Urarea din titlu mi se pare o dovada de umor negru. Ce fericire poate fi intr-o noapte in care spiritele rele isi fac de cap? Numai spiritul comercial actual, care a facut din acest eveniment, altminteri f sumbru, un prilej de a cheltui o groaza de bani pe decoratii, costume, masti, bomboane, pumpkin a putut inventa o asemenea urare care,imprimata frumos cu traditionalele culori negru si portocaliu (atentie PDListi pe unde umblati in noaptea asta!) se vinde si se foloseste de catre cumparatori ca decoratie de Halloween. Cand am fost in USA n-am avut la dispozitie aparat de fotografiat si toata parafernalia aferenta, incat nu pot sa ofer un prilej de comparatie intre spiritul eminamente comercial al Halloweenului american si cel intunecat si sumbru al Halloweenului irlandez, care insa incepe si el sa se comercializeze si sa se edulcoreze intrucatva, lucru observat mai ales la decoratiile caselor, sub influienta marilor lanturi de magazine suprastatale, dar si din cauza imigratiei consistente.
Am publicat mai multe albume cu poze a caror tema este Halloweenul. Primul pe care l-as recomanda este cu Posta din Shandon, cu picturile sale pe sticla viu colorate: http://picasaweb.google.com/viorea4u/PostaDinShandon#
Am scris despre impresia pecare mi-au facut-o celevazute la magazinul Hallmark http://google-viorica.blogspot.com/2008/10/jurnal-de-calatorie-cork-19-octombrie.html pozele pot fi vazute la http://picasaweb.google.com/viorea4u/HalloweenLaHallmark#
Am facut poze cu aceasta tema si la un magazin de jucarii http://picasaweb.google.com/viorea4u/HalloweenLaMagazinulDeJucarii#
Iar cei ce vor sa vada cum sunt decorate casele si vitrinele altor magazine (exista in cateva poze atat decoratii de Halloween cat si de sarbatori de iarna, va invit sa le gasiti singuri, daca vreti) pot merge la http://picasaweb.google.com/viorea4u/HalloweenInCork2008#
Tot la adresa de mai sus se gasesc cateva poze facute la Shandon Craft Center, despre care am scris in http://google-viorica.blogspot.com/search?q=Shandon+Craft+Center
vineri, 31 octombrie 2008
Happy Halloween
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
Bonn-Bucuresti Fotografii din avion
Pt ca le aveam gata prelucrate am publicat si aceste fotografii la adresa: http://picasaweb.google.com/viorea4u/BonnBucurestiFotografiiDinAvion#
Impresiile din aceasta calatorie urmeaza sa le public mai tarziu, voi spune acum doar ca se vede din poze cat de fragmentate sunt campurile din Romania, parca ar alcatui un stergar taranesc vargat, spre deosebire de cele din Irlanda.
Culorile nu sunt cele originale din aparatul foto, au fost prelucrate cu Irfan, dar chiar asa se vedeau de sus, cum se vede acum in album.
Impresiile din aceasta calatorie urmeaza sa le public mai tarziu, voi spune acum doar ca se vede din poze cat de fragmentate sunt campurile din Romania, parca ar alcatui un stergar taranesc vargat, spre deosebire de cele din Irlanda.
Culorile nu sunt cele originale din aparatul foto, au fost prelucrate cu Irfan, dar chiar asa se vedeau de sus, cum se vede acum in album.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
Jurnal de calatorie 26 octombrie 2008 Croaziera pe Rhin
Desi duminica ar fi fost o zi buna pt mers la muzeu, mai ales ca in Bonn se afla fosta casa memoriala a lui Beethoven (am vazut cam in toate magazinele mari chipul lui Beethoven, ba chiar si statui ale lui imbracate destul de ciudat, folosite ca reclama) Vasile s-a gandit ca e bine sa profitam de faptul ca e ultima zi cand se mai fac excursii cu vaporasul (de fapt ceva intre vapor adevarat si micul vaporas de pe Herastrau, avand chiar si restaurant la bord, cu preturi pe masura, totusi m-am rasfatat si am comandat o eiscoffee cu frisca , o café frapee adica, cu multa frisca si inghetata plina de granule de ciocolata, miam miam, a trebuit ulterior sa muncesc serios sa dau jos caloriile si glucidele). A luat bilet pana la Linz, cand s-a documentat pe net ce putem face acolo a vazut ca putem merge prin padure, ca putem vizita un castel pt care primise bilete ca bonus, parea f OK, chiar daca nu era vorba de orasul vestit ci de alta localitate.
Cand am ajuns la Konigs Winter am observat ca se dau jos aproape toti calatorii, am hotarat sa coboram si noi, am capatat alte bilete pana la Linz ca sa ne putem continua calatoria mai tarziu si am pornit prin statiune. Primul lucru de vazut era acvariul, dar pretul de 30E pt un adult ne-a descurajat. Lia ar fi vrut totusi sa intram,dar s-a lasat convinsa ca vom merge la un alt acvariu (lucru care s-a si intamplat a doua zi, in Koln)
Am mers pana la Centrul de informatii turistice unde am aflat ca exista un castel si Stanca Dragonului, unde spune legenda (Cantecul Nibelungilor) ca ar fi ucis Siegfried un balaur, si ca se poate calatori pana acolo cu un tren cu o istorie interesanta numit, cum altfel, Trenul Dragonului, sau copiii pot merge calare pe magarusi. Am vazut f multi turisti facand poze magarusilor (cred ca nu se incasa o taxa pt asta, dar ar fi fost o idee buna, pt ca n-am vazut nici un copil care sa mearga cu magarusii) dar cam toata lumea a mers cu trenul. Trenul oprea la castel si apoi la Stanca Dragonului, noi am coborat la castel si am hotarat sa mergem pe jos pana la Stanca.
Castelul este o constructie in stil neogotic, din materialul documentar in limba engleza primit la poarta (ni s-a cerut o taxa care ni s-a returnat cand l-am predat la plecare) am aflat ca a fost construit de un negustor f bogat (ceva oarecum asemanator cu istoria colectiei Penrose Cooper din Cork, toute proprtion gardee), ca acum se afla in renovare (am observat ca aproape toate cladirile de interes turistic vizitate se aflau in renovare, o fi ceva in atmosfera sau s-or fi dat fonduri de la UE in acest scop, nu stiu, franciscanii stiu ca apelau si la mila publica pt renovarea f necesara dupa 50 de ani, ziceau ei), probabil de aceea a trebuit sa urcam pe o schela ca sa putem urca pe o scara destul de ingusta (dar bineinteles ca nu asa de uzata, stramta si sinistra ca cea de la Blarney, acolo castelul e mult mai vechi si de mult nu mai e locuit, in timp ce acest castel a devenit muzeu destul de recent) pana in varful turnului, de unde se deschidea o larga perspectiva a Rhinului si a localitatilor de pe malul sau, se vedeau si multe, f multe ambarcatiuni de tot felul care circulau in ambele sensuri, erau vapoare, barje, mineraliere, chiar si caiace si canoe, Ceausescu ar fi murit de invidie vazand acest trafic si comparandu-l cu cel de pe canalul Dunare- Marea Neagra, deh, nemtii nostri au plecat de mult in Germania iar cei ramasi au alta treaba decat sa circule pe canal.
Vasile se intreba daca se poate schia in zona, era greu de crezut ca pe muntii atat de impaduriti din preajma ar putea fi partii de schi, totusi am intrebat pe o d-na care parea a da (in germana) explicatii f amanuntite unui alt turist daca vorbeste in engleza. Pana la urma am folosit franceza pt conversatie (mi-a fost cam rusine de accentul meu oribil, dar m-am facut inteleasa, asta e important). D-na nu intelegea cum de vreau sa fac schi in anotimpul acesta, am lamurit-o ca ma interesez pt Craciun dar a rezultat ca nu, acolo nu sunt partii de schi, ci la vreo 60 de km, spre frontiera cu Belgia, dar nu e mare lucru.
Lia intre timp a descoperit si intrarea in castelul propriu zis (tot ea descoperise si scara spre turn) asa ca am admirat vitraliile, picturile murale (alt stil decat cele de la Peles, cele de la noi mi le amintesc mai frumoase, dar a trecut f mult timp de cand nu le-am vazut), expozitia de costume, candelabrele, volumele legate in piele din biblioteca, sala de biliard (interesante erau costumele de baie pt doamne, extrem de complicate si sigur f incomode), argintaria, etc.
Am plecat apoi spre Stanca Dragonului, erau doar 600 de metri de urcat, dar drumul a durat f mult, pt ca Lia a dorit sa se catere peste tot pe unde se putea, exemplul ei fiind urmat si de alti copii.
Stanca are o forma de cap de dragon, dar aceasta se vede mai bine la coborare. Sus e un monument inchinat nu stiu cui (nu cred ca o sa ma apuc sa invat de acum incolo germana, am incercat cand eram tanara dar am renuntat repede si nu pt ca era manualul in limba rusa, ci pt ca nu-mi place limba asta, prea aspra pt mine) si o platforma de pe care deasemenea se poate admira panorama Rhinului. Tot acolo se afla si omniprezentul restaurant, de pe platforma caruia am admirat minunatele culori ale toamnei din padurile de pe munti (cica sunt 7 munti catre care se pot face excursii, noi am coborat pe o scara destul de abrupta, nu prea mult pt ca trebuia sa ma si intorc, iar bietele mele picioare au inceput sa protesteze din cauza oboselii. Am coborat spre castel ca sa luam trenul, cu ocazia asta mi-am dat seama ca ceeace mi s-a parut a fi un simplu pavilion de vandut miere e de fapt o prisaca cu stupi in forme curioase, unul era chiar intr-o statuie, altul intr-un fel de adapost pt porumbei, altele aveau un fel de masti pe gura carora intrau si ieseau albinele.
Cand am ajuns in Konigs Winter era prea tarziu sa mai mergem la Linz. Ne-am uitat putin cum se pregatesc magarusii sa mearga in staul, am mancat cate o clatita si ne-am dus spre debarcader. Mi-am dat seama ca, desi imi luasem multe baterii din Cork, voi ramane curand in pana si am plecat sa caut magazine deschise. Am gasit, dar baterii "haben nicht".
Lia s-a jucat cu un card de copii, (erau asa de multi turisti incat am avut aceeasi senzatie ca in Utah, in Arches, ca ma aflu la promenada pe un bulevard dintr-un mare oras) catarandu-se pe statuia unui magarus, statuie ce alcatuia de fapt o fantana. Un copil a directionat jetul de apa in afara fantanii spre amuzamentul unui mare grup de tineri francezi, cineva a exclamat "gardee, il pis". A incercat si Lia figura asta dar ei i-a reusit mai putin.
Intre timp s-a inoptat, era clar ca e ultimul vaporas pe anul acesta. Am urcat la etaj si am privit malurile Rhinului si ambarcatiunile care treceau fara oprire pe langa noi si am coborat in Bonn. Acolo, cum am spus deja, am vazut ca piata incepea sa se demonteze, a doua zi nu mai era nici urma din ea.
Cand am ajuns la Konigs Winter am observat ca se dau jos aproape toti calatorii, am hotarat sa coboram si noi, am capatat alte bilete pana la Linz ca sa ne putem continua calatoria mai tarziu si am pornit prin statiune. Primul lucru de vazut era acvariul, dar pretul de 30E pt un adult ne-a descurajat. Lia ar fi vrut totusi sa intram,dar s-a lasat convinsa ca vom merge la un alt acvariu (lucru care s-a si intamplat a doua zi, in Koln)
Am mers pana la Centrul de informatii turistice unde am aflat ca exista un castel si Stanca Dragonului, unde spune legenda (Cantecul Nibelungilor) ca ar fi ucis Siegfried un balaur, si ca se poate calatori pana acolo cu un tren cu o istorie interesanta numit, cum altfel, Trenul Dragonului, sau copiii pot merge calare pe magarusi. Am vazut f multi turisti facand poze magarusilor (cred ca nu se incasa o taxa pt asta, dar ar fi fost o idee buna, pt ca n-am vazut nici un copil care sa mearga cu magarusii) dar cam toata lumea a mers cu trenul. Trenul oprea la castel si apoi la Stanca Dragonului, noi am coborat la castel si am hotarat sa mergem pe jos pana la Stanca.
Castelul este o constructie in stil neogotic, din materialul documentar in limba engleza primit la poarta (ni s-a cerut o taxa care ni s-a returnat cand l-am predat la plecare) am aflat ca a fost construit de un negustor f bogat (ceva oarecum asemanator cu istoria colectiei Penrose Cooper din Cork, toute proprtion gardee), ca acum se afla in renovare (am observat ca aproape toate cladirile de interes turistic vizitate se aflau in renovare, o fi ceva in atmosfera sau s-or fi dat fonduri de la UE in acest scop, nu stiu, franciscanii stiu ca apelau si la mila publica pt renovarea f necesara dupa 50 de ani, ziceau ei), probabil de aceea a trebuit sa urcam pe o schela ca sa putem urca pe o scara destul de ingusta (dar bineinteles ca nu asa de uzata, stramta si sinistra ca cea de la Blarney, acolo castelul e mult mai vechi si de mult nu mai e locuit, in timp ce acest castel a devenit muzeu destul de recent) pana in varful turnului, de unde se deschidea o larga perspectiva a Rhinului si a localitatilor de pe malul sau, se vedeau si multe, f multe ambarcatiuni de tot felul care circulau in ambele sensuri, erau vapoare, barje, mineraliere, chiar si caiace si canoe, Ceausescu ar fi murit de invidie vazand acest trafic si comparandu-l cu cel de pe canalul Dunare- Marea Neagra, deh, nemtii nostri au plecat de mult in Germania iar cei ramasi au alta treaba decat sa circule pe canal.
Vasile se intreba daca se poate schia in zona, era greu de crezut ca pe muntii atat de impaduriti din preajma ar putea fi partii de schi, totusi am intrebat pe o d-na care parea a da (in germana) explicatii f amanuntite unui alt turist daca vorbeste in engleza. Pana la urma am folosit franceza pt conversatie (mi-a fost cam rusine de accentul meu oribil, dar m-am facut inteleasa, asta e important). D-na nu intelegea cum de vreau sa fac schi in anotimpul acesta, am lamurit-o ca ma interesez pt Craciun dar a rezultat ca nu, acolo nu sunt partii de schi, ci la vreo 60 de km, spre frontiera cu Belgia, dar nu e mare lucru.
Lia intre timp a descoperit si intrarea in castelul propriu zis (tot ea descoperise si scara spre turn) asa ca am admirat vitraliile, picturile murale (alt stil decat cele de la Peles, cele de la noi mi le amintesc mai frumoase, dar a trecut f mult timp de cand nu le-am vazut), expozitia de costume, candelabrele, volumele legate in piele din biblioteca, sala de biliard (interesante erau costumele de baie pt doamne, extrem de complicate si sigur f incomode), argintaria, etc.
Am plecat apoi spre Stanca Dragonului, erau doar 600 de metri de urcat, dar drumul a durat f mult, pt ca Lia a dorit sa se catere peste tot pe unde se putea, exemplul ei fiind urmat si de alti copii.
Stanca are o forma de cap de dragon, dar aceasta se vede mai bine la coborare. Sus e un monument inchinat nu stiu cui (nu cred ca o sa ma apuc sa invat de acum incolo germana, am incercat cand eram tanara dar am renuntat repede si nu pt ca era manualul in limba rusa, ci pt ca nu-mi place limba asta, prea aspra pt mine) si o platforma de pe care deasemenea se poate admira panorama Rhinului. Tot acolo se afla si omniprezentul restaurant, de pe platforma caruia am admirat minunatele culori ale toamnei din padurile de pe munti (cica sunt 7 munti catre care se pot face excursii, noi am coborat pe o scara destul de abrupta, nu prea mult pt ca trebuia sa ma si intorc, iar bietele mele picioare au inceput sa protesteze din cauza oboselii. Am coborat spre castel ca sa luam trenul, cu ocazia asta mi-am dat seama ca ceeace mi s-a parut a fi un simplu pavilion de vandut miere e de fapt o prisaca cu stupi in forme curioase, unul era chiar intr-o statuie, altul intr-un fel de adapost pt porumbei, altele aveau un fel de masti pe gura carora intrau si ieseau albinele.
Cand am ajuns in Konigs Winter era prea tarziu sa mai mergem la Linz. Ne-am uitat putin cum se pregatesc magarusii sa mearga in staul, am mancat cate o clatita si ne-am dus spre debarcader. Mi-am dat seama ca, desi imi luasem multe baterii din Cork, voi ramane curand in pana si am plecat sa caut magazine deschise. Am gasit, dar baterii "haben nicht".
Lia s-a jucat cu un card de copii, (erau asa de multi turisti incat am avut aceeasi senzatie ca in Utah, in Arches, ca ma aflu la promenada pe un bulevard dintr-un mare oras) catarandu-se pe statuia unui magarus, statuie ce alcatuia de fapt o fantana. Un copil a directionat jetul de apa in afara fantanii spre amuzamentul unui mare grup de tineri francezi, cineva a exclamat "gardee, il pis". A incercat si Lia figura asta dar ei i-a reusit mai putin.
Intre timp s-a inoptat, era clar ca e ultimul vaporas pe anul acesta. Am urcat la etaj si am privit malurile Rhinului si ambarcatiunile care treceau fara oprire pe langa noi si am coborat in Bonn. Acolo, cum am spus deja, am vazut ca piata incepea sa se demonteze, a doua zi nu mai era nici urma din ea.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
Jurnal de calatorie Bonn 25 octombrie 2008
Dupa o calatorie rapida cu autobuzul, in timpul careia am admirat frumoasele culori ale toamnei germane si grafittiurile zarite in goana autobuzului, dintre care unele mi s-au parut f reusite, erau panouri intregi cu grafitti, am vazut dealfel in multe locuri grafitti dar nu am avut timpul si posibilitatea sa le imortalizez, (s-ar parea ca locuitorii acestei tari sunt f dornici sa decoreze tot ce se poate cu aceasta forma de arta, daca nu ma insel si noi am importat niste vagoane de metrou din Germania, cu gafittiurile aferente) am ajuns in Bonn. Era destul de tarziu si n-am apucat sa vad mare lucru, am mers intr-o piateta unde era o constructie cu aspect medieval, in fata unei fantani, apa curgea printr-un fel de jgheab pavat cu piatra, iar pe o latura erau banci de metal intr-un fel de separeuri formate din balustrada, exista chiar si o masuta intr-unul din acele separeuri. Duminica dimneata in acea piateta s-au instalat niste tarabe, un fel de targ de antichitati, cu tot felul de statuete si alte obiecte, duminica seara multe din acele statuete erau inca pe tarabele in curs de demontare, semn ca nu se vandusera, probabil recesiunea se manifesta si in acest fel.
Intr-o piata mai mare, in fata unei biserici impozante, ca mai toate bisericile din vestul Europei (chiar si cea luterana parea mult mai mare decat cea din Bucuresti) erau doua statui ce reprezentau niste capete supradimensionate, era o placuta in germana care zicea ceva de turci, in engleza scria doar ca martirii decapitati sunt ingropati in acea biserica. Statuile erau un bun prilej de catarare pt copii, Lia ar fi vrut sa converseze macar cu unul din ei, dar acesta era cam timid, in plus Lia a fost surprinsa sa constate ca in Germania, spre deosebire de Italia "unde toata lumea vorbea engleza" (Vasile i-a explicat ca "toata lumea din hotel vorbea engleza") copiii vorbesc doar germana,din care ea nu intelege nimic.
Am ajuns intr-un parc unde Lia a ramas sa se joace iar eu, la recomandarea lui Vasile, m-am dus catre o ciudata biblioteca. Biblioteca era in aer liber si consta dintr-un fel de dulap fixat in ciment, cu usi de sticla de o parte si de alta, cu multe carti in rafturi. Pt ca se intunecase am facut o poza cu blitzul luandu-l prin surprindere pe d-l care aranja carti pe rafturi. Am spus "Sorry" si atunci mi-a raspuns intr-o engleza impecabila, oferindu-se sa-mi faca o poza. Am acceptat, apoi l-am intrebat ce e cu acea biblioteca. Mi-a spus ca e o biblioteca publica in care oamenii iau carti si aduc in schimb carti de la ei de acasa. M-a intrebat de unde sunt si i-am spus ca nu cred ca la noi ar functiona un asemenea sistem, dar el s-a aratat increzator ca da, ca se poate educa gustul pt citit in acest mod. I-am spus ca noi am daruit carti pt fratii nostri din Republica Moldova, a fost f entuziasmat spunand ca exact la asta se gandea, la cei din Republica Moldova, dar parea cam dezamagit ca am folosit prilejul in scop nationalist si nu educativ, dar s-a relaxat cand i-am explicat ca cei din RM au fost obligati sa invete in limba rusa. Mi-a spus ca ar fi bine sa se invete germana si la noi, i-am spus ca la noi au fost multi germani, colonizati in timpul Mariei Tereza, dar ca au emigrat in RFG, stia despre ce e vorba. Mi-a daruit o carte, ceva cu drepturile omului, editata in 1989.
Din Bonn am mai vazut a doua zi piata de fructe, f curata si bogata, dar nu erau struguri Hamburg, spre dezamagirea mea. Alimentele sunt mult mai ieftine decat in Irlanda, Vasile ne-a cumparat niste sunca (el e vegetarian) care avea gustul aproape uitat al suncai de Praga antedecembriste, ce zic eu, anteoptzeciste, ca de atunci n-am mai gasit-o. Si branza Gouda avea un pret acceptabil, nu mai spun de felia consistenta de pizza cu doar 50 de eurocenti, mult mai scumpa in Irlanda.
Vasile a cumparat in scurtul timp petrecut de mine in Germania cinci feluri de paine: o paine plata turceasca, semana cu lipia de la noi la gust dar avea seminte de negrilica in compozitie (semintele acestea se folosesc si la telemeaua de Braila), un fel de lipie libaneza dar taiata in forma de dreptunghi, o paine neagra, destul de scumpa, cu coaja f tare si miezul apropiat la culoare de lutul din Baragan, brun spre negru, cu gust cam acru (Vasile spunea ca exista si paine mai acra) dar f buna pt digestie, cum aveam sa constat mai tarziu, un fel de cozonac si niste paine feliata in compozitia careia exista faina de soia. Nici urma de paine poloneza acolo.
Ce m-a impresionat in Bonn a fost multimea bicicletelor, ca si existenta pistelor speciale pt biciclisti, desi Vasile sustine ca in Londra sunt si mai multe biciclete. In Cork erau mai putine si e si normal, din cauza reliefului.
Am mai vazut, in afara de tiganul care canta din acordeon, o trupa care facea o demonstratie de Capoeira, mai mult balet decat arte martiale, exista si un afis care facea reclama la cursuri de Capoeira, in Cork se insista mai mult pe lectii de Tae Kwondo pt copii.
Ca sa nu uit: in ultima dimineata in Bonn am vazut niste domni bine imbracati asezati pe un zid scund dintr-un mic parculet care beau bere turnand din sticla in pahare de plastic. Mare diferenta intre stilatii locuitori ai Bonnului si ponositii irlandezi care beau berea pe strada direct din sticla aruncand apoi recipientul gol pe trotuar, sau care beau stand pe treptele scarilor atat de pline de gunoaie incat te miri cum de nu-i iau de nas (a,da, alcoolul diminuiaza simtul olfactiv)
Am mai observat o mare deosebire de atitudine intre locuitorii Germaniei si cei ai Irlandei. In ambele tari exista, cel putin in orasele in care am fost (dar si in Salt Lake City) , la traversarea strazii, butoane speciale pe care pot sa apese trecatorii atunci cand vor sa ajunga pe partea cealalta. Exista de asemenea placute avertizoare: pietoni, nu traversati pana nu apare culoarea verde a semaforului. De regula asteptarea e cam lunga, masinile sunt oprite pe ambele sensuri, strada e libera dar e rosu pt pietoni. In Irlanda nuse mai asteapta culoarea verde ci se traverseaza, e drept ca manifestand oarecare circumspectie. In Germania nu se traverseaza pana nu apare verde pt pietoni, Vasile povestea ca atunci cand a traversat pe rosu pt pietoni i s-a atras atentia ca da un exemplu prost pt copii, iar eu am vazut cum da dojenitor din cap o locuitoare mai in varsta in Bonn atunci cand am aplicat metoda irlandeza.
Intr-o piata mai mare, in fata unei biserici impozante, ca mai toate bisericile din vestul Europei (chiar si cea luterana parea mult mai mare decat cea din Bucuresti) erau doua statui ce reprezentau niste capete supradimensionate, era o placuta in germana care zicea ceva de turci, in engleza scria doar ca martirii decapitati sunt ingropati in acea biserica. Statuile erau un bun prilej de catarare pt copii, Lia ar fi vrut sa converseze macar cu unul din ei, dar acesta era cam timid, in plus Lia a fost surprinsa sa constate ca in Germania, spre deosebire de Italia "unde toata lumea vorbea engleza" (Vasile i-a explicat ca "toata lumea din hotel vorbea engleza") copiii vorbesc doar germana,din care ea nu intelege nimic.
Am ajuns intr-un parc unde Lia a ramas sa se joace iar eu, la recomandarea lui Vasile, m-am dus catre o ciudata biblioteca. Biblioteca era in aer liber si consta dintr-un fel de dulap fixat in ciment, cu usi de sticla de o parte si de alta, cu multe carti in rafturi. Pt ca se intunecase am facut o poza cu blitzul luandu-l prin surprindere pe d-l care aranja carti pe rafturi. Am spus "Sorry" si atunci mi-a raspuns intr-o engleza impecabila, oferindu-se sa-mi faca o poza. Am acceptat, apoi l-am intrebat ce e cu acea biblioteca. Mi-a spus ca e o biblioteca publica in care oamenii iau carti si aduc in schimb carti de la ei de acasa. M-a intrebat de unde sunt si i-am spus ca nu cred ca la noi ar functiona un asemenea sistem, dar el s-a aratat increzator ca da, ca se poate educa gustul pt citit in acest mod. I-am spus ca noi am daruit carti pt fratii nostri din Republica Moldova, a fost f entuziasmat spunand ca exact la asta se gandea, la cei din Republica Moldova, dar parea cam dezamagit ca am folosit prilejul in scop nationalist si nu educativ, dar s-a relaxat cand i-am explicat ca cei din RM au fost obligati sa invete in limba rusa. Mi-a spus ca ar fi bine sa se invete germana si la noi, i-am spus ca la noi au fost multi germani, colonizati in timpul Mariei Tereza, dar ca au emigrat in RFG, stia despre ce e vorba. Mi-a daruit o carte, ceva cu drepturile omului, editata in 1989.
Din Bonn am mai vazut a doua zi piata de fructe, f curata si bogata, dar nu erau struguri Hamburg, spre dezamagirea mea. Alimentele sunt mult mai ieftine decat in Irlanda, Vasile ne-a cumparat niste sunca (el e vegetarian) care avea gustul aproape uitat al suncai de Praga antedecembriste, ce zic eu, anteoptzeciste, ca de atunci n-am mai gasit-o. Si branza Gouda avea un pret acceptabil, nu mai spun de felia consistenta de pizza cu doar 50 de eurocenti, mult mai scumpa in Irlanda.
Vasile a cumparat in scurtul timp petrecut de mine in Germania cinci feluri de paine: o paine plata turceasca, semana cu lipia de la noi la gust dar avea seminte de negrilica in compozitie (semintele acestea se folosesc si la telemeaua de Braila), un fel de lipie libaneza dar taiata in forma de dreptunghi, o paine neagra, destul de scumpa, cu coaja f tare si miezul apropiat la culoare de lutul din Baragan, brun spre negru, cu gust cam acru (Vasile spunea ca exista si paine mai acra) dar f buna pt digestie, cum aveam sa constat mai tarziu, un fel de cozonac si niste paine feliata in compozitia careia exista faina de soia. Nici urma de paine poloneza acolo.
Ce m-a impresionat in Bonn a fost multimea bicicletelor, ca si existenta pistelor speciale pt biciclisti, desi Vasile sustine ca in Londra sunt si mai multe biciclete. In Cork erau mai putine si e si normal, din cauza reliefului.
Am mai vazut, in afara de tiganul care canta din acordeon, o trupa care facea o demonstratie de Capoeira, mai mult balet decat arte martiale, exista si un afis care facea reclama la cursuri de Capoeira, in Cork se insista mai mult pe lectii de Tae Kwondo pt copii.
Ca sa nu uit: in ultima dimineata in Bonn am vazut niste domni bine imbracati asezati pe un zid scund dintr-un mic parculet care beau bere turnand din sticla in pahare de plastic. Mare diferenta intre stilatii locuitori ai Bonnului si ponositii irlandezi care beau berea pe strada direct din sticla aruncand apoi recipientul gol pe trotuar, sau care beau stand pe treptele scarilor atat de pline de gunoaie incat te miri cum de nu-i iau de nas (a,da, alcoolul diminuiaza simtul olfactiv)
Am mai observat o mare deosebire de atitudine intre locuitorii Germaniei si cei ai Irlandei. In ambele tari exista, cel putin in orasele in care am fost (dar si in Salt Lake City) , la traversarea strazii, butoane speciale pe care pot sa apese trecatorii atunci cand vor sa ajunga pe partea cealalta. Exista de asemenea placute avertizoare: pietoni, nu traversati pana nu apare culoarea verde a semaforului. De regula asteptarea e cam lunga, masinile sunt oprite pe ambele sensuri, strada e libera dar e rosu pt pietoni. In Irlanda nuse mai asteapta culoarea verde ci se traverseaza, e drept ca manifestand oarecare circumspectie. In Germania nu se traverseaza pana nu apare verde pt pietoni, Vasile povestea ca atunci cand a traversat pe rosu pt pietoni i s-a atras atentia ca da un exemplu prost pt copii, iar eu am vazut cum da dojenitor din cap o locuitoare mai in varsta in Bonn atunci cand am aplicat metoda irlandeza.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
Jurnal de calatorie Cork-Dublin-Bonn 25 octombrie 2008
Cu o seara inainte a sunat la usa un taximetrist caruia se pare ca i se daduse adresa complexului si numele casei, dar nu si al strazii, greseala pe care o facusem si eu cand am cerut home delivery de la supermarket. L-am lamurit pe om despre ce este vorba, am inchis usa, cand am realizat ca pt a doua zi dimineata avem si noi nevoie de taxi. Nu plecase, asa ca l-am intrebat daca poate veni a doua zi. M-a asigurat ca da, a repetat de mai multe ori adresa si numele meu, mi-a spus numele companiei si a plecat. Maria a fost insa de parere ca nu ne putem baza pe o comanda facuta in acest fel dar, cand a dat telefon la companie, i s-a spus ca se stie deja despre comanda.
A urmat o noapte alba pt ca pisica a ales acest moment ca sa vagabondeze pe o vreme fff rece, ea care stranuta cand dadea numai putin cu nasul de frig. S-a intors pe la 4 dimineata, plina de purici, cum avea sa constate Maria ceva mai tarziu.
Drumul pana la Dublin a decurs destul de bine, tinand cont de ploaia si furtuna de afara dar, cand ne-am apropiat de aeroport, avionul a inceput sa coboare, apoi s-a urcat din nou, pilotul a spus ceva despre wind si "we’ll try again". Inima mi s-a facut mica-mica, dar am incurajat-o pe Lia ca vom ateriza curand. Cred ca si inimile celorlalti pasageri erau in aceeasi stare, judecand dupa aplauzele furtunoase ce au urmat aterizarii ferme de la a doua incercare. La niciunul din zborurile care au urmat, cu compania germana, nu s-a aplaudat la aterizare, dar nici nu au fost probleme.
Initial Vasile luase bilete pt un avion care pleca mai tarziu din Cork, bazandu-se pe faptul ca din Bonn se poate face check in on line, iar noi nu aveam bagaje de cala, dar din Dublin nu era posibil acest lucru. Intervalul dintre avioane era de doar o ora si zece minute, nemtii spunand ca nu se mai face categoric check in cu 30 de minute inainte de decolare. Cat de categorica era aceasta regula aveam sa-mi dau seama mai tarziu, dar asta e alta poveste. Pt ca eram f stresata la gandul ca nu m-as descurca sa fac check in in acest interval de timp si as putea ramane in Dublin cu fetita pana sa gasesc o rezolvare, Vasile a luat alte bilete (companiile low cost ramburseaza o suma infima daca nu folosesti biletul) la avionul de dimineata (Maria a fost de parere ca e mai bine sa piarda ei niste bani decat sa fac eu atac de cord in caz ca intarzie avionul, i-am spus ca nu stiu daca o sa fac atac de cord, dar atac de panica sigur), intre zboruri fiind 4 ore, timp suficient pt orice fiinta, oricat de putin familiarizata cu aeroporturile, sa indeplineasca toate formalitatile necesare. Ideea a fost f buna pt ca am pierdut ceva timp pana sa gasesc area 11, unde se facea check in, eu cautand-o initial pe la portile de plecare, urcand si coborand de mai multe ori diverse scari.
Ca sa nu se plictiseasca, Lia a luat de acasa volumul ei preferat din Harry Potter, citit si recitit de mai multe ori cu aceeasi placere. Am mers si la toaleta in aeroport, in zona de plecare, Lia a terminat treaba mai devreme si m-a tot grabit sa ies. Pe la pasapoarte, unde ne temeam sa nu avem probleme ca la intrare, totul a fost OK, politistul zambind cand m-a auzit spunandu-i Annei "you are not UE" (erau ghisee diferite UE si nonUE) intelegand despre ce e vorba cand a vazut pasaportul ei american.
Am ajuns in area 11, unde se facea check in, dar era prea devreme si Lia a cerut cartea sa citeasca. Fatalitate! cartea fusese uitata in cabina de la toaleta. Desi cam bantuisem prin aeroport eram sigura ca am sa gasesc repede toaleta, asa ca am lasat-o pe Lia in fata ghiseului cu consemnul "sa nu te misti de aici" si am plecat. La usa mi s-a spus ferm "you are not allowed until you make check in". Am insistat spunand ca imi trebuie cartea inainte de check in si atunci m-a trimis intr-o zona nedefinita sa dau telefon. N-am vazut nici un telefon si am intrebat un tanar care facea curatenie ce am de facut. Tanarul m-a condus pana la ghiseul de informatii al aeroportului. Doamna de la ghiseu mi-a explicat ca in cazul in care se gaseste cartea o pot recupera seara tarziu, i-am explicat si eu ca seara tarziu sper sa fiu in Bonn si s-a indurat sa dau un telefon spunandu-mi sa astept. Eu faceam ca trenul incat a mai incercat sa dea un telefon, dar fara succes, spunandu-mi ca e un drum lung pana acolo (asta stiam si eu, doar bantuisem pe el). Exact cand am anuntat-o ca renunt, spunandu-i ca e mai important copilul decat cartea a aparut o d-na mignona, toata numai zambet, care m-a anuntat victorioasa ca s-a gasit Harry Potter, dar ca trebuie sa astept 10 minute sa fie adusa acolo. Nu mai eram dispusa sa astept nici macar un minut asa ca d-na de la informatii a gasit solutia: sa merg sa fac check in, care tocmai a inceput, apoi sa vin inapoi la ghiseu sa iau cartea, lucru cu care am fost de acord.
Am gasit-o pe Lia f cuminte, ca un ingeras, m-am asezat la coada inaintea unei tinere careia i-am explicat ca fetita a fost acolo "all the time" si dupa ce am primit boarding cards am pornit spre ghiseul de informatii. Acolo, surprise, nici urma de carte. A aparut si d-na cea draguta care ne-aspus destul de incurcata ca nu s-a gasit de fapt cartea, a fost o greseala. Nu-mi venea sa cred! Oare se gasise doar Harry Potter, nu si cartea cu acelasi nume?
Ne-am dus spre zona de imbarcare si am gasit repede toaleta vizitata mai devreme. Intre timp mi-am dat seama ca uitasem undeva si frumoasa mea manta galbena de ploaie (Lia se distreaza mereu amintindu-si de articolul cu poza elefantului imbracat in manta galbena de ploaie, despre care eu am scris ca e portretul meu).
Am gasit cabina curata ca in palma, nici urma de carte sau manta. Usa de la camera femeii de serviciu era intredeschisa, am batut cu gandul sa o intreb daca stie ceva, n-a raspuns nimeni, am deschis-o si am vazut imediat mantaua de ploaie, nu si cartea. Pt ca mai era mult pana la plecare ne-am dus la librarie sa-i cumpar un alt exemplar, dar nu aveau acel volum din Harry Potter. Am cumparat o alta carte, ceva cu "Best Friends", Liei i-a placut, Vasile mi-a spus ca mai citise cu placere carti de autoarea respectiva.
Avionul, desi german, avea ceva intarziere, dar si avionul de Cork, cel care a decolat de acolo mai tarziu, avea destula intarziere, cam toate avioanele au avut intarziere, noi am plecat inaintea celui de Praga, care avea plecarea prevazuta cu o ora si zece minute mai devreme. Poate vremea a fost de vina. Cand ne-am asezat pe scaune o tanara f draguta, care ne-a zambit de cate ori s-a uitat spre noi in lungul timp de asteptare, ne-a cedat locul ei ca sa fim impreuna. La un moment dat a aparut in fata noastra d-na cea mignona, care ne-a inmanat, ca o zana buna, cartea cu Harry Potter, de la care ne luasem nadejdea ca o vom mai gasi.
Cand a aparut in sfarsit avionul s-a format coada pt imbarcare, dar tanara cea zambareata a ramas asezata pe scaun. Cand a inceput imbarcarea i-am facut semn sa vina langa noi, in compensatie mi-a carat valijoara pana la autobuz (din cauza oboselii incepuse sa mi se para tare grea, ajutorul ei a fost binevenit). Pe scara avionului ma taram cam cu greu si atunci un angajat al aeroportului, care tocmai coborase scara, mi-a carat valiza pana sus. Consemnez toate aceste acte de amabilitate pt a sublinia cat de indatoritori pot fi unii oameni cu persoane complet straine, de la care nu asteapta nimic in schimb, pt ca la noi mi se pare ca s-a incetatenit ideea ca nu e cazul sa fii amabil sau sa ajuti pe cineva de la care nu ai nimic de castigat, iar daca ti se face un serviciu, cat de mic, trebuie musai sa dai ceva material, palpabil, in schimb, un simplu zambet si un multumesc parand cam deplasate pt mercantilismul din ce in ce mai pregnant.
In avion am comandat o hot chocolate pt Lia, stewardeza a umplut paharul cu varf si am reusit sa vars o parte din continut, in ciuda avertismentului "Watch up". Tanara de langa noi m-a ajutat sa curat mizeria, apoi a adormit, spunandu-mi spre sfarsitul calatoriei ca a pierdut avionul de dimineata si a cam avut de furca pana sa gaseasca alta companie si alt zbor spre Koln-Bonn. Si ea m-a ajutat cu valiza pana am coborat din autobuz.
A urmat o noapte alba pt ca pisica a ales acest moment ca sa vagabondeze pe o vreme fff rece, ea care stranuta cand dadea numai putin cu nasul de frig. S-a intors pe la 4 dimineata, plina de purici, cum avea sa constate Maria ceva mai tarziu.
Drumul pana la Dublin a decurs destul de bine, tinand cont de ploaia si furtuna de afara dar, cand ne-am apropiat de aeroport, avionul a inceput sa coboare, apoi s-a urcat din nou, pilotul a spus ceva despre wind si "we’ll try again". Inima mi s-a facut mica-mica, dar am incurajat-o pe Lia ca vom ateriza curand. Cred ca si inimile celorlalti pasageri erau in aceeasi stare, judecand dupa aplauzele furtunoase ce au urmat aterizarii ferme de la a doua incercare. La niciunul din zborurile care au urmat, cu compania germana, nu s-a aplaudat la aterizare, dar nici nu au fost probleme.
Initial Vasile luase bilete pt un avion care pleca mai tarziu din Cork, bazandu-se pe faptul ca din Bonn se poate face check in on line, iar noi nu aveam bagaje de cala, dar din Dublin nu era posibil acest lucru. Intervalul dintre avioane era de doar o ora si zece minute, nemtii spunand ca nu se mai face categoric check in cu 30 de minute inainte de decolare. Cat de categorica era aceasta regula aveam sa-mi dau seama mai tarziu, dar asta e alta poveste. Pt ca eram f stresata la gandul ca nu m-as descurca sa fac check in in acest interval de timp si as putea ramane in Dublin cu fetita pana sa gasesc o rezolvare, Vasile a luat alte bilete (companiile low cost ramburseaza o suma infima daca nu folosesti biletul) la avionul de dimineata (Maria a fost de parere ca e mai bine sa piarda ei niste bani decat sa fac eu atac de cord in caz ca intarzie avionul, i-am spus ca nu stiu daca o sa fac atac de cord, dar atac de panica sigur), intre zboruri fiind 4 ore, timp suficient pt orice fiinta, oricat de putin familiarizata cu aeroporturile, sa indeplineasca toate formalitatile necesare. Ideea a fost f buna pt ca am pierdut ceva timp pana sa gasesc area 11, unde se facea check in, eu cautand-o initial pe la portile de plecare, urcand si coborand de mai multe ori diverse scari.
Ca sa nu se plictiseasca, Lia a luat de acasa volumul ei preferat din Harry Potter, citit si recitit de mai multe ori cu aceeasi placere. Am mers si la toaleta in aeroport, in zona de plecare, Lia a terminat treaba mai devreme si m-a tot grabit sa ies. Pe la pasapoarte, unde ne temeam sa nu avem probleme ca la intrare, totul a fost OK, politistul zambind cand m-a auzit spunandu-i Annei "you are not UE" (erau ghisee diferite UE si nonUE) intelegand despre ce e vorba cand a vazut pasaportul ei american.
Am ajuns in area 11, unde se facea check in, dar era prea devreme si Lia a cerut cartea sa citeasca. Fatalitate! cartea fusese uitata in cabina de la toaleta. Desi cam bantuisem prin aeroport eram sigura ca am sa gasesc repede toaleta, asa ca am lasat-o pe Lia in fata ghiseului cu consemnul "sa nu te misti de aici" si am plecat. La usa mi s-a spus ferm "you are not allowed until you make check in". Am insistat spunand ca imi trebuie cartea inainte de check in si atunci m-a trimis intr-o zona nedefinita sa dau telefon. N-am vazut nici un telefon si am intrebat un tanar care facea curatenie ce am de facut. Tanarul m-a condus pana la ghiseul de informatii al aeroportului. Doamna de la ghiseu mi-a explicat ca in cazul in care se gaseste cartea o pot recupera seara tarziu, i-am explicat si eu ca seara tarziu sper sa fiu in Bonn si s-a indurat sa dau un telefon spunandu-mi sa astept. Eu faceam ca trenul incat a mai incercat sa dea un telefon, dar fara succes, spunandu-mi ca e un drum lung pana acolo (asta stiam si eu, doar bantuisem pe el). Exact cand am anuntat-o ca renunt, spunandu-i ca e mai important copilul decat cartea a aparut o d-na mignona, toata numai zambet, care m-a anuntat victorioasa ca s-a gasit Harry Potter, dar ca trebuie sa astept 10 minute sa fie adusa acolo. Nu mai eram dispusa sa astept nici macar un minut asa ca d-na de la informatii a gasit solutia: sa merg sa fac check in, care tocmai a inceput, apoi sa vin inapoi la ghiseu sa iau cartea, lucru cu care am fost de acord.
Am gasit-o pe Lia f cuminte, ca un ingeras, m-am asezat la coada inaintea unei tinere careia i-am explicat ca fetita a fost acolo "all the time" si dupa ce am primit boarding cards am pornit spre ghiseul de informatii. Acolo, surprise, nici urma de carte. A aparut si d-na cea draguta care ne-aspus destul de incurcata ca nu s-a gasit de fapt cartea, a fost o greseala. Nu-mi venea sa cred! Oare se gasise doar Harry Potter, nu si cartea cu acelasi nume?
Ne-am dus spre zona de imbarcare si am gasit repede toaleta vizitata mai devreme. Intre timp mi-am dat seama ca uitasem undeva si frumoasa mea manta galbena de ploaie (Lia se distreaza mereu amintindu-si de articolul cu poza elefantului imbracat in manta galbena de ploaie, despre care eu am scris ca e portretul meu).
Am gasit cabina curata ca in palma, nici urma de carte sau manta. Usa de la camera femeii de serviciu era intredeschisa, am batut cu gandul sa o intreb daca stie ceva, n-a raspuns nimeni, am deschis-o si am vazut imediat mantaua de ploaie, nu si cartea. Pt ca mai era mult pana la plecare ne-am dus la librarie sa-i cumpar un alt exemplar, dar nu aveau acel volum din Harry Potter. Am cumparat o alta carte, ceva cu "Best Friends", Liei i-a placut, Vasile mi-a spus ca mai citise cu placere carti de autoarea respectiva.
Avionul, desi german, avea ceva intarziere, dar si avionul de Cork, cel care a decolat de acolo mai tarziu, avea destula intarziere, cam toate avioanele au avut intarziere, noi am plecat inaintea celui de Praga, care avea plecarea prevazuta cu o ora si zece minute mai devreme. Poate vremea a fost de vina. Cand ne-am asezat pe scaune o tanara f draguta, care ne-a zambit de cate ori s-a uitat spre noi in lungul timp de asteptare, ne-a cedat locul ei ca sa fim impreuna. La un moment dat a aparut in fata noastra d-na cea mignona, care ne-a inmanat, ca o zana buna, cartea cu Harry Potter, de la care ne luasem nadejdea ca o vom mai gasi.
Cand a aparut in sfarsit avionul s-a format coada pt imbarcare, dar tanara cea zambareata a ramas asezata pe scaun. Cand a inceput imbarcarea i-am facut semn sa vina langa noi, in compensatie mi-a carat valijoara pana la autobuz (din cauza oboselii incepuse sa mi se para tare grea, ajutorul ei a fost binevenit). Pe scara avionului ma taram cam cu greu si atunci un angajat al aeroportului, care tocmai coborase scara, mi-a carat valiza pana sus. Consemnez toate aceste acte de amabilitate pt a sublinia cat de indatoritori pot fi unii oameni cu persoane complet straine, de la care nu asteapta nimic in schimb, pt ca la noi mi se pare ca s-a incetatenit ideea ca nu e cazul sa fii amabil sau sa ajuti pe cineva de la care nu ai nimic de castigat, iar daca ti se face un serviciu, cat de mic, trebuie musai sa dai ceva material, palpabil, in schimb, un simplu zambet si un multumesc parand cam deplasate pt mercantilismul din ce in ce mai pregnant.
In avion am comandat o hot chocolate pt Lia, stewardeza a umplut paharul cu varf si am reusit sa vars o parte din continut, in ciuda avertismentului "Watch up". Tanara de langa noi m-a ajutat sa curat mizeria, apoi a adormit, spunandu-mi spre sfarsitul calatoriei ca a pierdut avionul de dimineata si a cam avut de furca pana sa gaseasca alta companie si alt zbor spre Koln-Bonn. Si ea m-a ajutat cu valiza pana am coborat din autobuz.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
joi, 30 octombrie 2008
Domul din Koln Fotografii
Pt ca am primit un cadou nesperat in aceasta viata, si anume posibilitatea de a vizita Domul din Koln (recunosc ca l-am vizitat in stil japonez, facand mereu click pe camera, nereusind sa fac atatea poze cat ar fi meritat) am hotarat sa las putin deoparte pozele facute in Cork si sa public mai intai pe cele facute Domului. Se va putea vedea ca si acest obiectiv turistic, ca multe altele, e in renovare, in unele locuri in exterior se vede ca fatada a fost curatata pana la alb. Unele poze sunt mai intunecate, altele mai neclare, cred ca eventualii privitori au sa ma ierte pt asta, doar nu particip la un concurs de fotografii.
Exista in zona in care e altarul in bisericile ortodoxe un spatiu in care pictura e total diferita de restul catedralei, mai rudimentara si in acelasi timp mai moderna sau mai arhaica, nu e f clar, stiut fiind ca la un moment dat pictorii moderni au fost preocupati de arta cu aspect arhaic.
Sfatuiesc privitorii carora le vor placea fotografiile cu vitralii sa dea click pe lupa din dreapta sus, apoi pe poza si sa traga cu mausul poza in toate directiile posibile pt a admira mai in amanunt desavarsirea cu care au fost alcatuite vitraliile. Printre ultimele poze din album se afla unele cu mozaicurile din partea dinspre altar a Domului, mi-ar fi placut sa fac mai multe poze dar nu aveam destul timp ca sa astept pana plecau toti vizitatorii din zona respectiva. Deja intr-o poza apar niste picioare de turist.
Pozele pot fi vazute la http://picasaweb.google.com/viorea4u/DomulDinKoln#
Exista in zona in care e altarul in bisericile ortodoxe un spatiu in care pictura e total diferita de restul catedralei, mai rudimentara si in acelasi timp mai moderna sau mai arhaica, nu e f clar, stiut fiind ca la un moment dat pictorii moderni au fost preocupati de arta cu aspect arhaic.
Sfatuiesc privitorii carora le vor placea fotografiile cu vitralii sa dea click pe lupa din dreapta sus, apoi pe poza si sa traga cu mausul poza in toate directiile posibile pt a admira mai in amanunt desavarsirea cu care au fost alcatuite vitraliile. Printre ultimele poze din album se afla unele cu mozaicurile din partea dinspre altar a Domului, mi-ar fi placut sa fac mai multe poze dar nu aveam destul timp ca sa astept pana plecau toti vizitatorii din zona respectiva. Deja intr-o poza apar niste picioare de turist.
Pozele pot fi vazute la http://picasaweb.google.com/viorea4u/DomulDinKoln#
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
Labirintul lui Pan
De fapt titlul original e Labirintul unui Faun, dar nu conteaza prea mult, important e ca, desi filmul mi-a fost calduros recomandat de catre Maria si Vasile, Maria facand chiar efortul de a imprumuta DVDul, mie nu mi-a placut nici conceptia lui, nici modul de realizare.
Povestea e complicata, se petrece pe doua planuri, unul real si unul fantastic, mie la inceput mi s-a parut ca planul real cuprinde prea multa cruzime (actiunea se desfasoara in timpul razboiului civil din Spania, eroul principal e un dezumanizat capitan in armata franchista, care ucide cu aceeasi usurinta cu care altii respira, fara sa manifeste nici un fel de remuscare atunci cand greseste, singura lui preocupare fiind sa aiba un mostenitor care sa-i poarte numele).
Sar putea spune „a la guerre comme a la guerre", nimeni nu se asteapata la multa duiosie in timpul luptelor, doar nici „Pt cine bat clopotele" al lui Hemingway nu descrie vreo manastire, totusi mi s-a parut ca in acest film razboiul a fost zugravit cu tuse prea groase. Fetita s-ar vrea (si este) o contrapondere la acest monstru, in final ea face sacrificiul suprem refuzand cererea faunului de a aduce ca jertfa nevinovata pe micutul ei frate, lumea fantastica in care traia fetita dovedindu-se in final la fel de nepasatoare la suferinta umana ca si ideologia franchista.
Exista o scena antologica in care, dupa ce aflam ca s-a luat decizia de a li se da satenilor hrana gratuita pe cartele (ratii) absolut neindestulatoare pt subzistenta lor, dar deliberat asa pt a nu putea fi ajutati partizanii din munti un soldat trece pe langa sateni spunandu-le inmod repetat: "sa nu uitati ca Franco va da paine si zahar". Ar fi fost mai greu sa ledeasi circ, tot gratuit.
Ar putea fi o lectie de solidaritate (in fond am avut si noi partizanii nostri dupa 46, care au avut aceeasi sorti de izbanda ca si „rosii" spanioli, iar atitudinea securistilor nu pare sa se fi deosebit prea mult de cea a franchistilor), de curaj din partea fetitei, de umilinta pt trufasul capitan caruia i se spune in ceasul mortii „fiul tau nu va sti nici macar cum te cheama", eu insa am ajuns sa nu mai pot suporta scene de violenta si cruzime pe ecran.
O alta tema a filmului ar fi cea a nemuririi, pt ca faunul ii ofera Ofeliei (fetita), in schimbul ascultarii neconditionate nu numai statutul de printesa si bucuria oferita tatalui (i se ofera fetitei, care tocmai ramasese orfana de tata, un altul, bun si iubitor, in locului monstrului ales de mama drept tata vitreg) de a-si regasi copila pierduta, ci si nemurirea, ca si sentimentul altruismului, prin faptul ca salveaza o intreaga lume, cea in care vietuiesc faunii si zanele.
E important ca fetita alege sa salveze viata nevinovatului sau fratior, intr-o lume in care pt altii viata nu are prea mare pret, stiind bine ca astfel nemurirea pt care trecuse prin atatea grele incercari, ar putea sa-i fie negata, pt ca deja fusese avertizata ca in lumea faunului nu se admite nici cea mai mica slabiciune umana, nici cea mai mica abatere de la ordinele primite.
Ea dobandeste totusi aceasta nemurire prin sacrificiul propiei vieti, sacrificiu impus si nu liber consimtit, capatand in acelasi timp de la o straina dragostea neconditionata si intelegerea de care se pare ca propria sa mama nu era capabila.
Sa fi urmarit realizatorii sa ne dea o lectie din care sa intelegem ca nemurirea se obtine doar prin jertfa? Pt ca insusi Iisus si-a jertfit propria viata umana pt ca cei care Ii urmeaza calea sa dobandeasca viata vesnica.
Povestea e complicata, se petrece pe doua planuri, unul real si unul fantastic, mie la inceput mi s-a parut ca planul real cuprinde prea multa cruzime (actiunea se desfasoara in timpul razboiului civil din Spania, eroul principal e un dezumanizat capitan in armata franchista, care ucide cu aceeasi usurinta cu care altii respira, fara sa manifeste nici un fel de remuscare atunci cand greseste, singura lui preocupare fiind sa aiba un mostenitor care sa-i poarte numele).
Sar putea spune „a la guerre comme a la guerre", nimeni nu se asteapata la multa duiosie in timpul luptelor, doar nici „Pt cine bat clopotele" al lui Hemingway nu descrie vreo manastire, totusi mi s-a parut ca in acest film razboiul a fost zugravit cu tuse prea groase. Fetita s-ar vrea (si este) o contrapondere la acest monstru, in final ea face sacrificiul suprem refuzand cererea faunului de a aduce ca jertfa nevinovata pe micutul ei frate, lumea fantastica in care traia fetita dovedindu-se in final la fel de nepasatoare la suferinta umana ca si ideologia franchista.
Exista o scena antologica in care, dupa ce aflam ca s-a luat decizia de a li se da satenilor hrana gratuita pe cartele (ratii) absolut neindestulatoare pt subzistenta lor, dar deliberat asa pt a nu putea fi ajutati partizanii din munti un soldat trece pe langa sateni spunandu-le inmod repetat: "sa nu uitati ca Franco va da paine si zahar". Ar fi fost mai greu sa ledeasi circ, tot gratuit.
Ar putea fi o lectie de solidaritate (in fond am avut si noi partizanii nostri dupa 46, care au avut aceeasi sorti de izbanda ca si „rosii" spanioli, iar atitudinea securistilor nu pare sa se fi deosebit prea mult de cea a franchistilor), de curaj din partea fetitei, de umilinta pt trufasul capitan caruia i se spune in ceasul mortii „fiul tau nu va sti nici macar cum te cheama", eu insa am ajuns sa nu mai pot suporta scene de violenta si cruzime pe ecran.
O alta tema a filmului ar fi cea a nemuririi, pt ca faunul ii ofera Ofeliei (fetita), in schimbul ascultarii neconditionate nu numai statutul de printesa si bucuria oferita tatalui (i se ofera fetitei, care tocmai ramasese orfana de tata, un altul, bun si iubitor, in locului monstrului ales de mama drept tata vitreg) de a-si regasi copila pierduta, ci si nemurirea, ca si sentimentul altruismului, prin faptul ca salveaza o intreaga lume, cea in care vietuiesc faunii si zanele.
E important ca fetita alege sa salveze viata nevinovatului sau fratior, intr-o lume in care pt altii viata nu are prea mare pret, stiind bine ca astfel nemurirea pt care trecuse prin atatea grele incercari, ar putea sa-i fie negata, pt ca deja fusese avertizata ca in lumea faunului nu se admite nici cea mai mica slabiciune umana, nici cea mai mica abatere de la ordinele primite.
Ea dobandeste totusi aceasta nemurire prin sacrificiul propiei vieti, sacrificiu impus si nu liber consimtit, capatand in acelasi timp de la o straina dragostea neconditionata si intelegerea de care se pare ca propria sa mama nu era capabila.
Sa fi urmarit realizatorii sa ne dea o lectie din care sa intelegem ca nemurirea se obtine doar prin jertfa? Pt ca insusi Iisus si-a jertfit propria viata umana pt ca cei care Ii urmeaza calea sa dobandeasca viata vesnica.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
Jurnal de calatorie Cork 24 Octombrie 2008
Ieri dupa masa am mers cu Maria si Lia la biblioteca. Adica ele au mers la biblioteca, eu m-am mai vanturat prin Wilton Mall. In drumul spre casa am trecut pe langa o biserica mare, cu acoperis verde, pe care am avut impresia ca am vazut-o de la docuri. Sigur am vazut-o de pe colina cu Old Mental Hospital, m-am convins azi de asta, cand am mers s-o vizitez. Frumos la ea si deosebit este vitraliul de pe fatada, care aseara era luminat si se vedea f frumos. Azi era mai putin feeric.
Inainte de a ajunge la aceasta biserica, The Church of the Holly Spirit, am observat ca poarta de la curtea de pe Strawberry Hill unde sunt picturile murale era deschisa si un om mosmondea ceva pe acolo. L-am intrebat daca pot intra sa fac poze si n-a avut nimic impotriva. Imaginile sunt intr-adevar de savana africana dar, din cauza intemperiilor (ieri a fost furtuna puternica si ploaie, de ex) pictura a inceput sa se degradeze. In stare mai buna pare cea de pe reversul zidului, care practic se afla in alta curte, desi nu e nici o poarta care sa desparta cele doua curti, lucru de care mi-am dat seama cand a iesit o doamna din cladire si a intrebat daca am nevoie de ajutor (un fel f politicos de a intreba ce mama naibii caut eu acolo) si i-am aratat aparatul de fotografiat. A raspuns ca e „Private property", eu am spus „Sorry" si am plecat dupa ce am terminat de pozat..
Apoi am mers la Lifetime lab unde m-am plimbat doar prin curte (dupa ce am cerut voie) si m-am uitat putin pe fereastra, pt ca n-am avut chef sa le dau pretiosii mei euroi pe bilet.
Am admirat frumoasele cascade formate de raul Lee la Waterford, unde raul se desparte in cele doua canale care imbratiseaza insula unde se gaseste mult vizitatul (de catre turisti de toate natiile) City Center.
Am ajuns in final si eu in City Center, unde voiam sa vizitez Triskel Gallery (n-am avut mare lucru de vazut, era deshisa doar o sala de expozitii din 4, unde se puteau vedea niste obiecte, ca nu le pot spune tablouri, pt ca erau de dimensiuni f mici, interesante, in special un buchet de trandafiri care inchipuia un portret, avea si ochi adaugati de artist, un artist multivalent pe nume Ian Brakewell) , care e trecuta ca obiectiv in turul orasului, dar mai intai am intrat in biserica Sf Francisc si am admirat bogatia de vitralii si icoane, e f frumoasa, dar nu am putut sa nu ma gandesc din nou cat e de in contradictie cu exemplul dat de insusi Sfantul Francisc.
Si asfel a luat sfarsit ultima excursie ca turista in acest oras. Mai am de spus doar ca am inceput sa inteleg exasperarea Mariei in ce priveste gunoaiele si atitudinea locuitorilor fata de multimea lor (Maria glumea ca daca ii cade un obiect cuiva din mana pe strada acolo il lasa spunandu-si in sinea lui: „uite un gunoi, cum o sa ma aplec eu sa ridic gunoiul acesta de pe strada?").
Nu suntem singurele exasperate, ieri am vazut in ziar ca scria „Cork the most littered city", intai m-am gandit ca littered e opusul lui illettered (analfabet, se citeste ilitered, de unde confuzia), apoi mi-am dat seama ca nu e de bine, pt ca litter inseamna, printre altele, gunoi. Mai scria acolo ca cel mai murdar oras din Irlanda e Cobh, care mai e si port pt transatlantice de croaziera, de unde am dedus eu ca in Cork gunoiul e mai curat, poate pt ca mare parte din el e sub forma acelor infame cioburi care pot strapunge talpa oricarui pantof, mai ales de sport, si pot intepa purtatorul pantofilor.
Pentru ca era ultima seara mi-am luat inima in dinti si am plecat la supermarket sa cumpar bere, ca nu se face sa stau atata timp in Irlanda si sa nu gust berea irlandeza. I-am dat liber pisicii sa se plimbe pe afara lasand geamul deschis ca si alta data, sa poata reveni in casa dupa pofta inimii. Ea m-a condus un timp pe drumul din complex, apoi a vazut o masina parcata si s-a oprit sa inspecteze dedesubturile ei, eu mi-am vazut de drum.
In supermarket mai toate dozele de bere (voiam neaparat o doza) aveau nume nemtesc (astea erau mai ieftine, dar mult mai scumpe decat la noi), doar doua erau maro, una Guiness si alta Murphy. As fi vrut sa vad cum e berea Beamish, speram ca e lager, adica blonda, pt ca cea neagra imi evoca niste amintiri neplacute despre berea neagra numita si caramel, facuta cu zahar ars si cu un gust, dupa parerea mea, absolut infect. Pe ambele doze scria Draught si am intrebat o "naturala" ce inseamna. Mi-a spus ca are un gust mai aspru si mi-a recomandat Heineken, care e blonda si are un gust mai placut. Mersi, stiam si eu cum e Heineken, in avioanele de KLM am primit gratuit chiar si doua doze, din cele mici, voiam ceva tipic irlandez. M-a sfatuit sa cumpar Guiness, pt ca e "traditional", ceeace am si facut, despartindu-ma cam cu greu de cei 2,05E , cat costa doza de 500ml. Sotul meu spunea mereu ca a auzit ca berea Guiness are o biluta inauntru si trebuie scuturata inainte de a o deschide, pt ca altfel nu curge. Eu am banuit ca a primit acest sfat de la cineva pus pe sotii dar am scuturat un pic doza, care a cam fasait cand s-a deschis, dar n-a dat decat putin pe afara, spre deliciul Liei care stia ca daca scuturi o bautura gazoasa se formeaza o fantana arteziana. Berea era, din fericire, total diferita la gust de cea din amintirile mele, desi un pic cam aspra (seaca, deh, adica fara pic de dulceata, dar alcool nu prea mult, 4,2%). La sfarsit am auzit si biluta sunand in doza, parea a fi o biluta de plastic. Berea a mers bine cu pizza, mmmm.
Pisica insa nu a binevoit sa se intoarca acasa in timpul in care a fost plecata. M-am gandit ca era mai bine daca veneam f repede acasa si nu zaboveam cateva minute sa pozez masina de inghetata. Fiind deja intuneric pozele a trebuit sa le sterg, nu se vedea nimic si nu am folosit blitzul ca sa nu devin prea "conspicous", chiar si asa copiii m-au intrebat cum ma cheama, de ce fac poze si daca vreau sa jefuiesc masina de inghetata. S-au linistit cand i-am intrebat ce sa fac eu cu atata inghetata, o sa mi se faca rau daca o mananc pe toata.
Inainte de a ajunge la aceasta biserica, The Church of the Holly Spirit, am observat ca poarta de la curtea de pe Strawberry Hill unde sunt picturile murale era deschisa si un om mosmondea ceva pe acolo. L-am intrebat daca pot intra sa fac poze si n-a avut nimic impotriva. Imaginile sunt intr-adevar de savana africana dar, din cauza intemperiilor (ieri a fost furtuna puternica si ploaie, de ex) pictura a inceput sa se degradeze. In stare mai buna pare cea de pe reversul zidului, care practic se afla in alta curte, desi nu e nici o poarta care sa desparta cele doua curti, lucru de care mi-am dat seama cand a iesit o doamna din cladire si a intrebat daca am nevoie de ajutor (un fel f politicos de a intreba ce mama naibii caut eu acolo) si i-am aratat aparatul de fotografiat. A raspuns ca e „Private property", eu am spus „Sorry" si am plecat dupa ce am terminat de pozat..
Apoi am mers la Lifetime lab unde m-am plimbat doar prin curte (dupa ce am cerut voie) si m-am uitat putin pe fereastra, pt ca n-am avut chef sa le dau pretiosii mei euroi pe bilet.
Am admirat frumoasele cascade formate de raul Lee la Waterford, unde raul se desparte in cele doua canale care imbratiseaza insula unde se gaseste mult vizitatul (de catre turisti de toate natiile) City Center.
Am ajuns in final si eu in City Center, unde voiam sa vizitez Triskel Gallery (n-am avut mare lucru de vazut, era deshisa doar o sala de expozitii din 4, unde se puteau vedea niste obiecte, ca nu le pot spune tablouri, pt ca erau de dimensiuni f mici, interesante, in special un buchet de trandafiri care inchipuia un portret, avea si ochi adaugati de artist, un artist multivalent pe nume Ian Brakewell) , care e trecuta ca obiectiv in turul orasului, dar mai intai am intrat in biserica Sf Francisc si am admirat bogatia de vitralii si icoane, e f frumoasa, dar nu am putut sa nu ma gandesc din nou cat e de in contradictie cu exemplul dat de insusi Sfantul Francisc.
Si asfel a luat sfarsit ultima excursie ca turista in acest oras. Mai am de spus doar ca am inceput sa inteleg exasperarea Mariei in ce priveste gunoaiele si atitudinea locuitorilor fata de multimea lor (Maria glumea ca daca ii cade un obiect cuiva din mana pe strada acolo il lasa spunandu-si in sinea lui: „uite un gunoi, cum o sa ma aplec eu sa ridic gunoiul acesta de pe strada?").
Nu suntem singurele exasperate, ieri am vazut in ziar ca scria „Cork the most littered city", intai m-am gandit ca littered e opusul lui illettered (analfabet, se citeste ilitered, de unde confuzia), apoi mi-am dat seama ca nu e de bine, pt ca litter inseamna, printre altele, gunoi. Mai scria acolo ca cel mai murdar oras din Irlanda e Cobh, care mai e si port pt transatlantice de croaziera, de unde am dedus eu ca in Cork gunoiul e mai curat, poate pt ca mare parte din el e sub forma acelor infame cioburi care pot strapunge talpa oricarui pantof, mai ales de sport, si pot intepa purtatorul pantofilor.
Pentru ca era ultima seara mi-am luat inima in dinti si am plecat la supermarket sa cumpar bere, ca nu se face sa stau atata timp in Irlanda si sa nu gust berea irlandeza. I-am dat liber pisicii sa se plimbe pe afara lasand geamul deschis ca si alta data, sa poata reveni in casa dupa pofta inimii. Ea m-a condus un timp pe drumul din complex, apoi a vazut o masina parcata si s-a oprit sa inspecteze dedesubturile ei, eu mi-am vazut de drum.
In supermarket mai toate dozele de bere (voiam neaparat o doza) aveau nume nemtesc (astea erau mai ieftine, dar mult mai scumpe decat la noi), doar doua erau maro, una Guiness si alta Murphy. As fi vrut sa vad cum e berea Beamish, speram ca e lager, adica blonda, pt ca cea neagra imi evoca niste amintiri neplacute despre berea neagra numita si caramel, facuta cu zahar ars si cu un gust, dupa parerea mea, absolut infect. Pe ambele doze scria Draught si am intrebat o "naturala" ce inseamna. Mi-a spus ca are un gust mai aspru si mi-a recomandat Heineken, care e blonda si are un gust mai placut. Mersi, stiam si eu cum e Heineken, in avioanele de KLM am primit gratuit chiar si doua doze, din cele mici, voiam ceva tipic irlandez. M-a sfatuit sa cumpar Guiness, pt ca e "traditional", ceeace am si facut, despartindu-ma cam cu greu de cei 2,05E , cat costa doza de 500ml. Sotul meu spunea mereu ca a auzit ca berea Guiness are o biluta inauntru si trebuie scuturata inainte de a o deschide, pt ca altfel nu curge. Eu am banuit ca a primit acest sfat de la cineva pus pe sotii dar am scuturat un pic doza, care a cam fasait cand s-a deschis, dar n-a dat decat putin pe afara, spre deliciul Liei care stia ca daca scuturi o bautura gazoasa se formeaza o fantana arteziana. Berea era, din fericire, total diferita la gust de cea din amintirile mele, desi un pic cam aspra (seaca, deh, adica fara pic de dulceata, dar alcool nu prea mult, 4,2%). La sfarsit am auzit si biluta sunand in doza, parea a fi o biluta de plastic. Berea a mers bine cu pizza, mmmm.
Pisica insa nu a binevoit sa se intoarca acasa in timpul in care a fost plecata. M-am gandit ca era mai bine daca veneam f repede acasa si nu zaboveam cateva minute sa pozez masina de inghetata. Fiind deja intuneric pozele a trebuit sa le sterg, nu se vedea nimic si nu am folosit blitzul ca sa nu devin prea "conspicous", chiar si asa copiii m-au intrebat cum ma cheama, de ce fac poze si daca vreau sa jefuiesc masina de inghetata. S-au linistit cand i-am intrebat ce sa fac eu cu atata inghetata, o sa mi se faca rau daca o mananc pe toata.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
Jurnal de calatorie Cork 23 Octombrie 2008 Second Hand
Imi dau seama ca nu am vorbit deloc despre ceva ce tinde sa devina un fenomen, si anume despre insistenta cu care ni se vara pe usa niste abtibilde de diferite culori, cu diferite texte, dar toate cerand acelasi lucru: haine si eventual pantofi. Unii spun simplu „Please donate", altii pretind ca iti fac tie o favoare ca te scapa de lucrurile scumpe de care nu mai ai nevoie, ba chiar ajuti si pe altiii sa castige un salariu in acest fel, unii spun ca le vor folosi in orfelinate, altii ca vor fi date celor nevoiasi, eventual din Lituania sau, mai simplu, in tari din estul Europei, un singur abtibild spunea cinstit ca le aduna ca sa le revanda in magazine de second hand.
Interesant e ca unii insista sa nu le pui afara de cu seara pt ca vin altii in numele lor si le aduna. Uneori se da un nr de telefon, cel mai adesea diferit de la abtibild la abtibild, mai apare si cate o adresa de web, nu totdeauna aceeasi. Deci dragii mei concetateni care cumparati de la second hand, sa stiti ca cei care vand aceste haine nu fac de fapt comert, ci cersetorie, exploatand buna credinta a micului burghez sau simplu cetatean vestic.
Interesant e ca unii insista sa nu le pui afara de cu seara pt ca vin altii in numele lor si le aduna. Uneori se da un nr de telefon, cel mai adesea diferit de la abtibild la abtibild, mai apare si cate o adresa de web, nu totdeauna aceeasi. Deci dragii mei concetateni care cumparati de la second hand, sa stiti ca cei care vand aceste haine nu fac de fapt comert, ci cersetorie, exploatand buna credinta a micului burghez sau simplu cetatean vestic.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
miercuri, 29 octombrie 2008
Fotografii din avion II
M-am grabit sa public articolul si am uitat sa pun linkul catre poze:
http://picasaweb.google.com/viorea4u/DublinBonnFotografiiDinAvion#
http://picasaweb.google.com/viorea4u/DublinBonnFotografiiDinAvion#
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
Fotografii din avion
Am mai publicat niste fotografii, facute in avionul ce ne-a transportat de la Dublin la Koln-Bonn. Alte fotografii asteptau sa le vina randul la publicare, dar necesita prelucrare iar cele din avion erau cam slabe calitativ, de aceea am folosit intens pt ele instrumentele de imbunatatire a aspectului puse la punct de dragutzii producatori ai Irfan-ului, pt care nupot sa le multumesc indeajuns, si astfel au devenit apte pt vizionare. Celor care vor stramba totusi din nas o sa le adresez invitatia sa faca ei poze mai bune daca au camere mai performante, maini mai sigure si pricepere mai multa. M-am bucurat inca din momentul cand am facut pozele (care pareau mult mai clare si mai colorate pe micul ecran al camerei decat pe cel al calculatorului) ca am reusit sa pozeze pana si celebrul Dom din Koln, cel care a scapat nevatamat in urma masivelor bombardamente la care a fost supusa Germania in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
Jurnal de calatorie Cork 23 Octombrie 2008 Despre Marea Foamete
Ieri am vazut la supermarket cum se pregateste pt cina o mama irlandeza care are f putin timp la dispozitie fie pt ca lucreaza, fie pt ca are un card de copii cat ulcelele acasa (dar nu numai irlandezele fac multi copii, am vazut o negresa care impingea un carucior dublu, din cel pt gemeni, dar dupa ea mai alergau doi mititei, se pare ca exista un program f generos de asistenta acordata mamelor cu multi copii, cel putin persoana care facea baby sitter pt Lia anul trecut avea toate motivele sa nu mearga la munca pt ca ajutorul primit pt copii, care erau la scoala, era f consistent, dar bineinteles ca nu i-a stricat un supliment).
A luat cateva caserole goale dintr-un raft, le-a umplut cu salate si alte mancaruri gata preparate si le-a pus frumos in carutul cu care a mers la masina dupa ce a platit. In Irlanda, ca si in USA, dinnerul (cina) e masa principala a zilei, pt ca programul e, asa cum am invatat noi dintr-o comedie cu Jane Fonda, „De la 9 la5". Poate aceasta sa fie o explicatie pt supraponderabilitatea evidenta la populatia din ambele tari. Lunchul e greu sa fie luat in familie, de curand la scoala Liei se da lunch gratuit, deci nu mai trebuie sa i se pregateasca pachetel de acasa, din pacate in locul sandwichurilor cu proteine si legume, insotite de fructe, pregatite de Maria, Lia primeste cel mai adesea dulciuri. Din fericire ea e inca armonios dezvoltata. (E cazul sa fac azi, 29 octombrie, o corectie: li se da si proteine, dar Lia nu reusea sa manace toate dulciurile primite si le aducea acasa)
Si pt ca vorbesc de mancare e cazul sa amintesc ca am rasfoit o carte intitulata „The Famine in Ireland" de Mary E Daly. Scrie acolo ca, pe langa cauzele naturale, putrezirea recoltei de cartofi din cauza infestarii cu o ciuperca, cauzele sociale in care intra si raspunsul neadecvat al autoritatilor engleze, raspuns datorat, in parte, si faptului ca de f multe ori pana in 1846, anul declansarii foametei celei mari, guvernul a fost nevoit sa acorde repetate ajutoare populatiei irlandeze aflata in necaz, exista si una demografica, anume o suprapopulare din cauza exploziei demografice. Desi se spune ca exista date anecdotice ca fetele se casatoreau de pe la 15 ani, datele oficiale arata ca varsta medie de casatorie era de 26 de ani pt o femeie si 29,9 de ani pt un barbat. De altfel in vestul Europei casatoriile, chiar in secolele anterioare, se incheiau atunci cand se considera ca exista mijloace pt intretinerea unei familii (ceea ce arata un simt al responsabilitatii care lipsea, cel putin in tara noastra, si mai lipseste inca in Moldova si la cel putin o nationalitate conlocuitoare, filozofia dupa care se conduc producatorii de multi minori pe cap de locuitor fiind nu numai „unde mananca cinci mananca si al saptelea" dar si „daca atati mi-a dat Dumnezeu, ce sa fac?" de parca nu s-a auzit in veci de mijloace anticonceptionale sau planificare familiala) adica pe la 24-26 de ani pt o femeie.
Imi amintesc in ce panica intrasera matusile mele cand cea mai mica dintre ele nu se maritase pana la 24 de ani, asta a determinat-o pe nefericita sa se marite cam la o luna dupa ce l-a cunoscut pe viitorul sot, a avut o casnicie plina de neintelegeri, a si divortat dar din motive locative (nu a avut unde sa se mute si a ramas sa convietuiasca cu fostul in acelasi apartament) s-au recasatorit (deci nu numai Prigoana-Bahmuteanu) si in final s-a imbolnavit grav de inima si a murit la 50 de ani, in nefastul, pt mine an 87, despre care am promis ca o sa scriu candva. Este exemplul clar ca se poate muri de inima rea (sau, mai frumos spus, albastra), desi in cazul ei a jucat si ereditatea oarece rol, in familia lui tata mare barbatii au murit de tineri (sub 60 de ani) din motive de boala de inima.
De asemenea eu am fost supusa unor mari presiuni ca sa ma casatoresc la scurt timp dupa ce am terminat facultatea, dar am rezistat eroic pana la 27 de ani, cand ticaitul ceasului biologic a devenit de nesuportat, dar aveam in buzunar si un contract pt un apartament cu 3 camere, ca tot am vorbit de responsabilitate. Si tot responsabilitatea a facut sa avem doar doi copii, desi amndurora ne placeau mult copiii, in special bebelusii, si ne-am fi dorit mai multi.
Pt ca vorbesc despre varsta casatoriei si producerea de multi copii in familie trebuie sa spun ca atat mama, cat si tatal meu provin din familii numeroase, mama-mare, mama mamei mele a nascut 8 copii dintre care 3 au murit inainte de 2 ani, iar bunica din partea tatalui, care a murit in 1917, cand el avea 4 ani, din motive de tifos, avea 7 copii, toti, cu exceptia unuia, supravietuind pana peste 70 de ani, desi si tatal lor a murit inainte de a se casatori tatal meu (de aceea mama mea nu a putut intelege niciodata de ce nurorile unora nu se inteleg cu soacrele respective).
Am citit undeva ca pe la sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20 varsta la care se casatoreau fetele romance era de 14 ani, incat ele inca se mai jucau cu papusile asteptand sa nasca primul copil. Nu a fost cazul mamei mari, care s-a casatorit la 24, din motive de razboaie balcanice (cu bulgarii).
Cat despre copii, multitudinea lor in tara noastra, ca si in Irlanda pana in 1846, se poate explica si prin faptul ca fiind vorba de tari cu economie preponderent agrara, cu sol fertil, nu era mare cheltuiala pt cresterea si hranirea lor, mureau destui din ei la varste fragede si in plus asigurau un confort la batranete (in ciuda manelei care zice „un parinte poate creste/ sapte-opt copii sau zece/ Dar zece copii cu minte/ nu pot tine un parinte").
Sa nu se creada ca am uitat ca si tara noastra a trecut in secolul trecut printr-o mare foamete, care ce-i drept nu a produs o depopulare ata de masiva ca in Irlanda, unde multi au luat calea bejeniei dintr-o tara in care pana atunci, in secolele trecute., emigrasera scotieni si englezi, irlandezii fugind de frica deceselor care au dus la depopularea unor intregi comunitati, am inteles ca s-au descoperit gropi comune cu mii, daca nu chiar zeci de mii de cadavre, nu mai spun cati au murit cand au traversat oceanul din cauza epidemiilor izbucnite la bord sau a lipsei proviziilor.
Nu e de mirare ca cea mai afectata zona in tara noastra a fost Moldova, despre care deja am amintit ca are o populatie pt care nr mare de copii e singura bogatie. In plus, datorita regimului care se instaurase dupa 45 emigrarea incepuse sa devina o problema, nici vorba de emigrare in masa.
Si pt ca tot sunt la capitolul foamete sa spun cate ceva si despre celebrele indicatii ale NKVD, precursorul KGB, care prevedeau, intre altele, infometarea deliberata a populatiei, pt a putea fi controlata mai bine, politica ce s-a aplicat cu succesul stiut in Rusia, apoi URSS, dupa revolutie.
Tata mare, care fusese trecut la chiaburi pt ca avand 5 fete si ceva pamant destinat lor ca zestre, folosea argati, adica exploata oamenii, desi argatii erau tratati cat se poate de omeneste, cu proverbialul bun simt al omului de la tara, avea de dat cote de grane mult peste capacitatea de producere a solului, a si facut ceva arest din motive de neachitare a lor, boala de inima i s-a agravat si a murit in 54, inaintea viscolului cel mare.
Pt ca am vorbit de emigrare, f multi polonezi au emigrat si in Irlanda, nu numai in Anglia, ei alcatuiesc majoritatea imigrantilor intr-o tara cu o populatie destul de cosmopolita, in special in Dublin si Cork, polonezii avand nu numai magazine alimentare proprii dar si librarii si farmacii pt ei, ambasadorul polonez chiar a venit in Cork, la City Library si a propus imbogatirea patrimoniului acesteia cu carti in limba poloneza, astfel incat imigrantii sa poata citi literatura in limba lor natala. Or fi avut si ambasadorii nostri din Italia si Spania initiative asemanatoare, sau s-or fi gandind ca menajerele si capsunarii romani, spre deosebire de instalatorii polonezi, nu au timp sa citeasca? Poate Petre Roman o sa se ocupe de asta, mai stii?
A luat cateva caserole goale dintr-un raft, le-a umplut cu salate si alte mancaruri gata preparate si le-a pus frumos in carutul cu care a mers la masina dupa ce a platit. In Irlanda, ca si in USA, dinnerul (cina) e masa principala a zilei, pt ca programul e, asa cum am invatat noi dintr-o comedie cu Jane Fonda, „De la 9 la5". Poate aceasta sa fie o explicatie pt supraponderabilitatea evidenta la populatia din ambele tari. Lunchul e greu sa fie luat in familie, de curand la scoala Liei se da lunch gratuit, deci nu mai trebuie sa i se pregateasca pachetel de acasa, din pacate in locul sandwichurilor cu proteine si legume, insotite de fructe, pregatite de Maria, Lia primeste cel mai adesea dulciuri. Din fericire ea e inca armonios dezvoltata. (E cazul sa fac azi, 29 octombrie, o corectie: li se da si proteine, dar Lia nu reusea sa manace toate dulciurile primite si le aducea acasa)
Si pt ca vorbesc de mancare e cazul sa amintesc ca am rasfoit o carte intitulata „The Famine in Ireland" de Mary E Daly. Scrie acolo ca, pe langa cauzele naturale, putrezirea recoltei de cartofi din cauza infestarii cu o ciuperca, cauzele sociale in care intra si raspunsul neadecvat al autoritatilor engleze, raspuns datorat, in parte, si faptului ca de f multe ori pana in 1846, anul declansarii foametei celei mari, guvernul a fost nevoit sa acorde repetate ajutoare populatiei irlandeze aflata in necaz, exista si una demografica, anume o suprapopulare din cauza exploziei demografice. Desi se spune ca exista date anecdotice ca fetele se casatoreau de pe la 15 ani, datele oficiale arata ca varsta medie de casatorie era de 26 de ani pt o femeie si 29,9 de ani pt un barbat. De altfel in vestul Europei casatoriile, chiar in secolele anterioare, se incheiau atunci cand se considera ca exista mijloace pt intretinerea unei familii (ceea ce arata un simt al responsabilitatii care lipsea, cel putin in tara noastra, si mai lipseste inca in Moldova si la cel putin o nationalitate conlocuitoare, filozofia dupa care se conduc producatorii de multi minori pe cap de locuitor fiind nu numai „unde mananca cinci mananca si al saptelea" dar si „daca atati mi-a dat Dumnezeu, ce sa fac?" de parca nu s-a auzit in veci de mijloace anticonceptionale sau planificare familiala) adica pe la 24-26 de ani pt o femeie.
Imi amintesc in ce panica intrasera matusile mele cand cea mai mica dintre ele nu se maritase pana la 24 de ani, asta a determinat-o pe nefericita sa se marite cam la o luna dupa ce l-a cunoscut pe viitorul sot, a avut o casnicie plina de neintelegeri, a si divortat dar din motive locative (nu a avut unde sa se mute si a ramas sa convietuiasca cu fostul in acelasi apartament) s-au recasatorit (deci nu numai Prigoana-Bahmuteanu) si in final s-a imbolnavit grav de inima si a murit la 50 de ani, in nefastul, pt mine an 87, despre care am promis ca o sa scriu candva. Este exemplul clar ca se poate muri de inima rea (sau, mai frumos spus, albastra), desi in cazul ei a jucat si ereditatea oarece rol, in familia lui tata mare barbatii au murit de tineri (sub 60 de ani) din motive de boala de inima.
De asemenea eu am fost supusa unor mari presiuni ca sa ma casatoresc la scurt timp dupa ce am terminat facultatea, dar am rezistat eroic pana la 27 de ani, cand ticaitul ceasului biologic a devenit de nesuportat, dar aveam in buzunar si un contract pt un apartament cu 3 camere, ca tot am vorbit de responsabilitate. Si tot responsabilitatea a facut sa avem doar doi copii, desi amndurora ne placeau mult copiii, in special bebelusii, si ne-am fi dorit mai multi.
Pt ca vorbesc despre varsta casatoriei si producerea de multi copii in familie trebuie sa spun ca atat mama, cat si tatal meu provin din familii numeroase, mama-mare, mama mamei mele a nascut 8 copii dintre care 3 au murit inainte de 2 ani, iar bunica din partea tatalui, care a murit in 1917, cand el avea 4 ani, din motive de tifos, avea 7 copii, toti, cu exceptia unuia, supravietuind pana peste 70 de ani, desi si tatal lor a murit inainte de a se casatori tatal meu (de aceea mama mea nu a putut intelege niciodata de ce nurorile unora nu se inteleg cu soacrele respective).
Am citit undeva ca pe la sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20 varsta la care se casatoreau fetele romance era de 14 ani, incat ele inca se mai jucau cu papusile asteptand sa nasca primul copil. Nu a fost cazul mamei mari, care s-a casatorit la 24, din motive de razboaie balcanice (cu bulgarii).
Cat despre copii, multitudinea lor in tara noastra, ca si in Irlanda pana in 1846, se poate explica si prin faptul ca fiind vorba de tari cu economie preponderent agrara, cu sol fertil, nu era mare cheltuiala pt cresterea si hranirea lor, mureau destui din ei la varste fragede si in plus asigurau un confort la batranete (in ciuda manelei care zice „un parinte poate creste/ sapte-opt copii sau zece/ Dar zece copii cu minte/ nu pot tine un parinte").
Sa nu se creada ca am uitat ca si tara noastra a trecut in secolul trecut printr-o mare foamete, care ce-i drept nu a produs o depopulare ata de masiva ca in Irlanda, unde multi au luat calea bejeniei dintr-o tara in care pana atunci, in secolele trecute., emigrasera scotieni si englezi, irlandezii fugind de frica deceselor care au dus la depopularea unor intregi comunitati, am inteles ca s-au descoperit gropi comune cu mii, daca nu chiar zeci de mii de cadavre, nu mai spun cati au murit cand au traversat oceanul din cauza epidemiilor izbucnite la bord sau a lipsei proviziilor.
Nu e de mirare ca cea mai afectata zona in tara noastra a fost Moldova, despre care deja am amintit ca are o populatie pt care nr mare de copii e singura bogatie. In plus, datorita regimului care se instaurase dupa 45 emigrarea incepuse sa devina o problema, nici vorba de emigrare in masa.
Si pt ca tot sunt la capitolul foamete sa spun cate ceva si despre celebrele indicatii ale NKVD, precursorul KGB, care prevedeau, intre altele, infometarea deliberata a populatiei, pt a putea fi controlata mai bine, politica ce s-a aplicat cu succesul stiut in Rusia, apoi URSS, dupa revolutie.
Tata mare, care fusese trecut la chiaburi pt ca avand 5 fete si ceva pamant destinat lor ca zestre, folosea argati, adica exploata oamenii, desi argatii erau tratati cat se poate de omeneste, cu proverbialul bun simt al omului de la tara, avea de dat cote de grane mult peste capacitatea de producere a solului, a si facut ceva arest din motive de neachitare a lor, boala de inima i s-a agravat si a murit in 54, inaintea viscolului cel mare.
Pt ca am vorbit de emigrare, f multi polonezi au emigrat si in Irlanda, nu numai in Anglia, ei alcatuiesc majoritatea imigrantilor intr-o tara cu o populatie destul de cosmopolita, in special in Dublin si Cork, polonezii avand nu numai magazine alimentare proprii dar si librarii si farmacii pt ei, ambasadorul polonez chiar a venit in Cork, la City Library si a propus imbogatirea patrimoniului acesteia cu carti in limba poloneza, astfel incat imigrantii sa poata citi literatura in limba lor natala. Or fi avut si ambasadorii nostri din Italia si Spania initiative asemanatoare, sau s-or fi gandind ca menajerele si capsunarii romani, spre deosebire de instalatorii polonezi, nu au timp sa citeasca? Poate Petre Roman o sa se ocupe de asta, mai stii?
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
Jurnal de calatorie Cork 22 Octombrie 2008
Ieri dimineata se anunta o zi frumoasa, cu soare, deci am pornit iar intr-o excursie. Dar pt ca am deja experienta cu vremea in Cork am avut grija sa-mi iau si o umbrela si bine am facut, pt ca am prins doua rafale de ploaie si una de grindina (de fapt parea mai mult mazariche, si n-a durat mult).
Pt ca valiza ,ea in care se afla harta cu strazile se afla in drum spre Bonn am pornit in directia in care presupuneam ca e un drum mai scurt spre docuri, pe care voiam sa le vad si pe soare. Bineinteles ca drumul ales s-a dovedit mai lung, dar asta pt ca am gasit mereu lucruri interesante de vazut si am facut multe ocoluri.
De fiecare data cand mergeam spre centru, coborand spre rau, vedeam in zare niste siruri de case pe o colina. Pt ca ghidul strazilor nu avea si formele de relief nu stiam exact cum se numeste colina respectiva. Stiam doar ca nu e Farranree, cu frumoasa biserica a Reinvierii, pe care o vizitasem deja. Deci am facut un ocol spre acele case, care s-au dovedit a fi un cartier f nou, Mi-am spus ca n-ar strica sa urc in varful colinei, poate vad de acolo exact apa care m-a intrigat atat de mult cand am vazut-o de la fereastra casei. Urcusul a fost greu, dar in varf nu am ajuns pt ca drumul era blocat de un fel de poarta carpita cu tot felul de sarme. Nu se punea problema sa poata fi sarita pt ca era prea subreda, de desfacut sarmele n-aveam chef, in plus nu stiu daca drumul chiar ajungea in varful colinei. Am admirat larga panorama a acelei parti din oras pe care o cunosteam deja, cu turnurile dantelate ale North Cathedral, turnul impozant, cu ceasuri, terminat cu un peste in varf, si nu cu o cruce (nu pt ca ar fi Corkul oras de pescari, desi in Lee se poate pescui intre martie si septembrie, parca, ci pt ca pestele a fost inca de la inceputurile crestinismului semnul Mantuitorului), crucea simpla de pe biserica din Gurranabraher, spira cenusie a busericii Reinvierii, ba chiar si turnul de apa de la Reservoire, cred ca daca imi incordam un pic privirea puteam sa vad pisica noastra la fereastra :-).
Am coborat mancand mure de pe marginea drumului si am ajuns la By-passul Blackpool, dandu-mi astfel seama ca asa se numeste cartierul, deci si colina. Interesant e ca mai peste tot sunt tablite care mentioneaza cand s-a facut lucrarea respectiva (pod, sosea, cartier, etc) si sub obladuirea carui venerabil Lord Mayor (primarele, adica), ma gandesc ca Videanu a ratat ocazia de a pune tablite pe fiecare piatra de bordura si strada asfaltata, iar Basescu, in loc de „Aici sunt banii D-Voastra trebuia sa puna tablite cu venerabilul...
Inainte de a intra pe by-passul de pe Drumul National extrem de circulat am admirat doua cladiri, una datand din 1886, care aveau niste bazoreliefuri din tabla, unul cu un fel de cowboy calare pe un taur si celalalt cu un cetatean care strunea caii de la caruta. Drumul National trece pe langa beraria Heineken, care a preluat beraria Murphy, existenta din 1856. Chiar vis-a-vis vazusem data trecuta niste grafitti pe o scara, dar nu am avut atunci puterea sa urc pe trepte. De data asta soarele stralucitor mi-a dat putere. Am urcat si am vazut ca mai erau si alte grafitti, pe un zid dintr-un fel de parc f paraginit, plin de balarii si mai ales de gunoaie, desi parea sa fi fost candva f pitoresc. Zona parea cam pustie si parasita, totusi mai aparea din cand in cand cate cineva care parea a se indrepta catre casa. Am observat ca multe scari din oras sunt invadate de grafitti si de gunoaie, una dintre ele, in mijlocul unui parc recent amenajat, judecand dupa tineretea copacilor, avea grafitti chiar si pe palierele, destul de largi, dintre trepte, dar si multe cioburi de sticla, in ciuda faptului ca municipalitatea se lauda cu succesul programului de recuperare a deseurilor din sticla, probabil e vorba despre borcane, pt ca se pare ca sticlele de bere fie se abandoneaza, fie se sparg imediat, pe loc.
Am ajuns pe strada care duce spre gara Kent, dar stiam deja ca din acesta strada se poate ajunge f aproape de docuri. Am vazut doua puburi, unul langa altul, cel de pe colt (chiar asa se chema) avea niste mozaicuri f frumoase, dar si placute care atestau ca pubul respectiv a primit niste premii de folk. Ce m-a distrat era ca pe unul din ziduri se lafaia o mare reclama, scrisa partial cu litere chirilice, la vodca ruseasca Standard. Celalalt pub avea niste medalioane in stil aztec, iar nu departre se afla un bar cu o placuta care spunea ca insusi James Joyce a folosit ambianta acestui local pt romanul sau „Ulises".
Si pt ca tot vorbesc de pub, am vazut doua al caror nume m-a distrat teribil, unul se numeste „Abbot Pub", celalat parca „Bishop Pub", am mai comentat ca in tara asta se pare ca pana si clericii stiu cum se duce la gura halba de bere.
Maria regreta ca nu m-au dus la un pub, ca sa simt si eu veritabila ambianta irlandeza, dar eu stiu ca ei sunt „tea totalers", si acela de fructe sau plante, nici macar nu beau cafea, si deci nu cred ca i-ar fi distrat sa petreca seara in compania unor „heavy drinkers", chiar daca se putea asculta muzica, in plus am observat ca se fumeaza f mult in Cork, iar eu sunt alergica la fum, tusesc de-mi iese sufletul, deci nici eu nu m-as fi distrat. Nici macar faimoasa bere irlandeza nu am gustat-o, nu mi-a venit sa cumpar doar pt mine si sa beau acasa, am comandat niste bere (f buna) la Gino’s, dar aceea era importata din Italia.
Am fost cam dezamagita ca la docuri nu era ancorat, spre deosebire de data trecuta, nici un vapor mai acatarii, erau doar doua mineraliere, cred, dupa aspect, care se incarcau pe malul celalalt, si se zarea un vapor in departare, dar n-am avut chef, dupa atatea ascensiuni, sa ma tarasc pana acolo. Am mers un timp chiar pe cheiul unde am inteles, la intoarcere, privind o tablita avertizoare, ca nu aveam voie sa merg (dar seara am mai vazut un trecator mergand pe acel chei) pt ca acolo ancorau vapoare. As fi mers pe trotuar, dar era unul singur, pe cealalta parte a drumului national, f circulat, cum am spus, si cam departe de marginea apei. Pe acel chei se odihnea aproape de capatul spre oras scara pe care o vazusem atasata de vaporul ancorat. Nici vorba sa fi putut urca la bord, daca nici macar sa ma plimb pe chei nu aveam voie. M-a mirat multimea de shine de pe chei, probabil ca erau pt macarale.
Cand am iesit din zona docurilor am aflat, de pe un banner, unde e „Lumina de la capatul tunelului": se afla in halba de bere Murphy. Eh, de-ar fi stiut si Ciorbea asta!
Tot pe langa docuri e un magazin a carui vitrina imbina armonios cele doua mari sarbatori ce vor veni, expunand atat decoratii de Halloween, cat si de Craciun.
Am trecut si pe la Reliance sa vad ce mai e nou, se terminase pictura de pe fatada, dar trepiedul si Bull-ul erau tot in curte. Pe drumul de intoarcere am ajuns la o straduta care facea legatura intre strada spre gara si cheiul (partea dinspre oras) lui Lee si am vazut ca pe ziduri erau pictate grafitti. In timp ce le fotografiam au trecut doua persoane pe langa mine, mi s-a partut ciudat ca ambele aveau rucsac in spate, si pareau cam in varsta pt niste studenti.
Pe o strada nu prea departe de catedrala erau niste stalpi care aveau mai putin de un metru inaltime, care se terminau cu un fel de maciulie. Nostim era faptul ca vreo cativa erau imbracati cu haine, aveau caciuli sau batice in „cap" si erau legati cu fulare sau esarfe la „gat", inchipuind un fel de pitici. Unul, separat de ceilalti, avea rezemat de el un anunt pe care scria „We are moving", era un anunt pe bune al filialei unei banci AIB (Anglo Irish Bank), totul era f nostim, dar n-am prins mesajul. O tanara (plinuta, ca multe tinere de pe aici, eu la varsta ei eram mai supla, am vazut aici niste hipopotame care m-au facut sa simt ca tonajul meu e inca acceptabil) a ras copios, impreuna cu partenerul ei, cand a dat cu ochii de „opera de arta’. In apropiere erau mai multe teattre, poate „recuzita" provenea de la ele, n-am avut pe cine intreba despre ce e vorba.
Intr-o statie de autobuz, unde astepta un domn mai in varsta, am vazut alt lucru nostim: de o parte si de alta a unuia din geamurile ce alcatuia refugiul erau doua afise: unul care vorbea despre pericolele betiei (drink aware) si celalalt o reclama la Heineken. Am semnalat nostimada si domnului, care s-a distrat si el. Nu departe e o sectie de politie care, desi pare noua, are un aspect f sever, total diferit de cel al sectiilor bucurestene.
Pt ca tot vorbeam despre mesaj, pe zidul unei case erau mai multe afise care spuneau ca exista 5000 de persoane care asteapta locuinta si multe case oblonite (bineinteles ca si casa pe care erau lipite afisele era oblonita), afisele terminandu-se cu intrebarea retorica „Why?" si semnate Workers Party. Desigur, e nedrept sa existe oameni care nu au unde sta (nu cred ca acesta era cazul a doi tineri care gasisera o nisa intr-o casa si beau si mancau la adapostul acesteia, nici al tinerilor care mancau stand pe jos pe trotuar langa Opera, sau a domnului care bea si manca stand pe jos in Bishop Lucey Park, desi erau multe banci libere, sau a celor doi tineri care beau si mancau asezati pe piatra de la intrarea in Complexul unde locuim, si care m-au facut sa gasesc raspuns la intrebarea cine face atata gunoi si atatea cioburi in parcul care margineste aleea spre complex) dar tara noastra a fost condusa multi ani de Partidul Muncitoresc Roman, care s-a dovedit incapabil sa inlature nedreptatea sociala, ma indoiesc ca partidul Muncitorilor din Irlanda ar fi mai capabil.
Si pt ca tot vorbim de case pt nevoiasi, am citit in ziar ca, din cauza recesiunii, organizatiile care se ocupa de adapostirea homeless se gandesc serios sa ofere adaposturi „wet" in care sa li se permita utilizatorilor sa consume bauturi alcoolice pt ca in felul acesta consumul sa fie tinut sub control, sa se stie adica ce cantitate si ce fel de bautura se bea.
Tot in topicul nedreptatii sociale se incadreaza si alta stire din ziar, despre o mare manifestatie de protest a studentilor din tot comitatul, indreptata impotriva propunerii de introducere a taxelor pt nivelul trei de studii (studii superioare), desi propunerea prevede ca taxele sa fie platite numai de fiii celor cu venituri f ridicate (gratuitatea se aplica tuturor, indiferent de venituri) tocmai pt ca nu e drept ca cei ce nu au nevoie de astfel de inlesniri sa profite de ele.
Si pt ca tot vorbeam de invatamant, astazi cand am trecut din nou pe langa scoala din acest cartier atat de „bad neighbourhood" a trebuit sa fac o comparatie intre aspectul acesteia si cel al scolii in care au invatat copiii mei, iar comparatia nu era deloc in favoarea scolii de acasa. In ciuda faptului ca in acest cartier gunoaiele si, mai ales, cioburile de sticla se intalnesc extrem de des (am vazut pe strazi ceva mai departate oameni cu jachete dela Cork City Council care adunau gunoaie, dar niciodata in Knocknaheeny), ba chiar am inteles de ce nu vrea Maria sa cumpere masina atunci cand am vazut pe strada spre complex, ceva mai laturalnica si inca neamenajata pt ca se asteapta terminarea cladirii de pe o latura a ei, o masina nu doar vandalizata in ultimul hal (desi masina a disparut intre timp langa santier se mai vad cioburi care mai mult ca sigur provin de la geamurile masinii) ci si arsa complet, in ciuda acestor lucruri zic, curtea scolii e f curata, nu liseste nici o bucatica de gard, totul arata ingrijit iar pe geamurile de la unele din clase sunt lipite planse cu productiile copiilor.
Insa la aceasta scoala nu exista after school, poate ca mamicile din acest cartier sunt casnice iar ajutorul social consistent le permite sa duca o viata f decenta din pdv material, in plus nici nivelul de predare in scoala nu se ridica la inaltimea cerintelor Mariei, de aceea Lia face practic naveta spre o scoala mult mai buna.
Cartierul, ca mai tot orasul de altfel, se afla intr-o continua transformare, de curand a inceput pe Knocknaheeny Road o lucrare pe care ar fi invidiat-o chiar si Videanu, dar acolo se munceste serios, cu multe utilaje si categoric mai putini muncitori decat pe santierele noastre, nu se tine seama de ploaie (daca ar astepta sa lucreze doar pe timp frumos ar sta mai mult degeaba), se lucreaza si sambata. In plus nici pe cele mai umile stradute nu am vazut vreo gropita cat de mica, atata doar ca strazile fiind adesea f inguste am vazut cum uneori masina de pe un sens trebuie sa se urce pe trotuar pt a putea continua drumul, mai ales ca uneori pe aceste stradute inguste sunt si masini parcate, desi sunt f multe parcaje construite in oras.
Pt ca am vorbit de ingustimea stradutelor si am amintit mai inainte de scarile cu grafitti vreau sa spun ca am avut probleme cu fotografierea unor grafitti care mi s-au parut mai reusite pt ca nu aveam distanta necesara ca sa cuprind in cadru intreaga opera, asta s-a intamplat pe scara de langa Kinlay House (un hotel proprietate de stat) sau pe Tobin Street.
Si oarecum in topic, pt ca e vorba tot de circulatie, dar aeriana, nu incetez sa ma minunez cat de jos zboara avioanele deasupra orasului, de pe coline ai senzatia ca ai putea vedea chiar si pilotul in cockpitul lui, ba chiar ai putea intinde mana ca sa atingi avionul, si zboara multe avioane!
Si acum fara nici o legatura cu cele de mai sus vreau sa spun ca am descoperit un loc unde se „descuie" telefoanele (ca tot ziceam eu ca regret asemenea servicii destul de curente la noi) dar nu-mi mai foloseste la nimic pt ca oricum a expirat valabilitatea creditului. Firma parea cam dubioasa (o sa spuneti ca era si cazul) la fel si negrul care statea in usa. Se oferea si internet de mare viteza, ba chiar si reparat de PC (nu si de laptopuri). Nu cred ca e cazul s-o trimit acolo pe Maria sa vada ce s-a intamplat cu laptopul ei de nu mai poate fi conectat la internet.
Pt ca valiza ,ea in care se afla harta cu strazile se afla in drum spre Bonn am pornit in directia in care presupuneam ca e un drum mai scurt spre docuri, pe care voiam sa le vad si pe soare. Bineinteles ca drumul ales s-a dovedit mai lung, dar asta pt ca am gasit mereu lucruri interesante de vazut si am facut multe ocoluri.
De fiecare data cand mergeam spre centru, coborand spre rau, vedeam in zare niste siruri de case pe o colina. Pt ca ghidul strazilor nu avea si formele de relief nu stiam exact cum se numeste colina respectiva. Stiam doar ca nu e Farranree, cu frumoasa biserica a Reinvierii, pe care o vizitasem deja. Deci am facut un ocol spre acele case, care s-au dovedit a fi un cartier f nou, Mi-am spus ca n-ar strica sa urc in varful colinei, poate vad de acolo exact apa care m-a intrigat atat de mult cand am vazut-o de la fereastra casei. Urcusul a fost greu, dar in varf nu am ajuns pt ca drumul era blocat de un fel de poarta carpita cu tot felul de sarme. Nu se punea problema sa poata fi sarita pt ca era prea subreda, de desfacut sarmele n-aveam chef, in plus nu stiu daca drumul chiar ajungea in varful colinei. Am admirat larga panorama a acelei parti din oras pe care o cunosteam deja, cu turnurile dantelate ale North Cathedral, turnul impozant, cu ceasuri, terminat cu un peste in varf, si nu cu o cruce (nu pt ca ar fi Corkul oras de pescari, desi in Lee se poate pescui intre martie si septembrie, parca, ci pt ca pestele a fost inca de la inceputurile crestinismului semnul Mantuitorului), crucea simpla de pe biserica din Gurranabraher, spira cenusie a busericii Reinvierii, ba chiar si turnul de apa de la Reservoire, cred ca daca imi incordam un pic privirea puteam sa vad pisica noastra la fereastra :-).
Am coborat mancand mure de pe marginea drumului si am ajuns la By-passul Blackpool, dandu-mi astfel seama ca asa se numeste cartierul, deci si colina. Interesant e ca mai peste tot sunt tablite care mentioneaza cand s-a facut lucrarea respectiva (pod, sosea, cartier, etc) si sub obladuirea carui venerabil Lord Mayor (primarele, adica), ma gandesc ca Videanu a ratat ocazia de a pune tablite pe fiecare piatra de bordura si strada asfaltata, iar Basescu, in loc de „Aici sunt banii D-Voastra trebuia sa puna tablite cu venerabilul...
Inainte de a intra pe by-passul de pe Drumul National extrem de circulat am admirat doua cladiri, una datand din 1886, care aveau niste bazoreliefuri din tabla, unul cu un fel de cowboy calare pe un taur si celalalt cu un cetatean care strunea caii de la caruta. Drumul National trece pe langa beraria Heineken, care a preluat beraria Murphy, existenta din 1856. Chiar vis-a-vis vazusem data trecuta niste grafitti pe o scara, dar nu am avut atunci puterea sa urc pe trepte. De data asta soarele stralucitor mi-a dat putere. Am urcat si am vazut ca mai erau si alte grafitti, pe un zid dintr-un fel de parc f paraginit, plin de balarii si mai ales de gunoaie, desi parea sa fi fost candva f pitoresc. Zona parea cam pustie si parasita, totusi mai aparea din cand in cand cate cineva care parea a se indrepta catre casa. Am observat ca multe scari din oras sunt invadate de grafitti si de gunoaie, una dintre ele, in mijlocul unui parc recent amenajat, judecand dupa tineretea copacilor, avea grafitti chiar si pe palierele, destul de largi, dintre trepte, dar si multe cioburi de sticla, in ciuda faptului ca municipalitatea se lauda cu succesul programului de recuperare a deseurilor din sticla, probabil e vorba despre borcane, pt ca se pare ca sticlele de bere fie se abandoneaza, fie se sparg imediat, pe loc.
Am ajuns pe strada care duce spre gara Kent, dar stiam deja ca din acesta strada se poate ajunge f aproape de docuri. Am vazut doua puburi, unul langa altul, cel de pe colt (chiar asa se chema) avea niste mozaicuri f frumoase, dar si placute care atestau ca pubul respectiv a primit niste premii de folk. Ce m-a distrat era ca pe unul din ziduri se lafaia o mare reclama, scrisa partial cu litere chirilice, la vodca ruseasca Standard. Celalalt pub avea niste medalioane in stil aztec, iar nu departre se afla un bar cu o placuta care spunea ca insusi James Joyce a folosit ambianta acestui local pt romanul sau „Ulises".
Si pt ca tot vorbesc de pub, am vazut doua al caror nume m-a distrat teribil, unul se numeste „Abbot Pub", celalat parca „Bishop Pub", am mai comentat ca in tara asta se pare ca pana si clericii stiu cum se duce la gura halba de bere.
Maria regreta ca nu m-au dus la un pub, ca sa simt si eu veritabila ambianta irlandeza, dar eu stiu ca ei sunt „tea totalers", si acela de fructe sau plante, nici macar nu beau cafea, si deci nu cred ca i-ar fi distrat sa petreca seara in compania unor „heavy drinkers", chiar daca se putea asculta muzica, in plus am observat ca se fumeaza f mult in Cork, iar eu sunt alergica la fum, tusesc de-mi iese sufletul, deci nici eu nu m-as fi distrat. Nici macar faimoasa bere irlandeza nu am gustat-o, nu mi-a venit sa cumpar doar pt mine si sa beau acasa, am comandat niste bere (f buna) la Gino’s, dar aceea era importata din Italia.
Am fost cam dezamagita ca la docuri nu era ancorat, spre deosebire de data trecuta, nici un vapor mai acatarii, erau doar doua mineraliere, cred, dupa aspect, care se incarcau pe malul celalalt, si se zarea un vapor in departare, dar n-am avut chef, dupa atatea ascensiuni, sa ma tarasc pana acolo. Am mers un timp chiar pe cheiul unde am inteles, la intoarcere, privind o tablita avertizoare, ca nu aveam voie sa merg (dar seara am mai vazut un trecator mergand pe acel chei) pt ca acolo ancorau vapoare. As fi mers pe trotuar, dar era unul singur, pe cealalta parte a drumului national, f circulat, cum am spus, si cam departe de marginea apei. Pe acel chei se odihnea aproape de capatul spre oras scara pe care o vazusem atasata de vaporul ancorat. Nici vorba sa fi putut urca la bord, daca nici macar sa ma plimb pe chei nu aveam voie. M-a mirat multimea de shine de pe chei, probabil ca erau pt macarale.
Cand am iesit din zona docurilor am aflat, de pe un banner, unde e „Lumina de la capatul tunelului": se afla in halba de bere Murphy. Eh, de-ar fi stiut si Ciorbea asta!
Tot pe langa docuri e un magazin a carui vitrina imbina armonios cele doua mari sarbatori ce vor veni, expunand atat decoratii de Halloween, cat si de Craciun.
Am trecut si pe la Reliance sa vad ce mai e nou, se terminase pictura de pe fatada, dar trepiedul si Bull-ul erau tot in curte. Pe drumul de intoarcere am ajuns la o straduta care facea legatura intre strada spre gara si cheiul (partea dinspre oras) lui Lee si am vazut ca pe ziduri erau pictate grafitti. In timp ce le fotografiam au trecut doua persoane pe langa mine, mi s-a partut ciudat ca ambele aveau rucsac in spate, si pareau cam in varsta pt niste studenti.
Pe o strada nu prea departe de catedrala erau niste stalpi care aveau mai putin de un metru inaltime, care se terminau cu un fel de maciulie. Nostim era faptul ca vreo cativa erau imbracati cu haine, aveau caciuli sau batice in „cap" si erau legati cu fulare sau esarfe la „gat", inchipuind un fel de pitici. Unul, separat de ceilalti, avea rezemat de el un anunt pe care scria „We are moving", era un anunt pe bune al filialei unei banci AIB (Anglo Irish Bank), totul era f nostim, dar n-am prins mesajul. O tanara (plinuta, ca multe tinere de pe aici, eu la varsta ei eram mai supla, am vazut aici niste hipopotame care m-au facut sa simt ca tonajul meu e inca acceptabil) a ras copios, impreuna cu partenerul ei, cand a dat cu ochii de „opera de arta’. In apropiere erau mai multe teattre, poate „recuzita" provenea de la ele, n-am avut pe cine intreba despre ce e vorba.
Intr-o statie de autobuz, unde astepta un domn mai in varsta, am vazut alt lucru nostim: de o parte si de alta a unuia din geamurile ce alcatuia refugiul erau doua afise: unul care vorbea despre pericolele betiei (drink aware) si celalalt o reclama la Heineken. Am semnalat nostimada si domnului, care s-a distrat si el. Nu departe e o sectie de politie care, desi pare noua, are un aspect f sever, total diferit de cel al sectiilor bucurestene.
Pt ca tot vorbeam despre mesaj, pe zidul unei case erau mai multe afise care spuneau ca exista 5000 de persoane care asteapta locuinta si multe case oblonite (bineinteles ca si casa pe care erau lipite afisele era oblonita), afisele terminandu-se cu intrebarea retorica „Why?" si semnate Workers Party. Desigur, e nedrept sa existe oameni care nu au unde sta (nu cred ca acesta era cazul a doi tineri care gasisera o nisa intr-o casa si beau si mancau la adapostul acesteia, nici al tinerilor care mancau stand pe jos pe trotuar langa Opera, sau a domnului care bea si manca stand pe jos in Bishop Lucey Park, desi erau multe banci libere, sau a celor doi tineri care beau si mancau asezati pe piatra de la intrarea in Complexul unde locuim, si care m-au facut sa gasesc raspuns la intrebarea cine face atata gunoi si atatea cioburi in parcul care margineste aleea spre complex) dar tara noastra a fost condusa multi ani de Partidul Muncitoresc Roman, care s-a dovedit incapabil sa inlature nedreptatea sociala, ma indoiesc ca partidul Muncitorilor din Irlanda ar fi mai capabil.
Si pt ca tot vorbim de case pt nevoiasi, am citit in ziar ca, din cauza recesiunii, organizatiile care se ocupa de adapostirea homeless se gandesc serios sa ofere adaposturi „wet" in care sa li se permita utilizatorilor sa consume bauturi alcoolice pt ca in felul acesta consumul sa fie tinut sub control, sa se stie adica ce cantitate si ce fel de bautura se bea.
Tot in topicul nedreptatii sociale se incadreaza si alta stire din ziar, despre o mare manifestatie de protest a studentilor din tot comitatul, indreptata impotriva propunerii de introducere a taxelor pt nivelul trei de studii (studii superioare), desi propunerea prevede ca taxele sa fie platite numai de fiii celor cu venituri f ridicate (gratuitatea se aplica tuturor, indiferent de venituri) tocmai pt ca nu e drept ca cei ce nu au nevoie de astfel de inlesniri sa profite de ele.
Si pt ca tot vorbeam de invatamant, astazi cand am trecut din nou pe langa scoala din acest cartier atat de „bad neighbourhood" a trebuit sa fac o comparatie intre aspectul acesteia si cel al scolii in care au invatat copiii mei, iar comparatia nu era deloc in favoarea scolii de acasa. In ciuda faptului ca in acest cartier gunoaiele si, mai ales, cioburile de sticla se intalnesc extrem de des (am vazut pe strazi ceva mai departate oameni cu jachete dela Cork City Council care adunau gunoaie, dar niciodata in Knocknaheeny), ba chiar am inteles de ce nu vrea Maria sa cumpere masina atunci cand am vazut pe strada spre complex, ceva mai laturalnica si inca neamenajata pt ca se asteapta terminarea cladirii de pe o latura a ei, o masina nu doar vandalizata in ultimul hal (desi masina a disparut intre timp langa santier se mai vad cioburi care mai mult ca sigur provin de la geamurile masinii) ci si arsa complet, in ciuda acestor lucruri zic, curtea scolii e f curata, nu liseste nici o bucatica de gard, totul arata ingrijit iar pe geamurile de la unele din clase sunt lipite planse cu productiile copiilor.
Insa la aceasta scoala nu exista after school, poate ca mamicile din acest cartier sunt casnice iar ajutorul social consistent le permite sa duca o viata f decenta din pdv material, in plus nici nivelul de predare in scoala nu se ridica la inaltimea cerintelor Mariei, de aceea Lia face practic naveta spre o scoala mult mai buna.
Cartierul, ca mai tot orasul de altfel, se afla intr-o continua transformare, de curand a inceput pe Knocknaheeny Road o lucrare pe care ar fi invidiat-o chiar si Videanu, dar acolo se munceste serios, cu multe utilaje si categoric mai putini muncitori decat pe santierele noastre, nu se tine seama de ploaie (daca ar astepta sa lucreze doar pe timp frumos ar sta mai mult degeaba), se lucreaza si sambata. In plus nici pe cele mai umile stradute nu am vazut vreo gropita cat de mica, atata doar ca strazile fiind adesea f inguste am vazut cum uneori masina de pe un sens trebuie sa se urce pe trotuar pt a putea continua drumul, mai ales ca uneori pe aceste stradute inguste sunt si masini parcate, desi sunt f multe parcaje construite in oras.
Pt ca am vorbit de ingustimea stradutelor si am amintit mai inainte de scarile cu grafitti vreau sa spun ca am avut probleme cu fotografierea unor grafitti care mi s-au parut mai reusite pt ca nu aveam distanta necesara ca sa cuprind in cadru intreaga opera, asta s-a intamplat pe scara de langa Kinlay House (un hotel proprietate de stat) sau pe Tobin Street.
Si oarecum in topic, pt ca e vorba tot de circulatie, dar aeriana, nu incetez sa ma minunez cat de jos zboara avioanele deasupra orasului, de pe coline ai senzatia ca ai putea vedea chiar si pilotul in cockpitul lui, ba chiar ai putea intinde mana ca sa atingi avionul, si zboara multe avioane!
Si acum fara nici o legatura cu cele de mai sus vreau sa spun ca am descoperit un loc unde se „descuie" telefoanele (ca tot ziceam eu ca regret asemenea servicii destul de curente la noi) dar nu-mi mai foloseste la nimic pt ca oricum a expirat valabilitatea creditului. Firma parea cam dubioasa (o sa spuneti ca era si cazul) la fel si negrul care statea in usa. Se oferea si internet de mare viteza, ba chiar si reparat de PC (nu si de laptopuri). Nu cred ca e cazul s-o trimit acolo pe Maria sa vada ce s-a intamplat cu laptopul ei de nu mai poate fi conectat la internet.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
marți, 28 octombrie 2008
Jurnal de calatorie Cork 20 Octombrie 2008
Ieri mi-am planificat, intre altele, sa merg din nou la Posta din Shandon, sa revad si sa pozez picturile de pe geam, mai ales ca tema principala a lor e chiar Halloweenul care se apropie. A meritat efortul mersului pe jos pana acolo, omul care a pictat chiar e de meserie, lucru confirmat si de functionarii de la posta.
Pt ca tot ma aflam in centru mi-am amintit de indicatiile date de omul de la Reliance, date prima data cand am fost acolo. Omul mi-a spus ca exista pe langa Grand Parade si alte tablouri facute de copii, ca si cele de la poarta, cele cu mesaj ecologist. Pe Grand Parade exista niste colaje cu mesaje antirazboinice si umaniste in acelasi stil ca cele de la Reliance, mesajul fiind, dupa parerea mea, mai reusit decat partea artistica, dar avand in vedere ca au fost facute de copii am pornit in cautarea celor recomandate. Am trecut de parcare, am dat coltul si m-am trezit pe cheiul de pe South Chanel, aproape de Beamish. Mi-am zis ca e vorba probabil de pictura cu melc de pe strada de langa Beamish si cand am ajuns acolo am vazut ca erau alte grafitti, noi, cu mesaje socante, psihedelice, care numai de copii nu pareau a fi fost facute, mai degraba de tinerii din parcarea de pe White Street.
Am intrebat cum se numeste strada (retinusem ceva cu Statement sau Salesmen Street) dar primul intrebat a scos o harta a centrului, s-a uitat pe ea si mi-a aratat ca acolo nu apare numele acelei stradute. Am deduss repede ca omul iesise de la English Language Center, unde strainii interesati pot sa invete sau sa-si perfectioneze cunostintele de limba engleza.
In zidul pe care se afla grafittiurile era o poarta spre un atelier de confectionat barci, cateva persoane tocmai incarcau niste barci intr-o masina. Am intrebat pe unul din acei domni care a fost f amabil si mi-a spus cum se cheama strada (n-am retinut numele dar nu semana cu ce-mi aminteam eu) si m-a intrebat ce strada caut. I-am spus despre ce e vorba (f pe scurt) si omul a cazut de acord ca ce se vedea pe zidul din fata noastra nu putea fi in nici un caz denumit pictura murala. Am plecat inapoi dar de pe podul urmator (intre Grand Parade si strada de care vorbesc sunt doua poduri) am vazut ca picturile cautate erau chiar in fata berariei, nu in spatele ei. Strada se numeste South Main, accentul autohton din Cork dandu-mi iar de furca.
Pe Grand Parade am auzit din nou vorbind romaneste, de data asta cu un accent ciudat, ceva intre cel ardelenesc si cel corkez. Oamenii pareau f preocupati de ceva in legatura cu casele (au intrat intr-o agentie imobiliara) si i-am lasat sa-si vada linistiti de treaba.
Mergand spre casa, pt ca ploua f tare, am incercat sa scurtez putin drumul spre statia de autobuz si am ajuns in fata la Shandon Craft Center, unde usile larg deschise pareau sa invite rarii trecatori sa intre. M-am plimbat linistita prin centru, unde in sala inalta, principala, asemanatoare salii de la Muzeul Antipa unde e scheletul Megateriumului, se afla un schelet f mare (dintr-un fel de plastic alb), dar uman, precum si alte forme haloweenishe care atarnau din tavan. Centrul e alcatuit din cateva ateliere de artizanat (se fac chiar si bijuterii, cred ca de fapt gablontzuri, care se ofereau spre vanzare intr-un magazin care era inchis), majoritatea inchise. Interesanta era scara care ducea la nivelul superior si care se continua cu o galerie exterioara atelierelor ale caror usi erau inchise, galeria sfarsindu-se tot cu o scara. De fapt la ora aceea (era cam 4pm) doar unul sau doua ateliere erau deschise, intr-unul mesterea ceva un tanar. Singura persoana cu care m-am intersectat pe scara era o tanara imbracata intr-un halat patat de vopsele, care mi-a zambit dar nu m-a intrebat ce caut eu acolo.
Chiar langa acest centru e mult laudatul Butter Museum, unde se plateste intrarea, dar Maria mi-a spus ca nu pierd nimic (poate doar costul biletului) daca nu-l vizitez. In statia de autobuz mai era un domn cam la 50 si ceva de ani si l-am intrebat cum e cu gratuitatea pe autobuze, cum se procedeaza. Mi-a spus ca seniorii (cei peste 60 de ani) trebuie sa mearga pe Strada Hanovra (ah, ce tanar si frumusel era Harrison Ford in filmul cu acelasi nume) unde la un birou al carui nume nu m-am ostenit sa-l retin, avand in vedere ca mai am de stat doar 4 zile, se completeaza o multime de formulare si se obtine un permis cu o fotografie, care trebuie aratat soferului. A fost de acord ca e multa birocratie si ca sistemul din Bucuresti, unde arati doar ID si talonul de pensie ar merita aplicat si aici.
Am observat, in rarele ocazii cand am circulat cu autobuzul, ca unii calatori in varsta ii zambesc soferului si nu-i arata nimic, probabil ca se vantura atat de des profitand de inlesnirea oferita de City Council incat soferii deja ii cunosc.
Pt ca tot ma aflam in centru mi-am amintit de indicatiile date de omul de la Reliance, date prima data cand am fost acolo. Omul mi-a spus ca exista pe langa Grand Parade si alte tablouri facute de copii, ca si cele de la poarta, cele cu mesaj ecologist. Pe Grand Parade exista niste colaje cu mesaje antirazboinice si umaniste in acelasi stil ca cele de la Reliance, mesajul fiind, dupa parerea mea, mai reusit decat partea artistica, dar avand in vedere ca au fost facute de copii am pornit in cautarea celor recomandate. Am trecut de parcare, am dat coltul si m-am trezit pe cheiul de pe South Chanel, aproape de Beamish. Mi-am zis ca e vorba probabil de pictura cu melc de pe strada de langa Beamish si cand am ajuns acolo am vazut ca erau alte grafitti, noi, cu mesaje socante, psihedelice, care numai de copii nu pareau a fi fost facute, mai degraba de tinerii din parcarea de pe White Street.
Am intrebat cum se numeste strada (retinusem ceva cu Statement sau Salesmen Street) dar primul intrebat a scos o harta a centrului, s-a uitat pe ea si mi-a aratat ca acolo nu apare numele acelei stradute. Am deduss repede ca omul iesise de la English Language Center, unde strainii interesati pot sa invete sau sa-si perfectioneze cunostintele de limba engleza.
In zidul pe care se afla grafittiurile era o poarta spre un atelier de confectionat barci, cateva persoane tocmai incarcau niste barci intr-o masina. Am intrebat pe unul din acei domni care a fost f amabil si mi-a spus cum se cheama strada (n-am retinut numele dar nu semana cu ce-mi aminteam eu) si m-a intrebat ce strada caut. I-am spus despre ce e vorba (f pe scurt) si omul a cazut de acord ca ce se vedea pe zidul din fata noastra nu putea fi in nici un caz denumit pictura murala. Am plecat inapoi dar de pe podul urmator (intre Grand Parade si strada de care vorbesc sunt doua poduri) am vazut ca picturile cautate erau chiar in fata berariei, nu in spatele ei. Strada se numeste South Main, accentul autohton din Cork dandu-mi iar de furca.
Pe Grand Parade am auzit din nou vorbind romaneste, de data asta cu un accent ciudat, ceva intre cel ardelenesc si cel corkez. Oamenii pareau f preocupati de ceva in legatura cu casele (au intrat intr-o agentie imobiliara) si i-am lasat sa-si vada linistiti de treaba.
Mergand spre casa, pt ca ploua f tare, am incercat sa scurtez putin drumul spre statia de autobuz si am ajuns in fata la Shandon Craft Center, unde usile larg deschise pareau sa invite rarii trecatori sa intre. M-am plimbat linistita prin centru, unde in sala inalta, principala, asemanatoare salii de la Muzeul Antipa unde e scheletul Megateriumului, se afla un schelet f mare (dintr-un fel de plastic alb), dar uman, precum si alte forme haloweenishe care atarnau din tavan. Centrul e alcatuit din cateva ateliere de artizanat (se fac chiar si bijuterii, cred ca de fapt gablontzuri, care se ofereau spre vanzare intr-un magazin care era inchis), majoritatea inchise. Interesanta era scara care ducea la nivelul superior si care se continua cu o galerie exterioara atelierelor ale caror usi erau inchise, galeria sfarsindu-se tot cu o scara. De fapt la ora aceea (era cam 4pm) doar unul sau doua ateliere erau deschise, intr-unul mesterea ceva un tanar. Singura persoana cu care m-am intersectat pe scara era o tanara imbracata intr-un halat patat de vopsele, care mi-a zambit dar nu m-a intrebat ce caut eu acolo.
Chiar langa acest centru e mult laudatul Butter Museum, unde se plateste intrarea, dar Maria mi-a spus ca nu pierd nimic (poate doar costul biletului) daca nu-l vizitez. In statia de autobuz mai era un domn cam la 50 si ceva de ani si l-am intrebat cum e cu gratuitatea pe autobuze, cum se procedeaza. Mi-a spus ca seniorii (cei peste 60 de ani) trebuie sa mearga pe Strada Hanovra (ah, ce tanar si frumusel era Harrison Ford in filmul cu acelasi nume) unde la un birou al carui nume nu m-am ostenit sa-l retin, avand in vedere ca mai am de stat doar 4 zile, se completeaza o multime de formulare si se obtine un permis cu o fotografie, care trebuie aratat soferului. A fost de acord ca e multa birocratie si ca sistemul din Bucuresti, unde arati doar ID si talonul de pensie ar merita aplicat si aici.
Am observat, in rarele ocazii cand am circulat cu autobuzul, ca unii calatori in varsta ii zambesc soferului si nu-i arata nimic, probabil ca se vantura atat de des profitand de inlesnirea oferita de City Council incat soferii deja ii cunosc.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
Jurnal de calatorie Cork 19 Octombrie 2008
Pt ca previziunile meteo care anuntau furtuna pt azi s-au dovedit exacte am decis ca e cazul sa mai stau si in casa, rememorand ce am vazut zilele trecute. Vineri am plecat, cam tarziu, din motive administrative, sa vizitez Raul Lee in aval de docuri. Uitandu-ma mereu in zare m-am convins ca acea apa vazuta de la fereastra este Estuarul Raului Douglas, aflat mult mai la sud est decat Portul Cork. Inainte de a ajunge la docuri am vazut pe cheiul opus, in curtea unde scrie Reliance, ca au aparut forme noi pe zid, viu colorate. Am traversat si am ajuns din nou in fata portii incuiate, de partea cealalta era insa un tanar cu plete, tipul artist boem, care mi-a deschis poarta larg atunci cand l-am intrebat daca pot sa fotografiez. Nu era singurul tanar, unul era sus pe o schela, in plin act al creatiei, altul statea langa un trepied pe care se afla un aparat de genul celor folosite de inginerii constructori, in interiorul cladirii se lucra, eu mi-am vazut netulburata de pozat, la sfarsit am intrebat ce reprezinta forma ciudata din curte si mi s-a raspuns „The Bull" si intr-adevar, era un soi de cap de taur, ar fi trebuit sa-mi dau seama inainte de a intreba. Am multumit si am plecat mai departe, spre o forma care de departe parea un castel din 1001 de nopti, de fapt erau varfurile catargelor unui vapor ancorat in port, pe numele sau F358. Se vedeau si marinarii pe punte, ar fi fost mai interesant daca reuseam sa ajung mai devreme, cand era mai lumina.
Am mers dealungul celuilalt chei, pe marginea unui drum national f aglomerat, undeva la chei era ancorat un alt vapor (bineinteles ca nu e vorba de transatlantice, acelea ajung doar pana la Cobh) de la care pornea o scara pe care scria Aisling. Intre timp o masina a cotit catre cheiul unde era ancorat vaporul si au coborat din ea doua persoane care au urcat pe punte, unde au fost intampinate de un marinar. Am avut impresia ca n-ar fi fost nici o problema sa urc si eu la bord, dar nu se stie cat de calduroasa ar fi fost primirea.
Sambata Lia a avut, ca de obicei, ora de calarie. Maria a mers la birou, unde ne-am intalnit cu totii mai tarziu. In drum am observat ca in Fitzgerald Park era un afis care spunea cine a facut acele tablouri/grafitti pe care deja le pozasem, era vorba tot despre proiectul copiii din Cork, copiii din America de Sud dar in care era inclusa si o organizatie din Guatemala. Am mers din nou la primele picturi murale pe care le-am vazut in Cork pt a fotografia unele detalii. Pe drum am vazut, intr-o staduta blocata de un panou de sarma folosit de constructori, o multime de grafitti. Am reusit sa intru pe straduta pe la celalalt capat. Unul din grafitti m-a induiosat, jos scria IRLANDE si, intr-un colt, scria mai mic „I’ll miss you". Cum sederea mea in insula se apropie de sfarsit, acest grafitti exprima exact starea mea de spirit.
Ajunsa in Fitzgerald Park m-am uitat mai cu atentie sa vad ce scrie pe acea cladire draguta dar cam darapanata pe care o vazusem intr-o vizita anterioara. Scria: „President and Lord Mayors Pavilion"
Despre Halloween se stie ca isi are originea in Irlanda. De aceea nu m-am mirat atunci cand am vazut ca deja au aparut in vitrine capete de mort, unele f artistice, sau schelete, nici ca in fata unor case sau la geamuri au aparut ornamente cu vrajitoarea cea rea (in Utah imi placea grozav o vrajitoare calare pe matura, vazuta din spate, care era asezata pe cate un copac secular ca si cum tocmai aterizase din greseala acolo), pumpkin si stafii, dar ce am vazut la Hallmark mi s-a parut ca intrece orice imaginatie dedata la rele. Filmele lui Hitchcock par niste romante pe langa abundenta de membre si capete taiate (de plastic, probabil), de tifoane pline de sange (vopsea rosie), cadavre mai mult sau mai putin hidoase (de cauciuc), nu mai vorbesc de schelete, lilieci, paianjeni, Babe Cloanta in chip de vrajitoare (in vitrina altui magazin am vazut niste vrajitoare grasute si bonome, care pareau chiar simpatice), sobolani, etc. Chiar in vitrina era „Spooky Graveyard", un cimitir parca scos din „Noptile de langa Dihanca" a lui Gogol (una din acele carti care nu se citesc la culcare) iar de o parte si alta a usii erau un domn f distins, cu o tava pe care se afla o cupa ornata cu capete de mort si un pahar al carui suport il constitua o mana descarnata, si o babuta, tipul gospodina cu sort. Din cand in cand domnul cel distins tremura marunt, ca si unele din capetele hidoase din „Cimitir". Babuta, vazuta din profil, avea o tava cu bomboane si parea f OK, chiar simpatica. Abia cand am iesit din magazin am vazut ca figura ei vazuta din fata exprima groaza iar pe tava avea degete taiate. Pe scara ce ducea la etaj, chiar pe trepte, erau imprimate urme rosii, scheletice, de maini, iar tot felul de ucigasi cu „produsele muncii lor" margineau treptele. Interesant mi s-a parut un manechin de copilas deghizat in pantera roz, care parea „din alt film", dar care avea doua medalioane, unul cu simbolul pacii, considerat malefic de catre bigoti, si altul pe care scria Dracula. Ne-am gandit ca in conceptia occidentala, generata de cartea lui Bram Stoker, tara noastra, in special Ardealul, ar trebui sa fie taramul ideal pt Halloween, dar echivalentul mioritic, „Noaptea de sanziene", cand ies ielele si ii stramba pe eventualii calatori ce raspund chemarii lor (asa ni se spunea in copilarie) e mult mai putin sinistru decat versiunea Hallmark a Halloweenului.
Desi aceasta versiune pare a fi inspirata mai degraba din filmele de groaza hollywoodiene, (nu lipsea masca „Strigatului" lui Munch, atat de exploatat in „Scary Moovie") totusi versiunea irlandeza TREBUIE sa fie mai sinistra decat versiunea edulcorata, cosmetizata si comercializata pt uzul copiilor, pe care am intalnit-o in Utah si despre care Lia si Maria spun ca exista peste tot pe unde au colindat in America, avand bomboanele si placinta de dovleac ca principale atractii iar costumele purtate de copii fiind de zane si unicorni.
Anul trecut la scoala Liei s-a organizat un concurs de costum „home made", castigat de Lia cu un costum de pisica neagra, pe care l-a facut impreuna cu mama ei (desigur, Maria muncind mai mult la el). Am intrebat-o cum erau celelalte costume si mi-a spus ca semanau cu cele de la Hallmark, deci spiritul american a prevalat in fata spiritului irlandez.
E cazul sa spun ca mie nu-mi place deloc Halloweenul, poate pt ca am cochetat intr-o vreme cu Tarotul si stiu ca in alte timpuri, din fericire de mult apuse, o asemenea inclinatie m-ar fi dus direct pe rug (doua lucruri am urat din tot sufletul meu: Inchizitia si Fascismul, simt literalmente o stare de greata la gandul ca au existat pe lume specimene care au putut fi atat de lipsite de tot ce inseamna umanitate in numele unei dogme sau al unei ideologii, sa nu uitam nici o clipa ca fascismul inseamna national SOCIALISM). De asemenea, desi imi plac romanele politiste (le suport pt ca stiu ca sunt fictiune, adica sunt povesti, chiar daca un prea luminoase) si am vazut cateva filme de groaza („Psiho" sau „Pasarile" lui Hitchcock, sunt exemple de acum clasice, dar si „Alien", „Predator", „Blair Witch Project", „Scary Moovie", etc) de la un timp am ajuns sa nu mai suport filme horror (poate din cauza „Stirilor de la ora 5", care sunt de fapt un Halloween perpetuu si in care „Viata bate filmul"), ba chiar am ajuns la saturatie si in ce priveste filmele „de actiune" in care „un singur om" are calitati de supraom mesianic, filme gen „Die Hard", etc
Dar pt ca dupa Halloween vine Craciunul (nu cred ca aici se sarbatoreste Thanksgiving, n-are nici o ratiune, fiind vorba de o sarbatoare a colonistilor, chiar daca multi din colonistii Americii au fost intr-o vreme irlandezi) deja la Hallmark sunt cateva raioane cu decoratii de Craciun, iar intr-o vitrina de langa Port of Cork a unui magazin numit Season Greetings am vazut vineri noaptea un peisaj mirific cu ursi polari ce amintea de sarbatorile de iarna, aici lipsite de zapada.
In alta ordine de idei, plimbandu-ne prin centru am auzit de departe sunet de acordeon care canta ceva f cunoscut. Lia a exclamat: „sunt de-ai nostri" si intr-adevar erau conationali de-ai nostri, de cei mai inchisi la culoare, care au zambit larg cand i-am fotografiat. Nu am nimic impotriva acestui gen de cersetorie, de fapt e vorba de un act artistic, poate pe bani mai putini decat merita.
Tot atunci atunci am vazut si doi Gardai, politisti adica, purtau universala jacheta galben verzuie (mai degraba culoarea solutiei de fluoresceina) dar ornata cu patratele negre ca intr-o tabla de sah, aceleasi patratele ornand si chipiul, la spate aveau un fel de toc de revolver, dar i-am vazut cam de departe si nu am reusit sa-i fotografiez decat f de departe. Desi erau imbracati ca in exercitiul functiunii se uitau si ei la vitrine ca niste plimbareti obisnuiti.
In autobuz a urcat si un grup de adolescente, care pana la sosirea autobuzului au tipat isterice privind ceva ce le arata un negru, Lia spunea ca era un paianjen, ele tipau „disgusting" dar isteria si greata le-au trecut in timpul calatoriei si au inceput sa cante in cor un cantec f armonios. Nu e prima data cand ascultam asemenea concerte gratuite in autobuz.
Pt ca in Cork are loc acum festivalul de filme „Corona" Lia si Vasile au primit doua bilete si au mers la cinema. Au vazut, spre mirarea mea, un film mut, de Malec, care le-a placut. Mie mi-ar fi placut sa vad niste filme arabesti, am gasit la „Crawford Gallery" un pliant care le prezenta, dar vremea de azi nu ne-a indemnat, pe mine si pe Maria, sa mergem sa cautam cinematografele unde ruleaza.
Ieri seara in fata Operei era f multa lume, semn ca in Cork nu nuami multele restaurante, care fac din el un fel de capitala gurmanda a Irlandei, sunt la mare cautare, ci si viata artistica are destui „aficionados".
Si pt ca am dus vorba despre cetatenii Corkului, am amintit de mai multe ori cat de multe gunoaie am vazut in cartier. Vasile si Maria mi-au spus ca circula o poveste despre proprietarul unui magazin, un chinez, care le-a atras atentia adolescentilor, care beau in fiecare seara in fata magazinului lasand maldare de gunoaie, ca e cazul sa stranga murdaria produsa de ei, dar altercatia s-a sfarsit prin injunghierea chinezului. Am vazut intr-un caiet al Liei un avertisment dat de Cork City Council care spune ca cei ce arunca gunoaie vor plati pe loc o amenda de 150E, dar ca se poate ajunge pana la plata a 3000E, cf „Litter Pollution Acts 1997-2003". Daca e in caietul Liei legea nu e abolita, dar n-am prea vazut efectele ei nici in Knocknaheeny, nici in Gurranabraher sau la fostul spital de nebuni. In schimb se pare ca s-au obtinut bani de la guvern pt un program menit sa duca la imbunatatirea vietii in Knocknaheeny, fapt ce explica poate multimea de constructii noi din zona, ca si lucrarile de refacere a unei strazi ce parea in perfecta stare (nici vorba aici de „craterele" bucurestene, nici macar pe cele mai periferice strazi), santier pe care se lucra de zor chiar si sambata pe ploaie.
Am mers dealungul celuilalt chei, pe marginea unui drum national f aglomerat, undeva la chei era ancorat un alt vapor (bineinteles ca nu e vorba de transatlantice, acelea ajung doar pana la Cobh) de la care pornea o scara pe care scria Aisling. Intre timp o masina a cotit catre cheiul unde era ancorat vaporul si au coborat din ea doua persoane care au urcat pe punte, unde au fost intampinate de un marinar. Am avut impresia ca n-ar fi fost nici o problema sa urc si eu la bord, dar nu se stie cat de calduroasa ar fi fost primirea.
Sambata Lia a avut, ca de obicei, ora de calarie. Maria a mers la birou, unde ne-am intalnit cu totii mai tarziu. In drum am observat ca in Fitzgerald Park era un afis care spunea cine a facut acele tablouri/grafitti pe care deja le pozasem, era vorba tot despre proiectul copiii din Cork, copiii din America de Sud dar in care era inclusa si o organizatie din Guatemala. Am mers din nou la primele picturi murale pe care le-am vazut in Cork pt a fotografia unele detalii. Pe drum am vazut, intr-o staduta blocata de un panou de sarma folosit de constructori, o multime de grafitti. Am reusit sa intru pe straduta pe la celalalt capat. Unul din grafitti m-a induiosat, jos scria IRLANDE si, intr-un colt, scria mai mic „I’ll miss you". Cum sederea mea in insula se apropie de sfarsit, acest grafitti exprima exact starea mea de spirit.
Ajunsa in Fitzgerald Park m-am uitat mai cu atentie sa vad ce scrie pe acea cladire draguta dar cam darapanata pe care o vazusem intr-o vizita anterioara. Scria: „President and Lord Mayors Pavilion"
Despre Halloween se stie ca isi are originea in Irlanda. De aceea nu m-am mirat atunci cand am vazut ca deja au aparut in vitrine capete de mort, unele f artistice, sau schelete, nici ca in fata unor case sau la geamuri au aparut ornamente cu vrajitoarea cea rea (in Utah imi placea grozav o vrajitoare calare pe matura, vazuta din spate, care era asezata pe cate un copac secular ca si cum tocmai aterizase din greseala acolo), pumpkin si stafii, dar ce am vazut la Hallmark mi s-a parut ca intrece orice imaginatie dedata la rele. Filmele lui Hitchcock par niste romante pe langa abundenta de membre si capete taiate (de plastic, probabil), de tifoane pline de sange (vopsea rosie), cadavre mai mult sau mai putin hidoase (de cauciuc), nu mai vorbesc de schelete, lilieci, paianjeni, Babe Cloanta in chip de vrajitoare (in vitrina altui magazin am vazut niste vrajitoare grasute si bonome, care pareau chiar simpatice), sobolani, etc. Chiar in vitrina era „Spooky Graveyard", un cimitir parca scos din „Noptile de langa Dihanca" a lui Gogol (una din acele carti care nu se citesc la culcare) iar de o parte si alta a usii erau un domn f distins, cu o tava pe care se afla o cupa ornata cu capete de mort si un pahar al carui suport il constitua o mana descarnata, si o babuta, tipul gospodina cu sort. Din cand in cand domnul cel distins tremura marunt, ca si unele din capetele hidoase din „Cimitir". Babuta, vazuta din profil, avea o tava cu bomboane si parea f OK, chiar simpatica. Abia cand am iesit din magazin am vazut ca figura ei vazuta din fata exprima groaza iar pe tava avea degete taiate. Pe scara ce ducea la etaj, chiar pe trepte, erau imprimate urme rosii, scheletice, de maini, iar tot felul de ucigasi cu „produsele muncii lor" margineau treptele. Interesant mi s-a parut un manechin de copilas deghizat in pantera roz, care parea „din alt film", dar care avea doua medalioane, unul cu simbolul pacii, considerat malefic de catre bigoti, si altul pe care scria Dracula. Ne-am gandit ca in conceptia occidentala, generata de cartea lui Bram Stoker, tara noastra, in special Ardealul, ar trebui sa fie taramul ideal pt Halloween, dar echivalentul mioritic, „Noaptea de sanziene", cand ies ielele si ii stramba pe eventualii calatori ce raspund chemarii lor (asa ni se spunea in copilarie) e mult mai putin sinistru decat versiunea Hallmark a Halloweenului.
Desi aceasta versiune pare a fi inspirata mai degraba din filmele de groaza hollywoodiene, (nu lipsea masca „Strigatului" lui Munch, atat de exploatat in „Scary Moovie") totusi versiunea irlandeza TREBUIE sa fie mai sinistra decat versiunea edulcorata, cosmetizata si comercializata pt uzul copiilor, pe care am intalnit-o in Utah si despre care Lia si Maria spun ca exista peste tot pe unde au colindat in America, avand bomboanele si placinta de dovleac ca principale atractii iar costumele purtate de copii fiind de zane si unicorni.
Anul trecut la scoala Liei s-a organizat un concurs de costum „home made", castigat de Lia cu un costum de pisica neagra, pe care l-a facut impreuna cu mama ei (desigur, Maria muncind mai mult la el). Am intrebat-o cum erau celelalte costume si mi-a spus ca semanau cu cele de la Hallmark, deci spiritul american a prevalat in fata spiritului irlandez.
E cazul sa spun ca mie nu-mi place deloc Halloweenul, poate pt ca am cochetat intr-o vreme cu Tarotul si stiu ca in alte timpuri, din fericire de mult apuse, o asemenea inclinatie m-ar fi dus direct pe rug (doua lucruri am urat din tot sufletul meu: Inchizitia si Fascismul, simt literalmente o stare de greata la gandul ca au existat pe lume specimene care au putut fi atat de lipsite de tot ce inseamna umanitate in numele unei dogme sau al unei ideologii, sa nu uitam nici o clipa ca fascismul inseamna national SOCIALISM). De asemenea, desi imi plac romanele politiste (le suport pt ca stiu ca sunt fictiune, adica sunt povesti, chiar daca un prea luminoase) si am vazut cateva filme de groaza („Psiho" sau „Pasarile" lui Hitchcock, sunt exemple de acum clasice, dar si „Alien", „Predator", „Blair Witch Project", „Scary Moovie", etc) de la un timp am ajuns sa nu mai suport filme horror (poate din cauza „Stirilor de la ora 5", care sunt de fapt un Halloween perpetuu si in care „Viata bate filmul"), ba chiar am ajuns la saturatie si in ce priveste filmele „de actiune" in care „un singur om" are calitati de supraom mesianic, filme gen „Die Hard", etc
Dar pt ca dupa Halloween vine Craciunul (nu cred ca aici se sarbatoreste Thanksgiving, n-are nici o ratiune, fiind vorba de o sarbatoare a colonistilor, chiar daca multi din colonistii Americii au fost intr-o vreme irlandezi) deja la Hallmark sunt cateva raioane cu decoratii de Craciun, iar intr-o vitrina de langa Port of Cork a unui magazin numit Season Greetings am vazut vineri noaptea un peisaj mirific cu ursi polari ce amintea de sarbatorile de iarna, aici lipsite de zapada.
In alta ordine de idei, plimbandu-ne prin centru am auzit de departe sunet de acordeon care canta ceva f cunoscut. Lia a exclamat: „sunt de-ai nostri" si intr-adevar erau conationali de-ai nostri, de cei mai inchisi la culoare, care au zambit larg cand i-am fotografiat. Nu am nimic impotriva acestui gen de cersetorie, de fapt e vorba de un act artistic, poate pe bani mai putini decat merita.
Tot atunci atunci am vazut si doi Gardai, politisti adica, purtau universala jacheta galben verzuie (mai degraba culoarea solutiei de fluoresceina) dar ornata cu patratele negre ca intr-o tabla de sah, aceleasi patratele ornand si chipiul, la spate aveau un fel de toc de revolver, dar i-am vazut cam de departe si nu am reusit sa-i fotografiez decat f de departe. Desi erau imbracati ca in exercitiul functiunii se uitau si ei la vitrine ca niste plimbareti obisnuiti.
In autobuz a urcat si un grup de adolescente, care pana la sosirea autobuzului au tipat isterice privind ceva ce le arata un negru, Lia spunea ca era un paianjen, ele tipau „disgusting" dar isteria si greata le-au trecut in timpul calatoriei si au inceput sa cante in cor un cantec f armonios. Nu e prima data cand ascultam asemenea concerte gratuite in autobuz.
Pt ca in Cork are loc acum festivalul de filme „Corona" Lia si Vasile au primit doua bilete si au mers la cinema. Au vazut, spre mirarea mea, un film mut, de Malec, care le-a placut. Mie mi-ar fi placut sa vad niste filme arabesti, am gasit la „Crawford Gallery" un pliant care le prezenta, dar vremea de azi nu ne-a indemnat, pe mine si pe Maria, sa mergem sa cautam cinematografele unde ruleaza.
Ieri seara in fata Operei era f multa lume, semn ca in Cork nu nuami multele restaurante, care fac din el un fel de capitala gurmanda a Irlandei, sunt la mare cautare, ci si viata artistica are destui „aficionados".
Si pt ca am dus vorba despre cetatenii Corkului, am amintit de mai multe ori cat de multe gunoaie am vazut in cartier. Vasile si Maria mi-au spus ca circula o poveste despre proprietarul unui magazin, un chinez, care le-a atras atentia adolescentilor, care beau in fiecare seara in fata magazinului lasand maldare de gunoaie, ca e cazul sa stranga murdaria produsa de ei, dar altercatia s-a sfarsit prin injunghierea chinezului. Am vazut intr-un caiet al Liei un avertisment dat de Cork City Council care spune ca cei ce arunca gunoaie vor plati pe loc o amenda de 150E, dar ca se poate ajunge pana la plata a 3000E, cf „Litter Pollution Acts 1997-2003". Daca e in caietul Liei legea nu e abolita, dar n-am prea vazut efectele ei nici in Knocknaheeny, nici in Gurranabraher sau la fostul spital de nebuni. In schimb se pare ca s-au obtinut bani de la guvern pt un program menit sa duca la imbunatatirea vietii in Knocknaheeny, fapt ce explica poate multimea de constructii noi din zona, ca si lucrarile de refacere a unei strazi ce parea in perfecta stare (nici vorba aici de „craterele" bucurestene, nici macar pe cele mai periferice strazi), santier pe care se lucra de zor chiar si sambata pe ploaie.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
The Rabbit Fence
Cork 16octomrie2008
Pentru ca azi, dupa ce s-a updatat Windows Vista, computerul cel minunat a refuzat sa mai deschida Windowsul, Maria a propus sa ne alinam amarul (am facut cateva crize de disperare pana sa vina ea acasa) cu inca un film bun, The Rabbit Fence, productie australiana. Neavand la indemana internetul, nu pot spune nimic despre regizor, dar stiu ca e o poveste adevarata, dupa un roman scris de fiica uneia dintre protagoniste.
Filmul trateaza mai multe teme, intalnite impreuna sau pe rand si in alte productii, literare sau cinematografice, totdeauna dramatice. Una ar fi cea in care e vorba de human hunting, clasic fiind in acest caz „Lantul" cu Sidney Poitier, dar si filmul sud american „El Perro", in care haituitorul era un caine dresat sa ucida. Tot un film de urmarire, dar pura fictiune de data asta, e si un film a carui actiune se petrece in Africa, in care haituitorul e un elefant de o tenacitate si de o inteligenta deadreptul diabolica. Si nu mai tin minte daca tot in filmul cu elefantul protagonistii sunt urmariti km intregi de un bastinas african, decis sa-i ucida pt a razbuna moartea tatalui sau, moarte datorata mai degraba unor imprejurari nefaste (wrong man in the wrong place), intr-o situatie in care se punea problema sa supravietuiasca ori africanul, ori europenii rataciti prin Africa. Sunt cu siguranta si alte exemple, mie astea imi vin acum in minte, pt ca m-au impresionat mai mult.
Alta tema ar fi cea a evadarii, tratata si in „Lantul" amintit mai sus, dar, in cu totul alt context si in „Numai cu fiica mea", povestea americancei casatorita cu un iranian si care si-a urmat sotul in Iran dar a decis sa evadeze, pt ca nu putem numi altfel ce i se intampla, datorita atitudinii si mentalitatii conducatorilor islamici ai republicii, mai ales fata de femei.
In fine, tema cea mai pregnanta e cea a half-casts, metisii rezultati din relatiile albilor cu populatia autohtona, tema pe care am mai intalnit-o si in „Bowani Junction" a lui John Masters (cele mai bune carti despre India pe care le-am citit au fost scrise de JM), carte dupa care s-a facut si un film. In „Bowani Junction" metisii erau prinsi intre doua civilizatii, vorbeau despre Anglia ca despre un „acasa" mult visat, dar traiau in India si nu se mai simteau deloc ca facand parte din acest popor indian, dar si intre doua concepte politice, una a nationalismului si alta a comunismului, atunci cand nu erau fatis de partea colonialistilor englezi.
In Australia politica dusa de colonialisti urmarea asimilarea cu forta a acestor metisi populatiei albe, principalului promotor al acestei politici fiindu-i complet straine descoperirile acelui calugar, Mendel, care a pus bazele geneticii (stiinta combatuta frenetic in anii in care am urmat scoala, exista chiar o disciplina numita „Bazele Darwinismului" care demonstra cat de nestiintifice si rasiste sunt acele descoperiri, asta din cauza ca in URSS Vavilov intrase in conflict cu Stalin demonstrand ca oamenii nu se nasc egali, lucru care a dus la moartea academicianului intr-un lagar din Siberia), dar acest lucru nu s-a intamplat mai tarziu in SUA, lucru demonstrat cu prisosinta in romanele lui Faulkner, mai ales in „Absalom, Absalom", in care unul din personaje e vanat cu obstinatie de rasisti pt ca acea saisprezecime de sange negru care ii curgea prin vine (ar fi fost deajuns si o picatura) ar fi facut ca unul din descendenti sa aiba pielea complet neagra. Tot despre conflict rasist e vorba si in „Zgomotul si Furia" dar acolo e vorba despre frustrarea bicisnicului alb in fata negrului, care in mod clar ii era superior.
N-am sa povestesc aici filmul, poate or avea si altii dorinta sa-l vada, pot doar sa spun ca e bine facut, te tine adesea cu sufletul la gura, interpretii joaca bine, chiar daca unii sunt copii.
Pot sa mai adug doar ca DVDul are si un documentar cu autoarea romanului, (documentar pe care insa nu l-am vazut), a carei poveste seamana intrucatva cu „Alegerea Sofiei", dar cu un alt deznodamant.
Pentru ca azi, dupa ce s-a updatat Windows Vista, computerul cel minunat a refuzat sa mai deschida Windowsul, Maria a propus sa ne alinam amarul (am facut cateva crize de disperare pana sa vina ea acasa) cu inca un film bun, The Rabbit Fence, productie australiana. Neavand la indemana internetul, nu pot spune nimic despre regizor, dar stiu ca e o poveste adevarata, dupa un roman scris de fiica uneia dintre protagoniste.
Filmul trateaza mai multe teme, intalnite impreuna sau pe rand si in alte productii, literare sau cinematografice, totdeauna dramatice. Una ar fi cea in care e vorba de human hunting, clasic fiind in acest caz „Lantul" cu Sidney Poitier, dar si filmul sud american „El Perro", in care haituitorul era un caine dresat sa ucida. Tot un film de urmarire, dar pura fictiune de data asta, e si un film a carui actiune se petrece in Africa, in care haituitorul e un elefant de o tenacitate si de o inteligenta deadreptul diabolica. Si nu mai tin minte daca tot in filmul cu elefantul protagonistii sunt urmariti km intregi de un bastinas african, decis sa-i ucida pt a razbuna moartea tatalui sau, moarte datorata mai degraba unor imprejurari nefaste (wrong man in the wrong place), intr-o situatie in care se punea problema sa supravietuiasca ori africanul, ori europenii rataciti prin Africa. Sunt cu siguranta si alte exemple, mie astea imi vin acum in minte, pt ca m-au impresionat mai mult.
Alta tema ar fi cea a evadarii, tratata si in „Lantul" amintit mai sus, dar, in cu totul alt context si in „Numai cu fiica mea", povestea americancei casatorita cu un iranian si care si-a urmat sotul in Iran dar a decis sa evadeze, pt ca nu putem numi altfel ce i se intampla, datorita atitudinii si mentalitatii conducatorilor islamici ai republicii, mai ales fata de femei.
In fine, tema cea mai pregnanta e cea a half-casts, metisii rezultati din relatiile albilor cu populatia autohtona, tema pe care am mai intalnit-o si in „Bowani Junction" a lui John Masters (cele mai bune carti despre India pe care le-am citit au fost scrise de JM), carte dupa care s-a facut si un film. In „Bowani Junction" metisii erau prinsi intre doua civilizatii, vorbeau despre Anglia ca despre un „acasa" mult visat, dar traiau in India si nu se mai simteau deloc ca facand parte din acest popor indian, dar si intre doua concepte politice, una a nationalismului si alta a comunismului, atunci cand nu erau fatis de partea colonialistilor englezi.
In Australia politica dusa de colonialisti urmarea asimilarea cu forta a acestor metisi populatiei albe, principalului promotor al acestei politici fiindu-i complet straine descoperirile acelui calugar, Mendel, care a pus bazele geneticii (stiinta combatuta frenetic in anii in care am urmat scoala, exista chiar o disciplina numita „Bazele Darwinismului" care demonstra cat de nestiintifice si rasiste sunt acele descoperiri, asta din cauza ca in URSS Vavilov intrase in conflict cu Stalin demonstrand ca oamenii nu se nasc egali, lucru care a dus la moartea academicianului intr-un lagar din Siberia), dar acest lucru nu s-a intamplat mai tarziu in SUA, lucru demonstrat cu prisosinta in romanele lui Faulkner, mai ales in „Absalom, Absalom", in care unul din personaje e vanat cu obstinatie de rasisti pt ca acea saisprezecime de sange negru care ii curgea prin vine (ar fi fost deajuns si o picatura) ar fi facut ca unul din descendenti sa aiba pielea complet neagra. Tot despre conflict rasist e vorba si in „Zgomotul si Furia" dar acolo e vorba despre frustrarea bicisnicului alb in fata negrului, care in mod clar ii era superior.
N-am sa povestesc aici filmul, poate or avea si altii dorinta sa-l vada, pot doar sa spun ca e bine facut, te tine adesea cu sufletul la gura, interpretii joaca bine, chiar daca unii sunt copii.
Pot sa mai adug doar ca DVDul are si un documentar cu autoarea romanului, (documentar pe care insa nu l-am vazut), a carei poveste seamana intrucatva cu „Alegerea Sofiei", dar cu un alt deznodamant.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
miercuri, 15 octombrie 2008
Alte albume cu fotografii
Cei ce au vizitat de curand http://picasaweb.google.com/viorea4u au observat deja ca au aparut niste albume noi, de data asta cu pictura murala. Cel cu proiectul Funart are poze facute in prima zi in Cork, publicand albumul am vazut ca poate ar fi trebuit sa ma mai duc pe acea straduta (am trecut de nenumarate ori pe aproape) si sa mai fac niste detalii, dar mereu am vazut alte lucruri care m-au interesat si am uitat de acest proiect.
In drumul spre Ciochina am trecut de multe ori pe langa niste panouri cu grafitti care imi plac f mult, se afla de o parte si de alta a soselei, in apropiere de Metro. de cand am descoperit ca traficul e mai lejer prin Pantelimon (desi strabatem Bucurestiul de la Vest la Est) nu le-am mai vazut, si-asa le admiram doar din goana masinii. e unul care imi place in mod special, pe partea stanga cum iesi din Colentina, reprezinta un vapor. Tot din goana masinii am remarcat ca o cladire in care a fost Policlinica de copii Stirbey Voda e acoperita de grafitti colorate, nu stiu exact cat de artistice, pt ca, fiind dupa stop, trecem mereu f repede. Poate e o idee sa fac si in Bucuresti excursii cu teme fotografice, as avea ce poza, dar nu stiu daca as avea unde sa arhivez atatea poze., pt ca nu vreau sa le sterg dupa ce le pun pe Picasa, am citit ca unii au avut multe probleme incercand sa acceseze contul lor pe Google, am observat ca in ultima vreme Google merge mai prost, nu stiu ce pretentii am, doar e gratis. CD ar fi o solutie daca as avea CDburner sau un computer mai performant, dar asta inseamna sa cer prea mult pt o biata pensionara, care nu a reusit sa fie aleasa in Parlament cand a candidat (ehei, in 90) si deci nu poate spera intr-o pensie din aceea votata de curand pt alesi spre desfatarea lor.
Tot pe drumul spre Ciochina treceam pe langa o curte plina cu pitici de gradina (era chiar si un cal) si asta mi-a dat ideea sa ma uit prin gradinile din Cork si sa pozez ceea ce a constituit material pt un folder intitulat "Cork Pitici de gradina". La inceput nu am vazut nici un pitic autentic, cu timpul am gasit si din acestia.
Urmatorul album (m-am intors in Cork dupa digresiunea anterioara) e cu fotografii ale unor grafitti aflate in apropierea proiectului sus amintit. Posibil si grafittiurile din Parcarea de pe White Street sa fi fost initial tot un proiect, judecand dupa calitatea executiei.
Mai am si alte grafitti in stoc, dar acum am inceput sa prelucrez pt publicare alte fotografii. Pt ca pe calculatorul cu acces la internet nu exista Picasa si nici vreo perspectiva sa fie descarcat programul lucrez pe un calculator mai vechi, cu ACDSee destul de rudimentar ( nu pot face crop, de ex) dar cu un program ajutator, PhotoEnhancer, cu care pregatesc pozele pt publicare. Ca sa va faceti o idee ce inseamna asta o sa spun ca pt a prelucra o poza e nevoie uneori sa fac minimum 17 clickuri (le-am numarat din plictiseala).
Am mai spus ca Lia a produs si ea o lucrare de arta abstracta, se poate vedea mai sus.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
Jurnal de calatorie Cork 13 Octombrie 2008
Azi a iesit putin soarele, vantul nu a mai batut f tare, deci am pornit iar la o plimbare mai lunga. Ieri am facut o plimbare scurta, prin cartierul din jur, dar un pic mai spre est, am trecut din nou pe langa sediul Apple, a carui parcare era, bineinteles, aproape goala, am ajuns din nou la monumentul dedicat trecatorilor (ca prilej de rugaciune si meditatie, nu pt victimele accidentelor, cum am retinut eu gresit, Doamne, cate lucruri am inteles gresit in viata, pt ca sunt, ca orice berbec, prea pripita,-- Jump to conclusions too fast-- ma cutremur), si am ajuns la o scara de piatra ce mi se parea cunoscuta. Pt ca scopul decalarat al plecarii de acasa a fost mersul la supermarket am intrebat cele trei tinere care stateau la o barfa pe trepte daca acela e drumul spre supermarket (eram cat pe ce sa pornesc pe un drum mult mai ocolit). „Op dere and roit to da ciorch”, mi-au zis, in ciudatul lor dialect, pe care a inceput sa-l deprinda si Lia. Casele din acea zona sunt mai mari, curtile au flori frumoase, toata zona e f curata, cred ca sunt case proprietate particulara, si nu date de primarie.
M-am bucurat ca am gasit in sfarsit Sprite Zero, pe care il caut de mult, nu-mi venea a crede ca nu s-a hotarat si Coca- Cola sa urmeze exemplul lui Pepsi si sa faca echivalentul lui 7Up light. Tot ata de tare s-au bucurat si Lia si prietena ei venita pt sleep over, desi ele aveau o multime de cutii cu sucuri de fructe care aveau prea multi carbohidrati pt a le putea bea eu.
Azi m-am hotarat sa aflu exact ce anume vedem noi de la fereastra, acel luciu de apa pe care l-am crezut intai a fi Lough Cork, apoi Estuarul Raului Douglas, Maria sustine ca e Lough Mahon, care face legatura cu marea, mai exact cu Cork Harbour, Golful Cork adica. Am mers cu ochii la el pe drumul scurtat spre centru si, la un moment dat, am ochit doua doamne mai in varsta care mi s-au parut a fi autohtone si le-am intrebat ce apa (mai exact lac) se vede in zare. The Sea, mi-au raspuns ele cu mandrie, The Cork Harbour. M-am gandit ca vorbesc despre Port si le-am intrebat daca acolo se afla The Docks (docurile pe care municipalitatea vrea sa le darame ca sa faca apartamente in loc nu sunt sigura ca sunt astea, desi se vorbeste in ziar –„The Independent”, se distribuie gratis, ultimul l-am gasit la Vision Center-- de silozuri care se ruineaza vazand cu ochiii) si Railway Station si mi-au spus ca da, daca merg spre City Center sigur ajung acolo. Le-am multumit si mi-au urat „Welcome to the city”, si am coborat spre centru.
Pe masura ce coboram, luciul de apa, care pe colina parea ca se poate atinge cu mana, se departa, incat mi-am zis „si daca are dreptate Maria si e vorba de locul unde se varsa Lee in Mahon?” si am decis sa merg la Crawford Art Gallery, ca sa o termin de vizitat (tot gratis intrarea). De data asta am avut mai mult timp, am fost mai odihnita si am vizitat mai pe indelete acea jumatate din galerie care era deschisa, Asa cum am banuit, acum statuile erau mai rarute, ba chiar mi s-a parut ca mai lipsesc cateva din ele (era deschisa numai o parte din expozitia de sculptura, mai exact o singura sala, data trecuta erau deschise doua, dar cred ca sectia ocupa de fapt mai multe camere). Erau si trei tablouri, nu stiu daca originale sau copii (statuile si bazoreliefurile erau cam toate copii de plaster, ipsos adica). Unul din ele, „Batalia Pasarilor”, pictat de un pictor flamand, mi-a placut, desi subiectul in sine e cam deprimant, in epoca noastra plina de violenta si de conflicte armate asta ar mai lipsi: un razboi intre pasari.
La etajul intai am revizitat expozitia Cooper Penrose, cu obiecte care provin de la o familie de quakeri, ostracizata de semenii lor sectanti din motive de prea multa prosperitate. Erau acolo cateva portrete si peisaje reusite, dupa umila mea parere, obiectele fiind de prin secolul 18. Erau si vitrine cu ceramica chinezeasca de valoare, argintarie, etc, ba chiar si unele piese de mobilier (o biblioteca cu carti vechi, legate in piele, de ex). Mai exista si o sectie cu tablouri de pictori irlandezi, m-au impresionat prin dramatismul lor doua tablouri picate de Sean Keating Prka, cu tematica sociala, intitulate „Oamenii sudului” si „Plecarea in departari”
La etajul doi era o expozitie cu fotografii de scriitori, in cele mai multe era Samuel Beckett, cateva sculpturi, cred ca originale, frumoase si o expozitie de vitralii si ilustatii de carte, impresionante prin frumusetea lor severa, a lui Harry Clarke.
La parter era o vitrina cu ceramica, destul de veche dar cam necizelata, precum si o expozitie de obiecte de sticla, de cristal, dupa toate aparentele, dar cu aspect solid, butucanos, (echivalentele lanturilor groase de aur) ca pt negustorii prosperi ai Corkului
Dupa asta am pornit pe chei catre silozurile pe care in Noaptea culturala se arborasera, ca un proiect artistic, niste mari baloane rosii, care au disparut intre timp. Acolo cele doua canale ale lui Lee se ingemanau de o parte si de alta a cladirii vamii si a antrepozitelor pe care inca mai scria ce s-a depozitat odinioara. In ziua in care am facut excursia la Blackrock Castle am vazut ca, desi era duminica, in Tivoli Docks se lucra de zor, cand am mers la Fota dincolo de silozuri erau siruri nesfarsite de containere, dar la ora la care am mers eu langa port (era trecut de fatidica cifra 5) totul parea nemiscat, numai apa raului, aflata la flux (am spus ca fluxul ajunge pana in centrul orasului, parea ca mai are putin si da peste poduri, atat era de sus) curgea destul de repede la vale.
Desi am trecut de multe ori pe langa City Hall, cu aspectul lui de templu grec datorat coloanelor immpozante, n-am fost niciodata singura si nu-mi era prea clar ce drum am urmat ca sa ajungem acolo, asa ca am fost f mirata sa vad ca se afla f aproape de port, in mintea mea era localizat in cealata parte a insulei, dar de fapt nici nu e pe insula. Se vedea departe in zare turnul dantelat al bisericii Holly Trinity Church, dar si spira lui St Nicholas,turnul cu statui al Biserici catolice St Patrick, spira unei alte biserici numite cred, tot Trinity, spira unei biserici langa care cred ca nu am ajuns, ca si turnul impozant al lui St Anne, cred ca cel mai inalt din toate, numit si „The Liar with Four Faces”, poate pt ca nu toate cele 4 ceasuri ale lui mergeau cum trebuie si mai aratau orele aiurea. Parca vrand sa le faca o concurenta din apropierea City Hall se inalta Elysium, cel mai inalt bloc din Irlanda. Hotelurile masive de vis-a-vis de City Hall pareau ca se concureaza unul pe altul, cel mai impozant fiind Jurry’s, am vazut unul, din acelas lant, si mai modern tot pe malul apei, pe langa Fenton Gallery, aproape de Beraria Beamish, dar aceasta nu se vedea de acolo,chiar cred ca e in partea opusa a insulei, despre Berarie am citit ca va fi preluata de Heineken Irlanda, cu care a fost pana acum intr-o apriga concurenta.
De fapt e Beamish & Crawford si scrie in ziar ca e cea mai veche berarie din Irlanda, fondata in 1792, dar pe locul unei alte berarii, care a functionat acolo inca din 1650. Langa ea e vechea inchisoare, dar tot acolo era si zidul vechi, medieval al orasului. Curand dupa fondare, avand specialisti adusi din Londra, a devenit curand cea mai mare din Irlanda si a treia ca marime din UK. In 1962 a fost cumparata de o firma canadiana, dar in 1987 a fost cumparata de Elders IXL, apoi in 1995 a fost vanduta catre Scottish and Newcastle.
Dar sa las beraria in treaba ei si sa revin la mica mea excursie. M-am intors catre statia de autobuz si am ajuns langa o curte. La intrare erau doua grafitti, de fapt adevarate tablouri, cu mesaje ecologiste. In curtea cu portile incuiate, zabrelite, se vedeau niste ce numesc eu grafitti. Am bagat camera printre zabrele incepand sa fotografiez cand din cladire a iesit un om care a deschis larg portile si m-a invitata sa intru in curte, sa pot poza in liniste. L-am intrebat cine a facut acele lucrari si mi-a spus ca o tanara pictorita, Lena nu mai stiu cum , care va picta pana saptamana urmatoare si celalalt perete. Mi-a recomandat sa merg in centru sa vad si alte tablouri facute de copii, ca si cele de la exteriorul curtii, i-am multumit, dar nu i-am spus ca, dupa toate probabilitatile, le-am vazut deja, erau niste manifeste antirazboinice, chiar in genul celor de acolo. In general oamenii raspund f amabili cand ii intrebi ceva, mai ales despre orasul lor, de care sunt f mandri, uneori cand ma vad ca fac poze imi zambesc, parca bucurosi, incidentul cu femeia care nu a vrut sa-mi dea indicatii cum ajung spre casa e cu totul izolat iar despre ce mi-au strigat baietii cand fotografiam un calut nu sunt sigura, am inteles doar ceva cu take si home, poate au facut o gluma zicandu-mi sa iau calul acasa..
In oras sunt f multi polonezi, eu iau de multe ori paine de la „Back in USSR” un magazin polonez, unde azi vanzatoarea mi-a vorbit f firesc in poloneza (era una noua) si a fost mirata ca nu o inteleg. A ajutat-o o clienta, poloneza si ea (am intrebat de dulciuri fara zahar) careia i-am spus la sfarsit tzenkuie, pt ca numai atata poloneza stiu.
M-am bucurat ca am gasit in sfarsit Sprite Zero, pe care il caut de mult, nu-mi venea a crede ca nu s-a hotarat si Coca- Cola sa urmeze exemplul lui Pepsi si sa faca echivalentul lui 7Up light. Tot ata de tare s-au bucurat si Lia si prietena ei venita pt sleep over, desi ele aveau o multime de cutii cu sucuri de fructe care aveau prea multi carbohidrati pt a le putea bea eu.
Azi m-am hotarat sa aflu exact ce anume vedem noi de la fereastra, acel luciu de apa pe care l-am crezut intai a fi Lough Cork, apoi Estuarul Raului Douglas, Maria sustine ca e Lough Mahon, care face legatura cu marea, mai exact cu Cork Harbour, Golful Cork adica. Am mers cu ochii la el pe drumul scurtat spre centru si, la un moment dat, am ochit doua doamne mai in varsta care mi s-au parut a fi autohtone si le-am intrebat ce apa (mai exact lac) se vede in zare. The Sea, mi-au raspuns ele cu mandrie, The Cork Harbour. M-am gandit ca vorbesc despre Port si le-am intrebat daca acolo se afla The Docks (docurile pe care municipalitatea vrea sa le darame ca sa faca apartamente in loc nu sunt sigura ca sunt astea, desi se vorbeste in ziar –„The Independent”, se distribuie gratis, ultimul l-am gasit la Vision Center-- de silozuri care se ruineaza vazand cu ochiii) si Railway Station si mi-au spus ca da, daca merg spre City Center sigur ajung acolo. Le-am multumit si mi-au urat „Welcome to the city”, si am coborat spre centru.
Pe masura ce coboram, luciul de apa, care pe colina parea ca se poate atinge cu mana, se departa, incat mi-am zis „si daca are dreptate Maria si e vorba de locul unde se varsa Lee in Mahon?” si am decis sa merg la Crawford Art Gallery, ca sa o termin de vizitat (tot gratis intrarea). De data asta am avut mai mult timp, am fost mai odihnita si am vizitat mai pe indelete acea jumatate din galerie care era deschisa, Asa cum am banuit, acum statuile erau mai rarute, ba chiar mi s-a parut ca mai lipsesc cateva din ele (era deschisa numai o parte din expozitia de sculptura, mai exact o singura sala, data trecuta erau deschise doua, dar cred ca sectia ocupa de fapt mai multe camere). Erau si trei tablouri, nu stiu daca originale sau copii (statuile si bazoreliefurile erau cam toate copii de plaster, ipsos adica). Unul din ele, „Batalia Pasarilor”, pictat de un pictor flamand, mi-a placut, desi subiectul in sine e cam deprimant, in epoca noastra plina de violenta si de conflicte armate asta ar mai lipsi: un razboi intre pasari.
La etajul intai am revizitat expozitia Cooper Penrose, cu obiecte care provin de la o familie de quakeri, ostracizata de semenii lor sectanti din motive de prea multa prosperitate. Erau acolo cateva portrete si peisaje reusite, dupa umila mea parere, obiectele fiind de prin secolul 18. Erau si vitrine cu ceramica chinezeasca de valoare, argintarie, etc, ba chiar si unele piese de mobilier (o biblioteca cu carti vechi, legate in piele, de ex). Mai exista si o sectie cu tablouri de pictori irlandezi, m-au impresionat prin dramatismul lor doua tablouri picate de Sean Keating Prka, cu tematica sociala, intitulate „Oamenii sudului” si „Plecarea in departari”
La etajul doi era o expozitie cu fotografii de scriitori, in cele mai multe era Samuel Beckett, cateva sculpturi, cred ca originale, frumoase si o expozitie de vitralii si ilustatii de carte, impresionante prin frumusetea lor severa, a lui Harry Clarke.
La parter era o vitrina cu ceramica, destul de veche dar cam necizelata, precum si o expozitie de obiecte de sticla, de cristal, dupa toate aparentele, dar cu aspect solid, butucanos, (echivalentele lanturilor groase de aur) ca pt negustorii prosperi ai Corkului
Dupa asta am pornit pe chei catre silozurile pe care in Noaptea culturala se arborasera, ca un proiect artistic, niste mari baloane rosii, care au disparut intre timp. Acolo cele doua canale ale lui Lee se ingemanau de o parte si de alta a cladirii vamii si a antrepozitelor pe care inca mai scria ce s-a depozitat odinioara. In ziua in care am facut excursia la Blackrock Castle am vazut ca, desi era duminica, in Tivoli Docks se lucra de zor, cand am mers la Fota dincolo de silozuri erau siruri nesfarsite de containere, dar la ora la care am mers eu langa port (era trecut de fatidica cifra 5) totul parea nemiscat, numai apa raului, aflata la flux (am spus ca fluxul ajunge pana in centrul orasului, parea ca mai are putin si da peste poduri, atat era de sus) curgea destul de repede la vale.
Desi am trecut de multe ori pe langa City Hall, cu aspectul lui de templu grec datorat coloanelor immpozante, n-am fost niciodata singura si nu-mi era prea clar ce drum am urmat ca sa ajungem acolo, asa ca am fost f mirata sa vad ca se afla f aproape de port, in mintea mea era localizat in cealata parte a insulei, dar de fapt nici nu e pe insula. Se vedea departe in zare turnul dantelat al bisericii Holly Trinity Church, dar si spira lui St Nicholas,turnul cu statui al Biserici catolice St Patrick, spira unei alte biserici numite cred, tot Trinity, spira unei biserici langa care cred ca nu am ajuns, ca si turnul impozant al lui St Anne, cred ca cel mai inalt din toate, numit si „The Liar with Four Faces”, poate pt ca nu toate cele 4 ceasuri ale lui mergeau cum trebuie si mai aratau orele aiurea. Parca vrand sa le faca o concurenta din apropierea City Hall se inalta Elysium, cel mai inalt bloc din Irlanda. Hotelurile masive de vis-a-vis de City Hall pareau ca se concureaza unul pe altul, cel mai impozant fiind Jurry’s, am vazut unul, din acelas lant, si mai modern tot pe malul apei, pe langa Fenton Gallery, aproape de Beraria Beamish, dar aceasta nu se vedea de acolo,chiar cred ca e in partea opusa a insulei, despre Berarie am citit ca va fi preluata de Heineken Irlanda, cu care a fost pana acum intr-o apriga concurenta.
De fapt e Beamish & Crawford si scrie in ziar ca e cea mai veche berarie din Irlanda, fondata in 1792, dar pe locul unei alte berarii, care a functionat acolo inca din 1650. Langa ea e vechea inchisoare, dar tot acolo era si zidul vechi, medieval al orasului. Curand dupa fondare, avand specialisti adusi din Londra, a devenit curand cea mai mare din Irlanda si a treia ca marime din UK. In 1962 a fost cumparata de o firma canadiana, dar in 1987 a fost cumparata de Elders IXL, apoi in 1995 a fost vanduta catre Scottish and Newcastle.
Dar sa las beraria in treaba ei si sa revin la mica mea excursie. M-am intors catre statia de autobuz si am ajuns langa o curte. La intrare erau doua grafitti, de fapt adevarate tablouri, cu mesaje ecologiste. In curtea cu portile incuiate, zabrelite, se vedeau niste ce numesc eu grafitti. Am bagat camera printre zabrele incepand sa fotografiez cand din cladire a iesit un om care a deschis larg portile si m-a invitata sa intru in curte, sa pot poza in liniste. L-am intrebat cine a facut acele lucrari si mi-a spus ca o tanara pictorita, Lena nu mai stiu cum , care va picta pana saptamana urmatoare si celalalt perete. Mi-a recomandat sa merg in centru sa vad si alte tablouri facute de copii, ca si cele de la exteriorul curtii, i-am multumit, dar nu i-am spus ca, dupa toate probabilitatile, le-am vazut deja, erau niste manifeste antirazboinice, chiar in genul celor de acolo. In general oamenii raspund f amabili cand ii intrebi ceva, mai ales despre orasul lor, de care sunt f mandri, uneori cand ma vad ca fac poze imi zambesc, parca bucurosi, incidentul cu femeia care nu a vrut sa-mi dea indicatii cum ajung spre casa e cu totul izolat iar despre ce mi-au strigat baietii cand fotografiam un calut nu sunt sigura, am inteles doar ceva cu take si home, poate au facut o gluma zicandu-mi sa iau calul acasa..
In oras sunt f multi polonezi, eu iau de multe ori paine de la „Back in USSR” un magazin polonez, unde azi vanzatoarea mi-a vorbit f firesc in poloneza (era una noua) si a fost mirata ca nu o inteleg. A ajutat-o o clienta, poloneza si ea (am intrebat de dulciuri fara zahar) careia i-am spus la sfarsit tzenkuie, pt ca numai atata poloneza stiu.
Dupa tone de carti citite, mii de filme vazute, cateva limbi straine invatate mai mult sau mai putin bine cred ca a sosit timpul sa incerc sa arat ce a mai ramas din toate astea
Abonați-vă la:
Postări (Atom)