar mă opresc aici. Mulțumesc lui Dumnezeu că am avut (și am) o viață atât de plină de bucurii și întâmplări mai mult sau mai puțin benefice pentru dezvoltarea mea intelectuală.