Happy Birthday to You

Ieri a fost ziua Mariei. De cum au intrat pe usa Lia si-a trimis parintii in camera de zi si mi-a spus, pe un ton conspirativ. „Astazi eu gatesc”.
Gatisem eu, Vasile cumparase si un tort, parintii erau morti de foame, dar poti sa-i strici bucuria copilului?
Si a inceput gatitul.
-Faina avem?
-Avem
-Lapte avem?
-Avem.
-Oua sunt?
-Sunt.
-Arome?
-Da.
-Cacao?
-Nu
-Merge si fara cacao.
Cosmarul tineretii mele l-a constituit indicatia „faina cat cuprinde”. Noroc ca nu mai sunt tanara. Am mai pus si niste unt, bicarbonat stins cu cateva picaturi de otet de malt, am framantat pe rand cand eu, cand ea (a invatat sa sparga ouale, ca pana acum facea precum Antonella Clerici de la Rai Uno, le zdrobea in mana) si a iesit un aluat numai bun de pus la copt in cuptorul preincalzit.
Trebuia si crema. Aici a fost mai simplu:doua cani de lapte, un ou, zahar pus din ochi (a cam scapat prea mult zahar, dar l-am scos inainte de a se dizolva) si trei linguri cu varf de faina (aici am feshtelit-o, trebuia sa pun intai faina, dar am batut amandoua enrgic cu telul si au disparut gogolosile, cum zicea ea) si, desigur, arome. Parintii erau din ce in ce mai flamanzi, telefonul cu felicitari din Romania suna de zor (pt ca telefonul era in bucatarie a raspuns Lia si era cat pe ce sa le inchida in nas, pt ca ce gatea ea era un secret care nu trebuia deconspirat, am intervenit si s-a scos telefonul pe hol). S-a fiert si crema, am pus-o un pic afara la racit, Lia a decorat tortul cu ea, apoi a scris cu felii de capsuni LA MULTI ANI si a completat decorarea cu o creguta de paducel si blackberrys, precum si cateva capsuni si a dat Domnul si ne-am asezat la masa. Bineinteles ca tortul Liei a fost f apreciat, cel al lui Vasile fiind amanat pt mai tarziu. Maria era incantata: „cred ca e cel mai rapid tort facut din schratch”. L-au laudat atat de tare si l-au mancat cu atata pofta incat am gustat si eu o bucatica. Era bun.

Excursie la Blarney 28 septembrie 2008 Part II

Drumul spre castel trece printr-un f frumos parc, cu un paraias curgand vesel printre copaci, la capatul dinspre castel copacii sunt de fapt o plantatie de conifere. Industria turistica ar putea fi un exemplu pt multe tari, langa fiecare obiectiv exista hoteluri, magazine, restaurante, locuri pt picnic Dupa experienta de la Fota, unde nu am gasit mancare sanatoasa, ne-am hotarat sa nu ne bazam doar pe fructele de pe marginea drumului, ci am folosit mesele de picnic pt a consuma hrana de acasa.
La intrarea in parcul castelului se plateste, of course, o taxa. Desi imi place sa mi se spuna ca arat mai tanara decat varsta pe care o am, de data asta am profitat de faptul ca pt „seniori” adica persoane peste 60 de ani (frumos, nu-i asa, sa ni se spuna seniori, de parca am avea cine stie ce noblete) exista o reducere. Parcul e f frumos, lui Vasile ii place mai mult decat castelul propriu zis, si nici nu e greu, castelul fiind de fapt o ruina sinistra, f bine intretinuta din motive turistice. Ce-l face special e existenta asa numitei Pietre a elocintei, pe care se zice ca daca o pupi devii dintr-odata mare maestru al folosirii artei cuvintelor (un fel de word warior, Shakespeare in viata, cum mi-a zis mie iTickle cand am facut testul IQ, pesemne ca am pupat piatra in alta viata si mi-a ramas cate ceva din acel pupat si acum, dar atunci trebuie sa fi fost mascul, pt ca scrie pe o tablita ca nemernicii de barbati, ca sa nu aiba concurenta la vorbit, le duceau pe femei la alta piatra, mai mica, fara valoare). Piatra se afla, cum altfel, chiar in varful castelului, si a fost pupata de multe persoane de vaza, printre care si Winston Churchil. Nu stiu cum a incaput rubicondul personaj pe scara extrem de ingusta, pe care subsemnata abia incapea, la un moment dat am simtit ca nu mai pot urca, ca mi-am pierdut de tot suflul si am vrut sa ma intorc, dar intoarce-te daca poti, in spate se auzeau vocile celorlalti vizitatori, pt coborare exista o alta scara mai „umana”, deci am urmat „the one way to the sky” volens-nolens. Nu numai ca piatra e in varful turnului, dar de jur imprejur se circula pe o pasarela, in mijloc cascandu-se un hau pana hat jos. Mi-a fost putin teama sa nu i se intanple ceva Liei, care a folosit excursia pt a se juca dea v-ati ascunselea cu parintii ei, in cotloanele sinistre ale castelului existand destule ascunzatori. Ea ar fi vrut sa fiu eu cea care o cauta, fiind necunoscatoare a castelului, asta imi trebuia, sa mai alerg si sa o caut, noroc ca pana la urma a inteles situatia.
Piatra e neagra de atat pupat, sigur nu se foloseste nici un fel de dezinfectant, am vazut asta cat am stat pe langa ea si doua persoane au pupat-o, dar nu asta m-a determinat sa declin oferta de a le urma exemplul ci faptul ca pt a capata elocinta trebuie sa te asezi pe spate, sa atarni deasupra haului (mie mi s-a parut ca te poti duce si tu in jos, nu numai ce ai prin buzunare, cum avertizau tablitele) sa lasi capul mult spre spate si sa te intinzi spre piatra, in tot acest timp fiind tinut de picioare de un domn destul de in varsta (nu stiu daca ar fi avut putere sa traga in sus tona mea daca as fi alunecat) si fotografiat de cineva autorizat, astfel incat jos sa poti sa-ti cumperi un certificat cum ca brusc ai devenit mult mai elocvent.
Tablitele nu contin numai text ci si niste nostime caricaturi in stil englezesc, desi ne aflam in Irlanda.
Urcatul in turn incepe de la basement care nu arata deloc a subsol, find situat cam la inaltimea celui de-al doilea etaj al unui bloc modern, dar probabil ca asta e pt ca jos se aflau „oubliettele”, infamele si extrem de sadicele inchisori de tip medieval. Exista si o „murder hole”, numita asa pt ca locuitorii castelului puteau arunca in capul eventualilor atacatori uleiul incins provenit de la bucataria aflata in imediata vecinatate. „Iatacul” domnisoarelor parea a fi extrem de neprimitor si nesanatos, desi ni se spune ca avea podele (din castel au ramas doar pietrele, lustruite de pasii atator vizitatori), feresrele extrem de inguste taiate in zidurile f groase lasau doar cateva firave raze de soare inauntru, la observatia mea ca probabil cei ce locuiau in castel nu aveau o viata prea lunga Lia ne-a spus ca asta a invatat ea la scoala, ca cei din castele traiau mai putin.
Langa castel se afla, of course, grajdurile transformate bien sur in parcare pt automobile. In varful turnuletului aferent se afla o roza a vanturilor care are sus, desigur, un cal. Pe Gurranabraher Credit Union se afla o roza a vanturilor cu un cocos.
Parcul e intr-adevar f frumos, traversat de un paraias peste care exista cateva podete, vizitatorii, ca niste turisti adevarati, au aruncat in apa nenumarate monede, predominand aramiul eurocentilor de mica valoare (si nu sunt scotieni!). Unii copaci sunt f grosi, trebuie mai multi barbati ca sa-i cuprinda cu bratele.
Pt ca jocul Liei s-a prelungit (putea sa se si piarda in parcul acela imens) am reusit doar sa bifam rapid unul din celelalte puncte de atractie, Padurea Fermecata, unde am sa bifez si eu: Cercul Druizilor (cateva pietre asezate in cerc), Pestera Drizilor, Piatra Vrajitoarelor (unde se vede clar un profil de Baba Cloanta), Cuhnia Vrajitoarelor (am tradus asa ca sa pastrez spiritul povestii), Scara Dorintelor (pe care daca o parcurgi cu ochii inchisi in sus si in jos si nu te gandesti la nimic altceva decat la dorinta ta aceasta dorinta ti se indeplineste, Maria glumea ca cea mai plauzibila dorinta indeplinita ar fi sa-ti rupi un picior, noi am parcurs-o coborand cu ochii deschisi, cu singura dorinta de a nu pierde autobuzul, dorinta care ne-a fost indeplinita) si Dolmenul. Fiecare obiectiv era prezentat printr-un fel de tablita ovala oblica, f frumos ornamentata, cu un chenar si ilustratii adecvate spiritului magic care trebuia sa domneasca acolo. Nimai ca pe una din ele pasarile din jur si-au manifestat disrespectul ornand-o si ele cu produsele lor de excretie.
Ca un corolar al consideratiilor despre umbrela si luatul ei am constatat, inainte de a veni autobuzul, ca daca iti iei umbrela cand nu ploua ai toate sansele sa o pierzi, si era o umbrela mare, solida, rezistenta la vant (productie americana achizitionata in Cork) si cu un varf f ascutut, Cineva se va bucura in continuare de ea, cu siguranta, dar nu vom fi noi aceia.

Excursie la Blarney 28 septembrie 2008 Part I

Dimineata, cand ne-am trezit, am crezut ca am cobit ieri, nori plumburii acopereau orice raza de soare. Am hotarat sa mergem oricum la Blarney, unde se afla un castel care merita vizitat. Pt ceilalti nu era o noutate, au mai fost acolo, urmand diverse trasee.
Inainte de a pleca m-am gandit bine ce sa imbrac si sa incalt, si mi-am ales imbracaminte si incaltaminte foooooaaaaaarte comode, avand in vedere experienta altor excursii. Ne-am inarmat si cu umbrele si am pornit la drum. Mi s-a spus ca exista trei variante:
1.Mers cu autobuzul. Pt asta trebuia sa mergem pana in centru, in directia opusa (Blarney se afla cam in zona in care locuim), cu un autobuz care vine f rar, sa-l luam apoi pe cel de Blarney.
2.Mers pe un drum f lung si f obositor, timp de cateva ore, avand in vedere ca se afla in grup un copil si o persoana aflata, hm, la a doua tinerete.
3.Mers pe o scurtatura, stiuta de ei, peste campuri, unde exista posibilitatea sa mancam mure pe saturate, ba chiar sa luam pt acasa, dar care avea vreo doua portiuni mai dificile pt mine.
S-a supus la vot. Eu m-am abtinut (cum vor sa faca alegatorii nostri, in acest caz consecintele votului urmau sa se vada imediat) din motive de necunostinta de cauza incat persoana decidenta s-a dovedit a fi Lia care a decretat: pe scurtatura. Prima parte a constat intr-o plimbare placuta, in ciuda gunoaielor (Maria spunea ca zona s-ar compara oarecum cu malul Lacului Morii, dar ca aceasta comparatie e net in defavoarea Lacului Morii, si a avut dreptate). Dupa ce am trecut de zona de depozitare a gunoaielor cararea a devenit chiar atractiva, tufe mari de mure (sau poate alt fel de berry, nu chiar blackberry, am citit pe cutiile de iaurt cu fructe ca ar fi si alte berry asemanatoare, dar mai mari, astea erau mai mari dar f bune), din care am mancat chiar pe saturate. De altfel tot drumul am intalnit tufe din acestea si de aceea a durat ceva mai mult decat ne-am asteptat de la o scurtatura. Cararea era ca un tunel verde intre doua ziduri scunde acoperite de verdeata. La un moment dat intr-unul din ziduri a aparut o deschizatura marginita de doi stalpi scunzi, dar solizi, din lemn. Ne-am strecurat pe acolo, ei mai usor (supletea, deh) eu cu oarecare greutate. Am pornit la vale pe un camp. Am intrebat „Asta e campul omului, nu-i asa?” „Da, mi s-a raspuns, dar e OK”. Ei erau convinsi ca daca apare proprietarul nu obiecteaza la culpa de tresspasing, oamenii de aici sunt f cumsecade, s-au mai intalnit cateodata cu cate unul si omul n-a zis nimic.
Campul era verde si frumos, plin de flori galbene alcatuind un ciovor foarte armonios. Fiind sus se vedeau pana departe campurile verzi marginite de ziduri acoperite de verdeata sau marginite de garduri vii, pe unele campuri pasteau turme de cai sau vaci. Pe valea de langa complex sau pe terenul de langa intrarea in complex vazusem turme din acestea insotite de unul sau mai multi tauri, mai mult sau mai putin fiorosi, m-am bucurat ca pe campul traversat de noi nu era nici o turma de vaci, pt ca Maria purta o bluza rosie.
Am ajuns la o alta deschizatura, si mai ingusta. Restul familiei a trecut cu oarecare dificultate, intrebandu-se cu ingrijorare daca eu o sa incap pe acolo. Am incaput (experienta calatoriilor cu autobuzele bucurestene supraaglomerate si-a spus cuvantul). Si acest camp era gol, cu exceptia unui grup destul de marisor de barbati cu scaune pliante, insotit de un card parca si mai mare de caini si catei, care au trecut in mare viteza la vale, tot peste „campul omului”, dar la oarece distanta, nu f mare, de noi. Scaunele ne-au dus cu gandul la pescuit, cainii la vanatoare. Au ajuns jos inaintea noastra si s-au instalat ca pentru picnic, potolind javrele care latrau si se repezeau catre noi (de doua animale mi-e tare frica pe lumea asta: de cainii pe care nu-i cunosc, pt ca am avut un caine f rau in copilarie si altul m-a muscat rau acum cativa ani si de tauri, spaima ramasa din copilarie, cand scapau buhaii comunali). Am ajuns la un paraias si atunci onor familia si-a dat seama ca a gresit drumul. Tot timpul coborarii pe al doilea camp de pe parcela alaturata, plina de vaci, se auzeau mugete furioase, care imi retrezeau spaimele copilariei, spaime pe care mi le-am exprimat f des, intreband mereu ce-o sa facem cand o sa vina taurul dupa noi, el avand avantajul cunoasterii f bune a terenului. Am mers dealungul paraiasului, in directia in care Vasile isi amintea ca era podul pe care l-au traversat cu alte ocazii. Am ajuns la un vad, pe care in mod evident il foloseau vitele pt traversare. Langa vad era un fel de leagan, Vasile a exclamat: „Asta-i podul, ne prindem de el, ne balansam si ajungem pe malul celalalt. Ma si vedeam in chip de Tarzan supraponderal, agatandu-ma de „ device” si facand baldabac in apa. Am refuzat cu indignare solutia propusa, in ciuda ingrijorarii crescande produse de apropierea vadita de noi a catorva capete incornorate. Am propus la randul meu s ne descaltam si sa traversam prin vad, Vasile ne-a cerut sa ramanem pe loc si el a plecat inrecunoastere, sa caute un pod. S-a intors destul de repede, nu gasise. Atunci Maria a plecat ea in cercetare. Incornoratele se apropiau din ce in ce. Am gasit alta trecere, de fapt am sarit un fel de parleaz f scund, care n-ar fi fost greu de trecut de un taur hotarat si furios. Cand ne intrebam deja ce sa facem (de mers inapoi nu se punea problema), pt ca familia nu-si amintea de vreun pod existent in zona am auzit-o pe Maria strigand bucuroasa, gasise podul. A urmat o mica discutie, e nou sau nu podul respectiv. Mai exista o mica problema, aici gardul era de sarma ghimpata si incadra o poarta ferecata, inalta cam cat mine. De sarit gardul nici vorba, ramanea o singura solutie, escaladarea portii. Noroc ca poarta era alcatuita din bare solide, dispuse orizontal. A trecut intai Maria, ca s-o ajute pe Lia impreuna cu Vasile. Maria nu a dat nimediat ajutorul cerut pt ca nu mai putea de ras, ne-a spus doar atat: „O sa aveti un soc cand veti citi ce scrie pe tablita”. O sa-mi para multa vreme rau ca nu am rugat pe unul din ei sa ma fotografieze sarind poarta, e drept ca au incercat sa ma ajute si s-au atinut amndoi adultii gata sa ma prinda cumva daca ma pravalesc, am reusit, cam cu greu, sa ma catar pana sus si sa ajung pe partea cealalta. Pe o tabllita scria ‚Private. Do not enter”. Cu asta n-aveeam nici o apsare, noi iesisem, nu intrasem pe acolo
Pe a doua scria insa „Caution. Beware of Bull”. Adica era cat pe ce sa nu scap de ce mi-era mai frica, de taurul cel fioros. Noroc ca ceilalti, fiind mai curajosi, au indepartat se pare pericolul.
De partea cealalta a portii era drumul asfaltat, care in curand a ajuns la drumul catre Blarney. Drumul, f circulat, ne-a oferit nu numai amintita de acum priveliste a campurilor, cele mai multe verzi (am trecut si pe langa un camp arat, unul din putinele care nu sunt folosite ca pasune si, privind la culoarea maro a solului, care de departe se vede portocalie, si comparand-o cu negrul untos al cernoziomului de Baragan am inteles mai bine de ce pana de curand Irlanda a fost o tara saraca –bogatia de acum ii vine si de la imensele suprafete ocupate de corporatii internationale ca Apple si Heineken—si cum s-a intamplat ca s-a putut sa treaca printr-o foamete atat de groaznica incat sa-i moara o parte din populatie) ci si nenumarat tufe de blackberry (unele aveau un gust asemanator cu cel de dude) si paducel. La un moment dat am trecut pe langa un pusti care discuta cu tatal sau, dupa toate aparentele, care tata i spunea ceva de un pod. Ne-am gandit ca e vorba de podul stiut de ai mei din excursiile anterioare si asa si era, dar nici fermierul, care se dusese dupa un vitel ratacit, nu l-a nimerit din prima, (podul fiind acoperit de iarba si nedeosebindu-se prea mult de campul traversat) pentru ca s-a urcat din nou in masina si a coborat apoi pe jos panta f abrupta pana la podet. Nu stiu cum as fi urcat eu asa panta, cu toate ca Vasile s-a oferit sa ma ajute cu umbrela, eu am inteles ca pe post de teapa infipta in partile dorsale, el mi-a explicat, mult mai tarziu ca pe post de cric.
Am trecut si printr-un sat in care erau si cateva, f putine, case mai modeste, dar multe din ele pareau adevarate conace iar noutatea vadita a constructiei era cea mai elocventa dovada a prosperitatii recente a Irlandei. Multe din case aveau ziduri de piatra cu stalpii portilor ornati in forma de metereze, chiar si zidurile aveau un ornament interesant de piatra deasupra. Se pare ca aceste ziduri sunt o moda in aceasta zona.
Ce am vazut la Blarney voi povesti in episodul urmator.

Jurnal de calatorie Cork 24 Septembrie 2008

Luni, pt ca a fost din nou o zi frumoasa, mi-am luat din nou aparatul de fotografiat si am pornit sa vizitez pe lumina traseul urmat in Noaptea Culturala si chiar mai mult. Pana am ajuns in curtea universitatii totul a fost ca de obicei, poate ceva mai multe motociclete. Curtea insa, pt ca a fost prima zi de cursuri, forfotea de studenti. Parcul de langa Quadrangle, cladirea gotica atat de frumoasa, era plin. Eu, ca o turista veritabila, i-am ignorat (si ei pe mine) si mi-am vazut de drum spre Lewis Glucksman Gallery. Ei, alta priveliste la lumina zilei (ca a soarelui, din cauza pomilor care faceau multa umbra, placuta de altfel, mai greu). Am inteles si eu ce l-a entuziasmat atat pe arhitectul citat de Maria. Cladirea, putin prea masiva dupa gustul meu, a necesitat solutii ingenioase pt a fi construita. Nu faptul ca e pe un teren in panta o face speciala, (cea mai interesanta cladire in panta pe care am vazut-o se afla in Constanta, cred ca in Portul Turistic, e o cladire multietajata, mult mai mare decat vilele de pe Valea Prahovei sau cele de pe langa Salt Lake City) ci faptul ca cea mai parte din etaje se sprijina pe o baza ingusta si pe trei piloni, etajele alcatuind un fel de balcon imens, ce inconjoara cladirea pe trei parti, din cate mi-am dat eu seama. Balcoanele propriu zise protubereaza (o fi existand un asemenea cuvant?) in forma triunghiulara, dar nu unele sub altele, ca la cladirile obisnuite.
Mi-am continuat drumul spre acele grafitti pe care le-am admirat vineri noaptea, clickuind de zor cam in fata fiecarei cladiri. Mi-a placut una despre care am aflat de la niste eleve (erau in uniforma) ca e St Mary Convent langa care se afla o scoala. In curtea scolii, care se pare ca tine de manastire, judecand dupa statuia fecioarei aflata in curte (n-am mai stat sa gasesc placuta cu numele) era un grup de eleve, toate cu aspect de indience sau pachistaneze (as zice mai degraba indience, stiind cat de afurisiti si de intoleranti sunt musulmanii fata de alte religii, doar Pachistanul s-a format tocmai prin partitia Indiei in zona musulmana si hindusa, la dorinta expresa a musulmanilor).
Am gasit grafittiurile in apropiere, f aproape de beraria Beamish (am mai vorbit si in alta parte de stalpii societatii irlandeze: biserica si beraria).
Unele din ele sunt, cum am spus si in alta parte, adevarate „painted walls” (in drum spre universitate chiar am vazut---si pozat—intr-o curte de pe Stawberry Hill mai multe tablouri pictate pe ziduri, cu peisaje exotice, mai erau unele si intr-o gara spre Fota, dar pozele acelea a trebuit sa le sterg, nu erau deloc reusite), altele grafitti obisnuite, fara nimic special. Abia astept sa ajung acasa, sa pot prelucra pozele (sa le redimensionez) astfel incat sa le pot publica pe Picasa. Am deja cativa GB de poze de aproximativ 1200KB fiecare, nu vreau sa platesc la Google pt publicare.
In timp ce fotografiam de zor, doi tineri aflati vis-a-vis, intr-un balcon, m-au intrebat daca-mi plac. Am raspuns Yeah, si au disparut imediat inauntru, desi pana atunci cam chicotisera.
Cand am pozat grafitturile din parcarea de pe White Street mi-am propus sa revin, pt a face poze mai amanuntite. Mi-am spus ca e o buna ocazie de a-mi indeplini dorinta si am pornit in directia in care presupuneam ca se afla parcarea. Eram in zona, dar nu prea nimeream, asa ca am cerut ajutorul unui domn care sa-mi spuna unde e Abbey Street (am pronuntat exact cum se citeste: Abei). Omul mi-a cerut: „spell” si atunci s-a lamurit: ebi. Dar nu pe acolo era drumul cel mai scurt, indicatiile sale au fost corecte si exacte. Am intrat pe langa zidul a ceea ce initial am crezut ca e o biserica, din cauza crucii din varf, era doar un Community Center. Chiar pe acel zid era un grafitti nou-nout, cu o fata pictata pe fond alb cu contur negru. In timp ce-l pozam au trecut doi tineri (baieti) pe langa mine care au zis zambind :Beuty, eh?” Am aprobat si au intrat in parcare inaintea mea. I-am vazut printre masini, rasuceau o tigare in foita si au inceput sa fumeze. Parcarea s-a umplut de un fum cu miros intepator, care nu era deloc de tutun (in copilarie am vazut oamenii din sat rasucindu-si tigari din tutunul pe care il cultivau, mirosea diferit, in plus am alergie la fumul de tigara de tutun, tusesc imediat, lucru ce nu s-a intamplat in parcare). Pot sa zic ca m-am drogat si eu cu fumul lor, indirect si involuntar. Cu toate acestea nu m-am grabit sa ies de acolo pana nu mi-am terminat treaba de pozat grafitti. Trebuie sa spun ca erau o multime de masini parcate, era si un fel de paznic, doar eu eram cam neavenita in peisaj.
Desi puteam lua autobuzul am preferat sa fac drumul de intoarcere tot pe jos, nu e de mirare ca am facut febra musculara si ma resimt si acum, joi, imediat dupa miezul noptii.
Pt ca incepuse sa se intunece am intrebat din nou care e drumul cel mai scurt spre casa (am dat niste repere din zona, cartierul e destul de nou si nu toata lumea il stie) si de data asta fiecare dintre cele doua persoane intrebate a fost amabila si mi-a dat indicatii corecte (ba chiar o doamna nu chiar tanara, care marsaluia ca la maraton, s-a oprit din mars pt a-mi spune op there and roight, cum pronunta ei, important este ca am reusit sa inteleg)
M-a distrat cand am vazut ca pe o firma (pozez firmele pt ca unele sunt adevarate opere de arta), scria cu litere mari SULA, nu m-am apropiat sa vad despre ce e vorba, am facut poza reglementara si am plecat mai departe.
Am mai pozat, a n-a oara, frumoasa Holly Trinity Churh, cu turnul ei parca facut din dantela si frumoasele statui din fata. Asta deosebeste bisericile catolice sau anglicane de ale noastre, in special cele in stil gotic, chiar si cea mai modesta biserica gotica are o spira ce pare ca vrea sa strapunga cu aroganta cerul, dar si statui sau bazoreliefuri (cum sunt cele de la ST Finn Barre’s Cathedral) f reusite din punct de vedere artistic. Am vazut in mai multe locuri din oras statui ale Feciarei care par trase la indigo: toate arata o tanara cu aspect calm, linistitor, imbracata intr-o mantie albastra. Stiu ca in oras exista o Fabrica de sculptura (chiar asa se cheama) pe care as vrea s-o vizitez, dar nu stiu daca am sa reusesc, poate asa se explica faptul ca aceste fecioare par identice.
Bisericile noastre, chiar Catedralele, cum e cea din Constanta, par mai modeste in comparatie cu cele de aici.
Mai sunt interesante si unele biserici in stil de templu grec, cum ar fi St Mary dominicana, de pe chei, sau St Patrick catolica (care are in varf, chiar sub cruce, un fel de turnulet cu coloane, cu 4 statui care banuiesc ca ii reprezinta pe evanghelisti), tot monumentale.
Marti, in drum spre Lidl, supermarketul, am vazut intr-o curticica pascand linistit un calut. Azi am vazut un cal frumos, gen pinto, pascand in curtea de langa complex, nu cea cu pajistea ci alta, care pare un spatiu verde neingrijit, cred ca apartine de municipalitate.
Matza noastra a fost bolnava rau, a zacut si nu-ia trebuit nimic, nici mancare, nici apa. Marti a mancat un pic, dar se misca de parca ar fi imbatranit brusc cu mai multi ani, abia reusea sa se ridice pe picioare, ne-a fost teama ca si-a rupt ceva fie la picior, fie la coloana, fie intern. Ne-am zis ca aterizarea de pe casa sau statul in soare (prima zi cu adevarat insorita, fara pic de nor de cand am venit si se pare ca de cand a inceput vara a fost duminica, de atunci au fost tot zile insorite, dar soarele s-a mai ascuns din cand in cand printre nori) cam toata ziua i-a daunat.
Azi a fost dusa la veterinar (70 de euro, enorm!) care a vazut ca are febra mare (de cand s-a imbolnavit mi-au tot rasunat in gand versurile copilaresti „mi s-a-mbolnavit pisica/Are febra mititica”, ca sa vezi cata dreptate aveam), i-a facut o injectie cu un antibiotic si un pain killer si a revenit alt animal, mieunand de foame si recapatand un pic din vioiciunea obisnuita, cersind tandrete (pana atunci cand o mangaiam ne privea apatica, noaptea se tara sub patul meu si zacea acolo, n-o mai interesa nimic, pe ea care voia sa stie totul, chiar si cand lucram la calculator. Acum a fost curioasa ce face Vasile la computer, dar a ratat in mod jalnic saltul pe pervazul ferestrei. Speram sa se faca bine.
Azi am mers la celalat supermarket (asta e diferenta dintre hyper si supermarket, daca vrei ceva anume nu gasesti totul intr-un loc) si am ocolit din nou pe la Apple. Ceeace credeam eu a fi un magazin de masini second hand s-a dovedit a fi parcarea de la Apple (de aceea nu pot fi un turist obisnuit, din cel care bifeaza, pt ca de fiecare data imi dau seama ca am perceput gresit unele lucruri sau ca am trecut altele cu vederea, la fel de interesante) unde se aflau sute de masini.
Langa parcare, pe un dambulet, am vazut ceva ce parea un caine vagabond, cu alura de ogar. M-am apropiat sa il pozez, dar a fugit, insa jos, in dosul infamelor tuburi de ciment gen tuburi de fantana de diametru mare (am vazut din astea si prin centru, nu doar la periferie, par a fi „bordurile”lor) printre care m-am strecurat cu greu era un fel de altar, un monument funerar cu 3 placi de marmura neagra in genul celui ridicat in memoria Laurei Stoica. Acesta era inconjurat de mici statuete ale Fecioarei si de ingerasi (poate tot Fabrica de Sculptura) si era dedicat unui copil cu mai multi frati si surori, copil disparut in 1999, la varsta de 4 ani jumatate. Durerea o fi fost mare, pierdera grea, dar acum aspectul era cam paraginit, una din statuete era rasturnata, am lasat-o asa, se dezlipise de pe soclu, in vazele mari aflate de o parte si de alta erau niste tufe uscate, deh, mortii cu mortii, viii cu viii, dar cel mai suparator era cantitatea mare de gunoaie din jur, printre care scormonea si cainele amintit mai sus. Tot gunoaiele m-au deranjat si in curtea in care pastea ieri calul cel frumos, se afla acolo o portiune in care cresc liber (adica necultivati) cativa nasturtium (caltunasi) cu flori nespus de frumoase, rosii, grena, portocalii, galbene, care contrasteaza placut cu verdele intens al frunzelor rotunde. Ma supara ca numitele plante sunt comestibile, se poate face salata din frunze si flori, dar cantitatea de gunoaie din jur a tot crescut de cand le-am vazut prima data si acum e pe cale sa le inabuse.
Daca mai tine vremea buna mi-ar placea sa ma duc pana la Lacul Cork, pe care il vad de la fereastra, pare aproape dar nu e, e peste rau si strazile, cum am mai spus, sunt f intortocheate, pana si aleea care duce spre complexul de case in care stam e serpuita, cica sa nu se produca accidente, cu toate astea azi sub fereastra noastra au oprit doua masini iar soferii si pasagerii gesticulau si aratau ceva in fata masinilor ( circulau pe sensuri opuse) cam cum se intampla la noi cand se ciocnesc doua masini, dar totul s-a terminat amiabil.
Zi:ceam ca am auzit si vazut mai multe „motoare” decat de obicei, deh, au venit studentii, care dau orasului, parca prafuit pana acum, un aspect proaspat.
Am primit de la Alexandra:
Am primit urmatoarea problema la care am nevoie de ajutor specializat :D
Care dintre urmatoarele doua asertiuni este o negatie mai buna a propozitiei daca ploua imi iau umbrela:
1. Daca nu ploua nu-mi iau umbrela
2. Daca imi iau umbrela nu ploua
Argumentati raspunsul.
I-am raspuns:Experienta va va invata (asa scrie in cartile de bucate) ca a doua asertiune e cea adevarata, deci mai buna.
Dar ar fi trebuit sa spun ca aici, in Cork, indiferent cum e vremea cand pleci, e bine sa-ti iei umbrela, ca nu se stie niciodata cand te mureaza o rafala de ploaie (desi, minune mare, n-a mai plouat de cateva zile, dar acum ma cam mananca urechea a ploaie, sper sa ma insele)
Maria mi-a tinut o intreaga teorie despr prima propozitie, daca ploua imi iau umbrela, dar mi s-a parut tare complicata si n-am inteles mare lucru.poate cand o sa-mi explice a zecea oara o sa pricep si eu despre ce e vorba.
Intre timp Alexandra a insistat sa stie care propozitie e negatia si atunci i-am expus eu o teorie
(Raspunsul clar si logic e ca e o gluma, nici una din asertiuni nu e negatia primei, eu asa cred. Logic iti iei umbrela ca o precautie daca nu ploua si ca o necesitate daca ploua. Raspunsul si mai exact, simtit pe propria piele e ca in Cork daca nu iti iei umbrela, chiar cand e soare, risti sa vii acasa murat, cum mi s-a intamplat. Daca nu ploua nu-ti iei umbrela pe raspundere proprie, pe riscul tau. Daca iti iei umbrela ploua sau nu, cum iti e norocul.) cum ca uneori nu e prudent, in Cork mai ales, sa nu-ti iei umbrela daca ploua, pt ca risti sa te intorci murata, cum mi s-a intamplat mie, deci daca ploua e o necesitate sa-mi iau umbrela iar daca ploua e bine sa o iau din precautie. Aici in Cork port mereu in poseta o umbrela mica, mica, dar care s-a dovedit cam ineficienta in singura zi cand am folosit-o pe o rafala de ploaie insotita, cum altfel, de un vant puternic.S-ar zice ca trebuie sa luam mereu umbrela, nu e chiar asa, in ultima vreme previziunile meteo, gratie satelitilor si accesului la baza lor de date, au devenit din ce in ce mai credibile. Deci daca se anunta o seceta mare ne putem lua o umbrela sa ne apere de soare, si abia atunci ar fi adevarata cu totul fraza „daca imi iau umbrela nu ploua”.
Mamitza sarmana ma intreaba mereu „mai stai mult pe-acolo?’. Pe langa faptul ca vad multe lucruri noi se pare ca ii sunt Mariei de un real ajutor, asa ca voi mai sta un pic pe-aici.

Jurnal de calatorie Cork 25 septembrie 2008

Asa cum am mai spus, in fiecare zi descopar ca unele lucruri nu sunt chiar cum le-am perceput eu. Astfel, desi aspectul lacului pe care-l vad in fiecare zi pe fereastra corespunde Lough Mahon (Lacul Mahon) de pe harta (ca sa nu rup firul povestirii o sa spun in aceasta paranteza ca dupa ce m-am uitat inca odata pe cearsaful de harta daruit de Maria am vazut ca de fapt e vorba de estuarul raului Douglas, care se varsa in lacul Mahon, rau aflat mai la sud de raul Lee si de lacul Cork, intr-o zona cam departata pt a ajunge acolo pe jos, si de ce nu-mi place sa merg cu autobuzul se va vedea mai departe, tot in Mahon se varsa si Glashaboy River), am fost derutata de faptul ca autobuzul nr 2, cu care am fost la Blackrock Castle, aflat pe malul lacului Mahon, unde se varsa raul Lee, are duminica (si sambata, mi se pare) un cu totul alt traseu decat cel din zilele de luni pana vineri. Mersul autobuzelor e pt mine total aiuritor, pe langa faptul ca circula f rar, mai au si trasee, la ducere, diferite partial, de cele de la intoarcere, si deasemenea cele pana la ora 19 diferite partial de cele dupa aceasta ora, in plus la unele ore circula doar pana intr-un punct, la altele pe tot traseul, ce mai, privesc la tabelul cu orele de circulatie si nu inteleg mai nimic, desi asta seara am mers spre casa cu acest autobuz. In plus Maria spune ca atunci cand lipseste vreun sofer de pe alta linie se suspenda cursa lui 2 si se muta soferul pe acel traseu.
Toate aceste consideratii plictisitoare le-am facut pt ca, fiind iar o zi frumoasa de sfarsit de vara, am pornit, dupa o serioasa documentare pe harta spre Logh Cork, Lacul Cork adica, cel care pe harta apare rotund, diferit de cel vazut pe fereastra. Am ajuns relativ repede acolo, mergand aproape tot drumul la vale. Pe drum am descoperit ca la Srawbwrry Hill mai exista un perete pictat cu imagini pt copii, mai greu accesibil la fotografiat, care se afla in spatele celui fotografiat zilele trecute, in curtea unei cladiri cam darapanate, cu aspect de casa parasita, care mi-a atras atentia pt ca are pe perete o inscriptie in limba celta, pe o placa f albastra. Maria mi-a spus ca acolo s-a aflat scoala din Strawberry Hill, ca acum ar fi o gradinita (intr-adevar imaginile de pe zid ar fi f potrivite pt o gradinita) dar eu cred, dupa aspectul imprejurimilor, ca nici gradinita nu mai functioneaza acolo.
De cate ori am traversat cursul principal al raului Lee (in oras mai exista si un brat al lui, sau poate doua, numite Chanel) am ajuns acolo la reflux, azi am ajuns la ora fluxului, care urca pe rau in sus pana in centru. Se vedea asta dupa nivelul apei, crescut cu cel putin un metru. Era interesant cum malurile care altadata etalau zidurile de piatra umede si scarile ce cobora pana jos erau acum pline aproape pana sus, cam ca Dambovita noastra cea regularizata. Inaite de rau am trecut si pe la City Gaol, ca s-o vad pe soare, asa am vazut ca zidurile sunt alcatuite din piatra gri dar si rosie, nu doar gri cum mi s-a parut mie cand am vazut-o prima data, intr-o zi f noroasa. Pt ca m-am abatut un pic de la traseul de pe harta iar am intrebat unde se afla pasajul cu scari care coboara spre pod, si mi s-a explicat f clar si corect pe unde sa o iau. Am traversat Cork College, care face parte din Universitate, dar n-am mai trecut pe langa Quadrangle, ci pe Gaol Road, numit asfel pt ca e drumul care trece pe langa o fosta inchisoare, alta decat cea aflata pe maul celalalt. Daca m-as fi lipsit de niste euroi ca sa platesc biletul de intrare la City Gaol (Maria glumea zicand ca asta e un fel de Doftana lor, pastrand proportiile) as fi aflat ca zona asta a fost poate cea mai rebela din toata Irlanda, dovada si multele nume de eroi (patru din ei au si statui, exista si strazi cu numele lor) aflate pe impozantul monument din centru, revazut azi.
Pe una din strazile ce duc spre lac am vazut niste hortensii de culoare grena, o bogatie. Cat nu-mi plac mie hortensiile parca as vrea sa vad asemenea buchete si in Bucurestiul nostru iubit.
Lacul Cork are o bogatie de pasaret, multe rate si gaste, chiar si unele canadiene, lisite, starci, pescarusi, dar cele mai impresionante prin majestuozitatea lor, dar si prin faptul ca nu se sperie deloc de oameni (multi copii le hranesc, Lia a mers tot azi la lac cu clasa si a hranit pasarile), sunt nu doar lebede albe ci si cel putin doua lebede negre, care pasteau nonsalante iarba de pe malul lacului. Pe mal sunt multe banci pe care isi scosesera oasele la soare o multime de persoane in varsta, in special barbati. E si un loc de joaca amenajat pt copii, cu panouri frumos pictate, asta imi place mie cel mai mult in Cork, simtul artistic. Am uitat sa spun ca, vrand sa fac o poza unui pui de artar mai interesant, pt ca are frunzele grena, ca cele de meri decorativi de pe la noi, am vazut ca in gradinita casei, aflata in vecinatatea celei in care stam, sunt o multime de statuete de animale, pasari si broaste, asezate artistic in jurul si pe copacelul respectiv.
Asta mi-a reamintit ca in seara culturala as fi vrut sa merg la Sculpture Factory, intre timp am citit in ghidul Corkului ca fabica respectiva avea de fapt niste proiecte in zona docurilor, aflate aproape de gara, doua dintre ele, plimbarea cu trasura cu cai (ce-are trasura cu prefectura, adica sculptura, n-am inteles) si instalarea de baloane f rosii pe docuri (adica pe silozurile din docuri) le-am vazut cu ocazia excursiei la Fota Park.
Tot in ghid am citit ca, printre altele, se pune in scena „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, in care Florin Piersic a facut la National un rol de exceptie. Mai scria in ghid despre pictorii ale caror tablouri le-am admirat la Fenton Gallery ca „Mc Kenna este preocupat de redarea oraselor maritime in diferite conditii de iluminare si e interesat de felul in care constructiile din orase interactioneaza cu geografia naturala a zonei (zau daca am vazut asa ceva in expozitie, erau niste panze f mari, cu un colorit mai mult pastelat, cu niste curbe f armonioase, cel putin despre acele tablouri a spus supraveghetoarea ca ar fi ale lui Stephen Mc Kenna), in timp ce Jordan este atrasa de spatii neremarcabile in orase, goale si atmosferice. Mai degraba cred ca supraveghetoarea mi-a raspuns gresit, desi i-am aratat clar despre ce tablouri intreb, pt ca intr-adevar cele descrise in paranteza erau „goale si atmosferice” in timp ce celelalte erau pictate in culori f vii, cu multe case pe cm patrat.
Mi-am pus ochelarii sa citesc textul din ghid, literele sunt aproape microscopice.
Am mai aflat ca asta a fost prima data cand s-a organizat o asemenea noapte in Cork, ceeea ce explica de ce mi s-a parut cam stangace. Chiar imediat dupa aceea, dupa cum am citit in jurnalul (blogul) Ciupercutzei, au avut loc la noi Zilele Bucurestiului, mult mai interesante se pare si mai pline de substanta. Dar daca stau sa ma gandesc bine, in orasul meu natal mi-e greu sa ma port ca o turista, probabil as fi stat in casa si as fi privit la TV sau pe net, pt ca jumatatea mea iese doar la pescuit, cand nu trebuie sa mergem la tara, la mamita, cultura o lasa pt mine.
Sa revin la excursie. Cum am spus, drumul a coborat aproape tot timpul, ma gandeam cam cu groaza cum o sa-mi iasa sufletul la intoarcere, pt ca am vazut multe persoane tinere urcand si gafaind din rasputeri pe acel traseu. Plimbandu-ma pe langa lac am vazut si niste grafitti adevarate, adica mai degraba niste mazgalituri decat opere de arta, desi unul era mai artistic, pe zidurile din jur, ba chiar si pe zidurile unui pasaj (pt ca era atat de ingust incat nu-i pot spune straduta).
Mi-a venit gandul al bun, uitandu-ma pe harta, sa ma decid sa revizitez Fin Barre’s Cathedral. In drum am vazut o biserica din caramida, frumoasa (era sa zic cam ca toate bisericile de aici dar e in cartierul Knocknaheeney, chiar langa Super Valu, o oribilitate cu pretentie de biserica, o pleasca intinsa, sa ma scuzati, ca o balega a uneia din vacutele pictate pe zidurile de pe straduta vecina, avand in varf o teapa inalta cu o cruce in varf, cu pretentie de spira. Si mai scrie pe o tablita pe zid, cu mandrie, cine a donat cartierului nemaipomenita uratenie. Si pt ca am vorbit de stradute, ce e revoltator in cartierul Knocknaheeney e nesimtirea cu care sunt aruncate gunoaiele peste tot (cam ca in frumoasa noastra capitala), ba chiar pe o scara ce coboara de pe colina unde stam spre Knocknaheeney Road am vazut, la diverse ore, grupuri mai mici sau mai mari de muieri tinere, insotite uneori de cate un mascul, care stau cu fundul pe trepte (nu prea catacdissesc sa se miste sa ne lase sa trecem in voie, trebuie sa ne strecuram pe langa ele) care fumeaza si beau ceva din niste doze, nu sunt sigura ca suc sau omniprezenta bere, cam scumpa dupa opinia mea, in mijlocul gunoaielor. Zicea Maria „Nu poti spune ca nu le place sa traiasca printre gunoaie”). Azi gunoaiele erau mai rarite, lipseau si muierile, poate era prea devreme sau prea tarziu, ma indoiesc ca ele au facut curat. Diferenta dintre ele si adolescentele insotite de curtezanii lor de aceeasi varsta, care pronunta cam la doua cuvinte unul din patru litere din parcul de sub fereastra mea bucuresteana e ca astea din Cork nu lasa in urma lor si nelipsitul covor de coji de seminte dambovitean.
Toata aceasta divagatie a fost produsa de contrastul dintre curatenia desavarsita din curtea bisericii Imaculatei Conceptiuni de langa lac (cartierele din est) si murdaria din vest. Nu cred ca e vorba numai de saracie, ci si de educatie. Pt ca am vazut grupuri de tinere curatele iesind din curtea bisericii m-am gandit ca e vreo scoala pe acolo, dar probabil ca, asa cum se intampla in Gurranabraher, se foloseste curtea ca loc de trecere. Am vazut undeva, inspre spatele bisericii, ca scria toilets. Cum eram plecata cam de multisor de acasa mi-am zis sa incerc sa vad daca am acces. Am impins de usa si am intrat. Puteai sa lingi pe jos, atat era de curat.
Catedrala e in reparatie, nu cred ca pozele facute azi, desi mai pe lumina, deci fara sa necesite prelucrare, sunt mai reusite decat cele anterioare. Interesant e ca pe fatada sunt patru gargoile diferite, lucru ce m-a dus cu gandul la faptul ca exista tot patru evanghelisti Pacat ca pozele cu gargoile nu mi-au reusit..Si pentru ca tot vorbeam de patru statui si monumentul din centru are patru statui de eroi, fiecare in cate un colt al sau (monumentul are baza patrata)
Tot atunci venise in vizita si un grup de spanioli. Azi am auzit vorbindu-se pe strada si in autobuz, pe langa dialectul corkez, poloneza, italiana, franceza si, cum am mai spus, spaniola. Eu am gandit in romana. Deci nu numai Dublinul e un oras cosmopolit.
Ce m-a distrat uitandu-ma la cladirile din Cork e ca pe doua din ele amvazut roza vanturilor pe una cu o silueta de masina in varf, pe cealalta o silueta de peste.
Pt ca am vazut peste tot tablite indicatoare pe care scria City Center le-am urmat directia. Am ajuns pe Grand Parade, unde se afla o galerie de pictura, Savoy, parca. Erau acolo multe reproduceri ale unor tablouri de James Richardson, cu peisaje citadine, care mi-au pllacut f mult, dar si alte tablouri destul de reusite. Exista si un parc Bishop Lucey Park. Chiar pe langa parc e un pasaj care trebuia sa duca spre Christ Church (am mai spus ca in cantru bisericile sunt ca ciupercile dupa ploaie, cam la tot pasul) dar pt ca biserica e in renovare am pozat cam cu greu zidul pictat in culori vii din pasaj, bagand, cand s-a putut, obiectivul printre zabrele si cam dand ocol unei banci pe care incercau sa se odihneasca doua persoane in varsta. Cu aceasta ocazie am fotografiat fara remuscari un barbat care sedea pe jos, dar nu pe iarba, si care manca si bea un lichid incolor dintr-o sticla, sper ca era apa (in fata unei cladiri pe langa un pod ce duce spre North Cathedral am vazut doi baieti tineri stand pe jos si mancand). Pe iarba un grup de trei persoane statea la un fel de picnic. Fiind centru si aici era destul de multa lume. Pe o alee invecinata, care mi-a atras atentia prin faptul ca pavajul era decorat din loc in loc cu niste linii curbe facute din puncte stralucitoare, metalice am ramas surprinsa sa vad si aici grafitti, nu toate artistice, unele chiar de genul estetica uratului.
Dupa inca o privire aruncata pe firma magazinului Sula, aflat pe langa Tesco, am mai facut niste cumparaturi si am pornit spre statia de autobuz, care a trecut vesel pe langa mine. Pt ca eram f obosita m-am oprit din urcus la statia de langa Catedrala de Nord, adica cea catolica, St Mary. Cand imi cam pierdusem nadejdea ca mai vine (era cam 7 seara) a dat Domnul si a aparut pe dupa colt (impropriu spus colt, aici strazile sunt mai mult curbe, nu inainte ca pustiul care astepta si el autobuzul impreuna cu sora si mama lui sa-si piarda rabdarea si sa scrie cu carioca pe sticla statiei „Sheany is gay”, cine stie cu ce l-o fi suparat numitul Sheany).
Si astfel a mai luat sfarsit o zi din viata mea de turista in Irlanda.
Uitandu-ma pe poze am vazut ca am pozat un zid acoperit de vvgetatie. N-am vazut in viata mea atatea ziduri, majoritatea, daca nu chiar toate, din piatra, unele din ele acoperite aproape total de vegetatie, cele mai multe cu aspect umed, din unele chiar ies tufe de flori.

Jurnal de calatorie Fota Garden 21 Septembrie 2008

Aceasta zi de echinox a inceput, ca si cea anterioara, cu o ceata extrem de groasa dar care, spre deosebire de ziua anterioara, a aratat si destul de multi nori in spatele ei, atunci cand s-a ridicat. De aceea am plecat mai tarziu spre al doilea punct de atractie din Fota, Gradina Botanica. Pt ca se pare ca drumul trece prin Zoo, ne-am mai plimbat un pic pe acolo. Girafele erau in picioare (am vorbit deja de pozele facute cu ele, ca in savana africana), am vazut chiar si un cangur sarind, dar cel mai interesant lucru a fost o conferinta, destul de inteligibila in ciuda „o-ului” irlandez folosit in loc de „a-ul” englezesc despre cheeta (ghepardul, pt noi). Desi am vazut n filme documentare pe Discovery despre animalele din savana africana am aflat totusi lucruri noi. De ex am aflat ca exista vreo doua mii de cheeta in Asia, ca cele aproape douazeci de mii de exemplare din Africa au ntoate aceeasi structura genetica datorata „inbreeding”, relatiilor incestuoase, ca sunt de fapt o mare familie (in sensul de clan, nu cel de clasificare biologica) in care se nasc, din cauza aceasta, multi pui neviabili sau cu defecte (tot aia0, ca cheeta vaneaza in timpul zilei, spre deosebire de ceilalti pradatori, pt ca, avand talia mica, nu pot lupta contra profitorilor ce vor sa se infrupte din hrana gata prinsa. Atunci cand vaneaza ating viteza maxima in cateva secunde (putere de demarare de invidiat de catre orice constructor de automobile), doar e cel mai rapid animal de pe planeta, dar nu rezista mai mult de cateva minute, in ciuda adaptarilor biologice (capacitate pulmonara dubla fata de cea umana, mare mobilitate a omoplatilor pt a permite o mai buna umplere a plamanilor, de ex) modul ei de a vana consta din secerarea picioarelor animalului aflat in goana incercand sa scape (animale de talie mica, cum ar fi antilopele impala) provocand fracturarea lor, apoi strangularea prazii. Am inteles mai bine ce cretini erau acei minoritari despre care am vorbit intr-unul din articolele anterioare, care au secerat picoarele unei fete care mergea pe role, si s-au suparat pe mine ca am ajutat-o sa se ridice la loc in picioare. Pt exemplificare ne-a aratat un craniu de leopard, pt ca e mai mare si se vedea mai bine cand ne-a aratat dentitia, de ex. Ne-a mai spus si ca cheeta, spre deosebire de alte felinew salbatice, nu rage (ce sinistru suna ragetul tigrului siberian din Hoogle Zoo, din Salt Lake City!)
A urmat momentul mult asteptat al „iepurilor zburatori”, de data asta a fost o gaina, care a circulat cu mare viteza fiind „vanata” de una din cheeta. A fost cam dezamagitor ca al doilea animal, mai batran decat cei ce traiesc in libertate (cam 15 ani in libertate, asta are 20) nu s-a deranjat sa se ridice sa „vaneze”, dar fusesem avertizati ca se poate intampla asa ceva. Rolul exercitiului era de a antrena animalul sa ramana in forma.
S-a facut cam tarziu si ne era foame, ne-am dus la Fota House, alt obiectiv turistic, un fel de conac pus la dispozitia vizitatorilor (contra unei taxe) de bogatul lui proprietar, dar n-a mai fost timp decat pt o masa destul de frugala la cafeneaua din incinta. Am vizitat arboretumul, erau multe specii de Acacia, intre ele si Gladitza noastra, dar cu frunze putin diferite, doua specii de eucalipt (una avea frunze f asemanatoare cu una pusa ca decoratie intr-un buchet de flori), gingo biloba, artar, platan, castan, stejar, dar si unii arbusti proveniti din China (unul se numea Punjabensis) Era liniste si pace, fiind noi ultimii vizitatori, ne-a cam parut rau ca n-a fost timp si pt gradina de flori, dar pe marginea drumului erau niste hortensii splendide, roz, albe, albastre, una dintre ele o vazusem doar in poze, in KillerPlants. Cum am mai spus si in alta parte tufele sunt enorme in comparatie cu cele vazute in Romania. Am admirat si un tufis cu niste flori ca niste crini portocalii cu puncte negre, dar aveau numai 5 petale, nu avea tablita sa stim despre ce planta e vorba.
Am cam alergat ca sa nu pierdem trenul (am vorbit mai inainte despre turma amenintatoare de bizoni) dar am ajuns la timp, ba chiar am vazut un iepure pascanf f linistit iarba de pe marginea sinelor de tren. Cel mai tare s-a bucurat de aceasta excursie Lia, care si-a imbogatit in aceasta zi colectia de pene de paun.
Cand credeam ca nu mai am ce poza, ajunsi in Cork am vazut niste imagini incrdibil de frumoase ale cladirilor de pe chei reflectate in apa, dar si un fenomen pe care imi doream de mult sa-l surprind cu obiectivul: un apus de soare pe fond de nori ciro-stratus, din aceea in forma de pene (de inger, zic eu) colorati in nuante pastelate de roz, mov, portocaliu, argintiu. Cel mai mult mi-a placut cum a iesit o poza cu norii reflectati in apa raului.
Ce n-am spus e ca aici exista fenomenul de flux si reflux, dar n-am stat niciodata destul pe malul raului (am spus ca uneori pute f tare) incat sa-l observ personal.
In una din zilele urmatoare voi mai face o excursie pe langa Universitatre, unde sunt cladiri f frumoase, ca si un loc cu indragitele mele grafitti artistice (am vazut unele f reusite pe pilonii unor poduri de pe calea ferata, dar trenul mergea cam repede pt a face poza, cele despre care vorbesc ca as vrea sa le revad sunt mai degraba din categoria „paited walls”).
Pt ca vorbeam de poze, am facut o poza unei masini de pompieri care nu e rosie ca la noi, ci...verde. Au trecut cam multe ambulante si masini de pompieri zilele astea pe langa noi, nu stiu daca nu cumva, din cauza vitezei cu care se circula pe strazile periculoase nu se intampla si accidente.
Apropo de pompieri, ieri pisica s-a urcat pe o casa din vecini pt a vedea mai bine cainele care o astepta jos. Am lasat-o acolo sii am plecat intrebandu-ne daca pompierii irlandezi salveaza pisici tampite cocotate undeva de unde nu mai pot cobori, dar din fericire cand ne-am intors era pe zidul din curtea din spate. Blana ii era cam smotocita, probabil intalnirea, din fericire nu fatala pt ea, cu acel cutu care o astepta jos a avut loc. Nu stiu de ce azi e cam apatica.

Jurnal de calatorie Fota Wildlife Park 20 septembrie 2008

Situat pe malul Cork Harbour (asa scrie in pliant, pe harta am vazut ca pana la Cobh, portul de unde a pornit in calatoria-i fatala Titanicul, dar si milioanele de emigranti in secolele 19 si 20, situat in Cork Harbour,mai mananci o paine), acest parc e un fel de zoo mai special, unde se gasesc animale care circula liber printre vizitatori, cum ar fi mara, guanaco, cangurii pitici, veveritele, lemurii, panda rosu, capibara (niste rozatoare cam cat niste porci domestici), tapirul nu l-am vazut, nenumarate pasari: rate, gaste, lebede, pelicani, flamingo, bibilici, pauni, papagali, carduri imense de ciori, dar si niste incinte speciale, marginite cu un gard scund, electric, cred, unde ratacesc ca pe savana girafe, 11 la numar dintre care unii sunt pui, am facut acolo multe poze despre care s-ar putea crede ca sunt localizate in Serengeti, in Africa, cu girafe, zebre, orynx (niste antilope cu coarne incredibil de lungi), struti si emu traind impreuna, cam ca in mediul lor natural, lucru care a facut ca printre girafe, de ex, sa fie cativa pui, unul chiar mic, cred ca avea doar putin peste doi metri..
Alaturi era incinta bizonilor, pe a caror campie pasteau si guanaco. Cand am ajuns noi acolo, pe o incredibila zi insorita, fara pic de nor, de am putut sta in bluza cu maneca scurta, animalele isi cam faceau siesta de pranz. E incredibil cat de multi copii erau, cei mai multi f mici, in carucioare duble de un model special, supraetajat, la „parter” era bebele iar la „etaj” era cel mai marisor. Poate faptul ca sunt catolici practicanti, poate politica demografica e explicatia, poate traditia face ca familia irlandeza sa aiba f multi copii, apropiati ca varsta. Copiii sunt tare frumusei, spre deosebire de adulti. Ce face alcoolul din oameni! In parc exista locuri de joaca, unul chiar la intrare, mi-au placut toboganele in forma de girafa si de struti ca si, desigur, monkey bars. Pt ca Lia desena am lasat-o cu parintii si am vizitat un pic singura. Doi copilasi sub 5 ani mi-au aratat niste mara (erau peste tot), eu le-am aratat, impreuna cu tatal lor, niste veverite care anuncau cu ghinde dintr-un stejar de ziceai ca ploua, fetita arata ca un ingeras blond, m-a si lasat s-o pozez. Cu tatal am vorbit, ati ghicit, despre vreme.
Cum spuneam, animalele erau cam somnoroase, printre altele si bizonii. A doua zi seara, dupa o alta vizita despre care voi vorbi mai tarziu, am mers pe afara parcului, pe langa tarcul bizonilor si m-am bucurat ca ne despartea un gard inalt si, dupa toate aparentele, solid, pt ca, din nu stiu ce motiv, au luat-o la goana si n-as fi vrut sa fiu in calea tonelor dezlantuite in galop. Am inteles f bine graza cu care strigau actorii in filme, in special in westernuri „Stampede”. Pe langa turma de bizoni pasteau, in deplina intelegere, niste guanaco, desi proveneau de pe continenete diferite.
In tarcuri speciale erau cheeta, multe cu pui, lucru care, am inteles, nu mai poate fi vazut la nici o alta gradina zoologica.
Cata diferenta intre acest parc si amarata si atat de supusa presiunilor imobiliare gradina Zoologica de la Baneasa! E drept ca pana la Fota se merge cu trenul 3 statii, pe malul raului Lee si apoi printr-o zona care pe harta arata ca un lac, cei de la Fota zic ca ar fi Cork Harbour (o fi in legatura cu adevaratul golf Cork dar care, la orele in care am trecut noi cu trenul (de patru ori in total, pt ca si pe 21 am fost tot la Fota) era acoperita de mal prin care serpuiau firisoare de apa.
Tot in Fota Park sunt niste insule pe care traiesc diferite specii de maimute cu puii lor, care fac deliciul micutilor vizitatori: giboni, siamang, macaci, etc. Administratia parcului (parc aflat in proprietatea Universitatii) le-a amenajat franghii pe care sa se catere si sa se balanseze, insulitele fiind cam mici.
Pinguinii, intr-o zi atat de calda, stateau la umbra. Si pt ca tot am vorbit de caldura, succesul acestui parc se datoreste si faptului ca, gratie curentului Golfstream, clima aici e mai blanda iarna decat in restul Europei.
La una din intrarile in parc, cea dinspre gara, se afla un fel de Fast Food, in fata caruia sunt situate numeroase mese de picnic, la una din mese am stat si noi pt un pranz rapid cu leguma nationala, cartoful, sub forma de „french fries”. Apa, minerala sau plata, e f scumpa, aproape 2E 0,5l.

Jurnal de calatorie Cork 18-19 septembrie 2008

Desi am pus data de mai sus, de fapt scriu in dimineata de 22 pt ca nu am avut timp si de jurnal. Joi a venit Vasile din Germania si Lia, cu un pic de ajutor din partea Mariei, a organizat o petrecere surpriza cu muzica (Maria a cantat la pian, pe mine m-a pus sa cant la fluier, n-ati vrea sa stiti ce zgomote si suieraturi ieseau, pana si eu ma zguduiam de ras, motivul ca Lia a tinut sa „cant” la fluier e ca invata la scoala aceasta arta, pe care o stapaneste oarecum si Vasile) confetti, artificii si un desert preparat de ea la repezeala, cam f dulce, dupa cum am auzit.
Vineri seara culturala a inceput cam tarziu, din motive de Tae Quando, cursurile pe care le urmeaza Lia extrascolar si care incep la 7 seara. Erau anuntate 34 de locatii unde se putea asculta muzica, pozie (a existat si un autobuz gratuit, pus la dispozitie de primarie,la care s-au primit inscrieri din vreme, ma intreb cum o fi actionat aici mult criticata coruptie a Consiliului din Cork, in care autobuz se recita pozie), teatru, karaoke film cu tema Scarlet O’Hara---de inteles, nume irlandez—si Rhet Buttler, si chiar filme propriu zise, vizitare de galerii de pictura si chiar fabrica de sculptura existenta in oras. Imi planificasem sa vizitez singura galeria Fenton dar, dupa ce am terminat treaba prin casa am deschis putin internetul si eram sa intarzii la intalnire navigand pe net. Am inceput culturalizarea cu Glucksman Gallery, despre care Maria a citit intr-o carte ca e o cladire pe care trebuie neaparat sa o vezi, nu poti sa mori daca nu ai vazut-o. Din partea mea puteam muri linistita, exista cladiri mai interesante in lume. Poate o fi important ca, desi in exterior se foloseste destul de multa sticla, in interior s-a folosit intens lemnul natur. Fenomenul cultural nu ne-a dat pe spate, era o expozitie de desene, dar cam anemica, un concurs care poate era interesant pt copii mai marisori, dar Lia era la TQ, in schimb am reascultat cu f mare placere „Cha ba da, ba da” melodia ce a constituit leit motivul din „Un barbat si o femeie” al lui Lelouch, film pe care, la vremea lui de mult apusa l-am vazut de 4 ori (intr-o vreme cand uram sa revad filme, erau prea multe lucruri interesante de vazut, de auzit, de citit, mi se parea ca nu voi putea trai destul sa „gust” din toate) in ciuda faptului ca atunci cand am vrut sa-l vad prima data nu am reusit sa gasesc bilete nici la suprapret, ce vremuri!, mergea lumea la film, citea carti, nu exista internetul sa ne manance timpul cu blogurile lui atat de interesante (de curand am mai descoperit unul, al lui to-morrow, mi-ar mai trebui o viata sa citesc toate blogurile care mi se par interesante, multe scrise de femei romance)
Pt ca GG se afla in incinta Universitatii am vizitat-o intai, avand-o ca ghid pe Maria, (apropo, azi 22 septembrie, incep cursurile la Universitate) o parte din campusul universitar. Cladirea principala, construita de englezi, e o incantatoare constructie in stil gotic pe care mi-am propus s-o vad mai pe indelete alta data, dar exista si constructii moderne, din beton si sticla. Interesante mi s-a parut doua pasaje de trecere la inaltime intre doua cladiri, cam in genul celui existent intre Carrefour Unirea si restul magazinului, dar mai lungi si situate ceva mai sus.
Pt ca stau cam prost cu auzul iar dialectul vorbit in Cork e aproape neinteligibil (cam cum ar fi cel neaosh maramuresean pt o regateanca ce ma aflu, dar in plus vorbit si f repede) am planificat pt seara culturala arte vizuale (mi-ar fi placut sa vizitez fabrica de sculptura dar era cam departe si nu am avut timp). La Crawford Art Gallery era planificata expozitia de care am vorbit anterior si am renuntat s-o vedem. In drum spre Fenton Gallery si Backwater Artists Studios un cuplu f indatoritor ne-a informat ca „Fenton is OK” dar ca restul obiectivelor nu merita sa fie vizitate. Maria s-a intors la locul de intalnire cu restul familiei, eu am mers singura la FG si BAS. Fenton gazduia expozitia a doi pictori, Stephen MCKenna si Eithe Jordan,care erau intr-adevar OK. Am primit o lista cu preturile tablourilor intre 2250 si 36 800E.
Undeva mai in spate, dupa un zid erau niste tablouri care mi-au amintit, prin auriul lor, de soarele lui Ovidiu Maitec, imi placea mult sa vad tablourile lui, erau f tonice. Acestea erau in stil geometric, cu cercuri si patrate, iar decorul, alcatuit dintr-o masuta patrata cu intarsie circulara, se armoniza f bine, dupa cum a observat mai tarziu Maria, cand am revizitat galeria cu toata familia. I-am spus supravehetoarei ca-mi plac acele tablouri si ea mi-a zis ca pictorul (Corban Walker, cred) se apropie de 80 de ani. A zambit aprobator cand i-am zis ca probabil de aceea imi place, pt ca e „old school”.
La BAS erau f multi artisti tineri, se servea ceai sau cafea, parca si niste prajituri, eu voiam sa vad operele de arta. M-a intampinat o tanara f draguta, care a inceput sa turuie fff repede ceva despre tur (tourul organizat cu autobuzul, am inteles intr-un tarziu, genul de turism in grup in care se vad si se bifeaza obiectivele in mare viteza, dar se primesc si explicatii) O priveam si o auzeam cat de repede da din gura, cu accentul specific Corkului, si in momentul acela toata engleza stiuta mi-a zburat din cap si imi spuneam intr-una, ca un leit motiv, „Nu inteleg nimic”. Pana la urma am prins o pauza in suvoiul de sunete si am piuit „vorbesti cam repede si cu accent (ce tupeu pe mine sa zic de accent!) si ea si-a cerut scuze si a repetat un pic mai rar, asa am inteles ca pot sa stau sa vad niste proiectii de diapozitive intr-o salita pana vine „turul”. Diapozitivele erau OK, unele chiar mi-au placut. Cuiva i s-a facut mila de mine si mi-a trimis un ghid personal o tanara teribil de urata, cu cei doi dint din fata f proeminenti, ma intrebam privind-o ce fel de mama o fi avut, de nu s-a ingrijit sa-i puna aparaqt dentar, eu am mers cu Maria doi ani in fiecare saptamana la dentist sa-i largeasca arcada, prea ingusta pt latimea dintilor, faceau o adevarata excursie terminata cu o prajitura savurata de ea la cofetaria Dorobanti, nu uitam sa-i iau si celeilalte fiice, sa-i zicem Alexandra, cate o prajitura,care ajungea turtita pana acasa (prajitura, of course) spre dezamagirea geloasei de Alexandra, ai carei dinti nu aveau nevoie de aparat si deci nici de atentia marita a mamei care eram.
Asa, sa rasuflam putin si sa ne intoarcem la expozitie. Studiourile, care s-au mutat acolo n-am inteles de unde si de ce, erau niste camarute f joase si stramte, poate de aceea nici operele lor nu mi s-au parut prea interesante, in afara de niste capete de copii ale unei pictorite care, helas, era plecata din atelierul propriu. Restul familiei n-a mai vizitat studiourile, pt ca era f tarziu, la Fenton am ajuns fix inainte de ora inchiderii, am fost ultimii vizitatori. La prima vizita am auzit-o pe supraveghetoare spunand cuiva la telefon „is flooding”, probabil faptul ca la ora aceea eram vreo doi vizitatori insemna inundatie. Ciudat mi s-a parut ca „noaptea culturala” a inceput pe la 5 si s-a terminat in unele locuri la 9, dar in altele a tinut pama la 12pm, la „Alliance Francais de Cork”, unde am vrut sa vedem expozitia intitulata „Chasing Buterflies” cu tablouri de Nell Colins si muzica de pe discul de debut al lui Carly Sings. Acum sa nu creada cineva ca sunt atat de desteapta si am tinut minte toate numele astea, pur si simplu am in dotare o multime de pliante care au popularizat evenimentul, impreuna cu harta care indruma catre fiecare locatie.
Tablourile pictate cu culori (scuzati cucufunia) acrilice si fosforescente erau placute la privit, induceau o stare de liniste, pace si puritate prin inocenta voita a desenelor. Autoarea povestea ca le-a pictat atunci cand s-a nascut a doua fiica a ei. Mie si lui Vasile ni s-a parut ca le-a pictat chiar fiica, dar Mariei si Liei le-a placut f mult. Nu prea inteleg de ce Mariei nu i-au placut reproducerile de pe tablourile lui Jim Warren si Vladimir Kush, din care am facut ppsuri pe care i le-am trimis si ei, pictate tot cu culori vii, acrilice. Poate i-au trezit alte sentimente, nu atat de luminoase, desi eu admir f mult fantezia acestor pictori, in special caii lui JW, foarte popularizati, dar fara a se indica sursa, pe blogurile ce abordeaza iluziile optice.
Muzica era placuta, calma (slow muzic) dar nu chiar de 12E albumul, cum oferea ea spre vanzare.
Prin peregrinarile noastre culturale Lia a primit un balon pe care scria Culture Night Cork. Ne-am mai intalnit si cu alti parinti ce erau insotiti de copii cu asemenea baloane, am zambit unii la altii de parca eram vechi cunostinte.
Noaptea s-a incheiat cu o pizza la Gino’s, care se pregatea de inchidere si a servit-o „take away” asa ca am luat-o si ne-am instalat la una din masutele aflate pe trotuar unde Lia a savurat si o inghetata, Exemplul nostru a fost urmat si de altii. Se intelege de ce la sfarsit un domn cu alura de Gino wrestler, a venit cam incruntat si a inceput sa stranga paravanele, masutele si scaunele.
In drum spre Gino’s am mai trecut pe langa niste galerii de arta, unele cu exponate frumoase in vitrina, am vazut ca orasul nu e chiar sarac in galerii de arta, dar in spatii stramte si inghesuite, cel mai mic spatiu din Bucuresti ar parea mare pe langa ele.

Jurnal de calatorie Cork 17 septembrie 2008

Azi e o zi minunata! Soarele straluceste, sunt abia cativa norisori pe cer, parca nici vantul nu mai adie (aici pe colina bate aproape tot timpul). Nici in cele doua zile anterioare vremea nu a fost rea, chiar a iesit si soarele cateva minute dintre nori, important este ca nu a plouat.
Na, ca m-am molipsit de la localnici si vorbesc si eu despre vreme. Subiectul are totusi importanta lui pt o impatimita a clickurilor pe aparatul foto cum sunt eu.
Mai serile trecute, manevrand printre cele cateva travel diskuri din dotare pe care salvez si fac back-up la poze, am inteles de ce se spune ca „mai binele este dusmanul binelui”. Dupa ce am numit, prelucrat, salvat, intr-un cuvant muncit (de mi-au sarit capacele) la pozele facute pe 7 septembrie, incercand sa le revad Surprise, Surprise, folderul era gol pe ambele travel discuri. Deci ieri, dupa ce am intins rufele sa le bata vantul (nu am fost singura temerara, am mai vazut si in alte curti franghii pline cu rufe) am pornit in expeditie de recuperare poze obiective turistice. Pt ca acum am o oarecare experienta de pozat pe timp innorat mi-a parut bine sa vad ca, mai ales panoramele orasului, au inceput sa-mi iasa mai bine. Am repozat o biserica ce are pe fatada niste frumoase mozaicuri care amintesc de mozaicurile de la bisericile noastre, am gasit chiar si o casa ce avea niste mozaicuri interesante (de remarcat simtul estetic inspirat de anglo-saxoni, firmele unor magazine sunt adevarate opere de arta, nu mai vorbesc de pictura pe sticla de la posta din Shandon, care inveseleste, prin culorile ei vii, orice suflet mohorat din cauza vremii). Cautand o scurtatura am ajuns in zona unui liceu particular de baieti tocmai cand ieseau de acolo grupuri de liceeni in uniforma. Uniformele elevilor sunt diferite de la scoala la scoala, dar absolut toate, chiar si cele de fetite, au cravate. Cravatele liceenilor erau, spre deosebire de cele de la cursul primar (uni) in dungi. Liceenii s-au intersectat cu grupuri de fete ce purtau o uniforma asemanatoare, m-am jenat sa-i pozez direct, m-am facut ca pozez catedrala, de aceea pozele de grup nu sunt prea reusite. In schimb mi-au reusit pozele facute unui grup de tinere musulmane in centru, erau in excursie,(usor de remarcat datorita esarfei specifice, care a trezit, esarfa, nu grupul, atatea controverse in Franta atunci cand a fost interzisa purtarea ei pe cap) insotite de o ghida care nu purta basmaua specifica. Tot pe langa catedrala am vazut, din spate, o mamica ce impingea un carucior, imbracata intr-o rochie ce parea de turcoaica. Pe o straduta din Shandon mergea, stingher, un pusti in uniforma, pustiul avea aspect de pachistanez sau indian. Din ce am citit eu in romane pachistanezii nu sunt prea iubiti in tarile europene de limba engleza. Am vazut din nou cativa negri si mi-am amintit de un poster vazut zilele trecute, in care scria „Keep Irland White”. In primul moment n-am inteles ce a revoltat-o pe Maria, eu asimiland albul cu puritatea am crezut ca e un slogan ecologist, nicidecum rasist.
Chiar acum, in timp ce scriu, un zgomot puternic de motor imi tulbura gandurile. E omul care a venit sa tunda iarba din curtea din spate. In alta zi am vazut doi insi, cocotati pe un fel de masini de teren deschise (am uitat cum se numesc), unul cu alura de wrestler, tundeau iarba din parculet. Poate de aceea arata atat de ingrijite si de verzi parcurile lor.
Am mai aflat, cu ocazia acestei plimbari, ca ceea ce credeam eu a fi o biserica bine ascunsa de lume e de fapt Dominican Priory (nu Sion Priory, cea din codul lui da Vinci, ci una adevarata) iar adevarata biserica, cea trecuta in ghidurile turistice ca St Mary’s Church, e acea cladire cu o fatada f inalta, care are coloane ce ii dau aparenta unui templu grec, pe care o pozasem in alta zi (nu 7 sept) nestiind cum o cheama, desi statuia Fecioarei din varf ar fi trebuit sa-mi dea de gandit.
Vizavi de aceasta biserica se afla o galerie de arta, The Lee Gallery, asemanatoare cu micile sali de expozitie existente acum cativa ani in Bucuresti, pe care le vizitam inainte de a iesi la pensie, si pe care imi propusesem sa le vizitez si mai des dupa, dar n-am mai reusit sa ma mobilizez sa ies din casa pt ele. Galeria adapostea o expozitie intitulata „Life in Nature” de Sarah Corner. Am primit si un catalog in care am citit ca deloc modesta pictorita se compara cu Albrecht Durer si Leonardo da Vinci dar tablourile expuse nu se ridica deloc la inaltimea comparatiei, desi le pot numi „dragute". Mi-au amintit de tablourile expuse spre vanzare vara pe litoralul nostru, frumoase dar cam de duzina.
Am intrat un pic (eram deja cam obosita de atata peripatetism) si in cateva sali de la parterul Crowford Gallery (intrarea libera, ceeace e un lucru bun, vineri noaptea va fi o seara culturala, poate reusim sa participam la cateva evenimente), in doua sali erau reproduceri, se pare ca din alabastru (muntii Irlandei sunt plini de piatra) ale sculpturilor celebre: Discobolul lui Miron, Laocoon so fii, Venus din Milo, Maria Antoineta in chip de zeita, etc, mai mari decat statura obisnuita, fapt ce dadea o impresie de opresiune, nu doar de inghesuiala. Parca ar fi beneficiat de imensul spatiu pe care se lafaia o expozitie a unor tineri pictori irlandezi (poate cand se va inchide expozitia se vor muta statuile in acele sali, nu stiu), unele tablouri, un fel de desene albe pe fond alb, cu aspect de schita arhitecturala f alba, mi-au placut, dar cele suprarealiste semanau cu niste imense grafitti, si nu dintre cele mai reusite. Am lasat pe alta data o vizita mai amanuntita.
Ce am mai remarcat umbland prin centru a fost multimea de mici restaurante cu mesele afara, in ciuda climei f umede.
In unul din restaurante am mers la toaleta si m-a impresionat, pe langa curatenia desavarsita, cat de multe appliances se pot inghesui intr-un spatiu minuscul: o chiuveta mica, parea de jucarie dar cu robinete de apa calda si rece (separate of course, influienta stupida engleza, suparatoare mai ales la cada de baie), recipient pt sapun lichid, uscator pt maini, si bineinteles, WCul.
Pe drumul de intoarcere am cautat alta scurtatura si am ajuns pe langa Beraria Heineken. O fi berea Beamish specifica pt Cork (ca si Guinessul pt Dublin) dar, mama, ce spatiu imens ocupa Heineken!
E drept ca cam pute prin jur, cacofonie voita, (nu stiu de ce, cam toata partea aia de oras prin care am trecut ieri putea, nu numai raul Lee, ca in alte dati, o fi ceva cu canalizarea si ploile abundente din ultima perioada.
Din cate am vazut eu pe harta (pe care cartierul in care stam nici nu e trecut, atat e de nou) orasul se intinde cam de la est la vest, unde se afla valea raului Lee, la nord si sud fiind coline ceva mai putin locuite. Strazile sunt f serpuite, mai putin in vale, unde insa sunt multe f inguste, totusi pe unele circula masini, si n-am vazut semne de sens unic, poate din cauza reliefului, nu e de mirare ca uneori, desi iau ca reper cate o spira inalta de biserica, ma ratacesc incercand sa ajung undeva. In schimb de pe coline se deschid panorame f frumoase ale orasului si ale campurilor din vecinatate, acum multe aramii, dar camera mea foto nu are un obiectiv prea puternic (cum e omul, pana de curand nu aveam nici o camera foto la dispozitie, acum ma plang ca nu e destul de performanta) pt a surprinde toata aceasta frumusete, nu mai vorbesc de nori.
Am profitat totusi de vremea frumoasa si de excursia planificata inca de acum cateva zile, pana la biblioteca (Lia citeste, nu se incurca) aflata la cativa km departare. Luand-o pe Lia de la scoala am facut cateva poze cu ferestre ale claselor pe care le remarcasem de data trecuta, sunt adevarate opere de arta, picturi pe sticla. Diferenta mare intre aspectul scolii acesteia si a celei din cartieul unde locuim, Glasheen fiind mult mai interesanta, in ciuda aspectului mai auster. Si casele sunt altfel pe acest mal al raului Lee, mai diferite ca arhitectura, mai curate.In drum am trecut pe langa un stadion, pe peretii caruia sunt nenumarate grafitti, dar nu atat de interesante si elaborate ca cele din parcarea de pe White Street. As vrea sa mai merg candva in parcarea aceea. Partea proasta a acestor indelungi plimbari (asta imi place cel mai mult sa fac atunci cand sunt intr-un oras nou, nu am sa fiu niciodata tipul turistului grabit, care bifeaza obiectivele turistice unele dupa altele, plin de frenezie, eu trebuie sa am timp sa ma acomodez cu orasul, sa-i simt sufletul lui, asa am facut si in Arad, in Constanta, in Oltenita, in Salt Lake City) e ca ma cam chinuie durerea de picioare, mai ales la genunchi si glezne, desi am incaltaminte f comoda.
Interesant e ca uneori sunt salutata pe strada, de persoane pe care le vad prima data, ca si cum ne-am cunoaste de cand lumea. Azi m-a salutat, intre altele, o fata care iesise de pe stadion, unde se pare ca a avut ora de sport. Am vazut niste liceence cu fustele de uniforma incredibil de scurte, pe unele am teusit sa le fotografiez din spate (ma cam jenez sa fixez camera pe fata persoanelor necunoscute fara sa le cer consimtamantul sa fie pozate). Unii elevi au parul vopsit bicolor, au chiar si piercinguri, deci incercarea de unifomizare nu reuseste nicaieri in lume. Tinerele irlandeze nu par chiar ciume, nu stiu cum de se uratesc asa de tare mai tarziu.
Am trecut si pe langa o manastire, care avea un ciudat clopot situat intr-o miniclopotnita pe zid, Manastirea Imaculatei Conceptiuni.
Nu incetez sa ma minunez de bogatia de culori si marimea florilor, atunci cand exista, pt ca nu toata lumea are unde sa le cultive, sunt case cu usa direct in strada, sau cu un pic de curte, si aia garaj pt masina, atunci cand relieful o permite. Am vazut niste tufe de nasturtium (caltunasi) cu flori vii colorate (cei din gradina mamitei s-au ofilit de mult) care aproape ca aratau ca niste arbusti, precum si o tufa f bogata in flori de crin de o incredibila culoare roz. Hortensiile (care mie nu-mi prea plac) sunt atat de bogat inflorite incat par un covor de flori, nu mai vorbesc de minunatele begonii tuberifere, din care mi-am dorit si eu cand le-am vazut in Bucuresti la florarie (dar nu cu flori atat de mari si de viu colorate) care par a fi preferatele municipalitatii. Am vazut si un pom pitic, plin de fructe de un rosu spre visiniu, semanau cu merele padurete dar erau mai rotunde, as fi fost tentata sa rup un fruct sa-l gust dar arata asa de perfect incat s-ar fi simtit lipsa chiar a unui fruct.
Pe langa universitate se afla o veche inchisoare, din care a ramas doar un zid care se pare ca a fost cumparat de UCC (in oras exista si un Institut Politehnic) pe zidul caruia e o placuta care comemoreaza impuscarea unui erou national in timp ce acesta, neinarmat, sapa un tunel ca sa salveze prizonierii republicani aflati in inchisoare.
Ce am mai remarcat si cu alta ocazie e multimea de placute bilingve, in care difera nu doar cuvintele, ci si scrierea. E o mandrie nationala accentul pus pe limba celta, ata de diferita de cea a opresorilor de veacuri, chiar daca engleza tinde sa devina o limba universala, Lia facand observatia ca pana si in Italia s-au inteles cu toata lumea vorbind engleza.
Doua evenimente urmeaza sa aiba loc in curand: Vinerea culturala si meciul in care echipa locala, St Vicent, reprezentanta cartierelor de predilectie catolica lupta pt titlu pe county (comitat, cum am vazut ca se traduce in romane), cu eterna rivala Fin Barre, reprezentanta cartierelor anglicane, daca am inteles eu bine. Steguletele triunghiulare albe si verzi au impodobit orasul inca de duminica trecuta, desi abia duminica viitoare va avea loc evenimentul, dar vantul puternic le-a cam dat jos.
In Wilton Mall majoritatea magazinelor s-au inchis pe la 6, 6:30. Tesco insa, mult mai aerisit si mai bine organizat decat cel de pe Paul Street, din centru, era deschis, ca si „Polschi Skleap, Back in URSS” (am intrebat o vanzatoare de ce se numeste asa, mi-a spus ca majoritatea clientilor vin din Kazahstan, fiind rusi) ieri am vazut o „Alimentara” (dar era inchisa) vopsita in rosu, galben si albastru, dar pe care scria ceva cu polonezi si lituanieni, nu inteleg de unde pana unde culorile noastre nationale ii reprezinta pe ei. Acelasi gen de magazin l-am vazut si in Dublin.
Am amintit in trecat de traficul din Cork. Sa fii sofer aici e o adevarata aventura, multe srazi sunt atat de inguste incat nu pot trece un autoturism si un autobuz unul pe langa altul decat daca autoturismul (nu autobuzul, el e mai mare si mai puternic) trage mult pe stanga, uneori urcand pe trotuar. De aceea biciclistii nu prea au loc in trafic, desi unii s-au adaptat. „Motoarele” sunt f rare, probabil din cauza strazilor care au uneori pante atat de abrupte ca te apuca spaima cum se catara soferii pe ele. Cu toate acestea sunt destul de multe masini, ma mir ca nu se ciocnesc toate la ce viteza prind pe strazile lor serpuite si intortocheate (desi, din cauza paraielor cu vai adanci-creekuri-si in Salt Lake City erau unele strazi mai curbate, parca mi-e dor uneori de liniaritatea „blocurilor” ---nu sunt blocuri deloc, sunt numite asa grupurile de case de o anumita lungime, aproximativ un sfert de km-- care formau niste dreptunghiuri, mai ales in Downtown). Exista si aici Downtown, pe cheiuri (pt ca raul Lee formeaza un fel de insula intre bratele sale, unul numindu-se Chanel, canal adica), dar nici vorba de dreptunghiuri.
N-am zis nimic de aiuritoarea (pt unii, cred ca mai ales pt soferi, ca ei se bazezaza mai mult pe reflexe) circulatie pe stanga. Poate pt ca sunt cam stangace, m-am adaptat repede la ea. Am mai spus ca pe unele strazi se afla rampe, adica niste ridicaturi destul de mari, probabil din piatra acoperita cu asfalt, ba chiar pe o strada exista un semn de circulatie cum nu stiu sa existe undeva: „Trafic Calming Ahead” cu desenul de strada ingustata si, intr-adevar strada se ingusteaza din cauza unor sicane, adica niste ridicaturi in asfalt, pe care soferii sunt nevoiti sa le ocoleasca. Pe o strada mai larga, in fata berariei Heineken e ceva ce m-a incantat, pt ca am traversat intre doua semafoare (in loc nepermis, mai pe romaneste) dar pe mijlocul drumului era un fel de banda zebrata, cam ingusta, dar destul ca sa raman acolo in siguranta pana s-a eliberat acea portiune de strada.

Petre Roman mare PNList

Ieri am citit pe blogul lui Sebastian Corn ca Petre Roman a intrat in PNL. Am scris imediat un comentariu f acid la adresa lui PR, despre care intotdeauna am crezut ca poate fi caracterizat prin „doua vorbe trei minciuni”. Dar, lasand la o parte backgroundul cred ca studiile la Toulouse au lasat ceva urma in ipochimen (cum sa-i ierti atatea gafe, dintre care ce-a citata in titlu de dom’ doctor „s-au demascat, s-au demascat” nu e cea mai grava?) pt ca se stie ca minerii l-au dat jos in 91 pt ca nu i s-a iertat de catre colegii de partid ca a semnalizat stanga si a luat-o la dreapta. M-am enervat eu destul de tare cand am citit intr-un interviu dat de el in Moscovskie Novosti ca va mai dura cam 8 ani pana sa se schimbe ceva in Romania, nu-mi inchipuiam pe atunci ca a fost de fapt prea optimist. Ce nu inteleg nicicum e cam ce foloase crede PNLul ca trage din figura lui flescaita de om politic, sau poate crede ca diaspora nu merita ceva mai bun?
Oricum solutia de nu merge la vot e cea mai proasta, in tarile cu democratie avansata n-o fi nevoie de prea multi votanti, dar la noi e cam singurul mod in care, odata la 4 ani, mai putem sa ne ventilam si noi frustrarile.

Jurnal de calatorie Cork 15 septembrie 2008

Azi in Romanica incepe scoala. Lia are deja o experienta de doua saptamani si doua lectii de Tae Quando la activ. Tatal ei nu va trebui sa stea cu pusca pregatita sa o apere in caz de nevoie, daca ea va reusi sa invete mai mult TQ decat au invatat bunicii ei Judo.
Weekendul a fost asa cum ma obisnisem din tara, dupa o saptamana asa si asa au urmat doua zile cu ploaie razbita, care insa nu ne-a diminuat apetitul peripatetic. Scapand de Lia pt o noapte (sleep-over la cea mai buna prietena) am facut turism prin ploaie vizitand Elisabeth fort, datand dinainte de Regele JamesII (nu sunt sigura daca e cel care a tradus biblia, varianta valabila pana azi in lumea vorbitoare de engleza) cand irlandezii l-au daramat, fiind apoi obligati sa faca altul de piatra si mai frumos, si anume cel care poate fi admirat in zilele noastre. Ca sa nu se piarda traditia in interior functioneaza o sectie de politie. In aceeasi zona se afla si Red Abbey, o fosta manastire catolica, victima a persecutiilor anglicane incepute odata cu Penal Act al regelui Henric al VIII-lea (ala cu multele neveste, dintre care doua s-au ales cu harshti, taiat capul –-o fosta sefa de-a mea povestea ca un prieten ii spunea basme copilului pe drum catre ea, venind in vizita, si cand se apropiau de destinatie povestitorul scurta basmul cu „si harshti i-a taiat capul” incat invariabil vizita incepea cu urletele disperate ale copilului „Nu harshti, tata, nu harshti”) din care au mai ramas un turn si, facuta din piatra de pavaj diferit colorata, schita bisericii.
Tot pe acolo sunt niste casute din caramida rosie cu niste f interesante placute in basorelief oarecum suprarealist. Bineinteles ca am pozat aproape fiecare placuta. Deasemenea am facut poze la doua biserici si doua capele, toate in aceeasi zona, cam cum sunt si in Bucurestiul nostru drag biserici cam la tot pasul prin centru, cate au ramas dupa ce au fost rarite de comunisti, dar bisericile de aici, cele mai multe, in special cele anglicane, sunt facute din piatra gri, cu spire (turnuri) de o inaltime f mare, in stil gotic, ca si f frumoasa catedrala Fin Barre. Catedrala catolica St Mary e mai patratoasa, decorata cu caramizi rosii si albe. Biserica St Mary (la ora cand public stiu deja ca am facut o confuzie intre St Mary's Priory si St Mary's Church, despre biserica voi vorbi mai tarziu)se vede bine de pe cheiul opus, cand am incercat sa o gasesc de aproape, am vazut, oarecum mirata, ca e inghesuita printre multe cladiri, intrarea fiind f ingusta in comparatie cu marimea ei. Mult mai impozanta e At Anne Shandon, care-mi place pt ca are ceasuri in turn, un teatru in apropiere, iar stradutele din jur sunt atat de inguste si valurite datorita reliefului, incat te miri cum reusesc soferii sa mearga pe ele. De altfel am luat un taxi pana la prietena Liei si am inteles ce de i se face micutei rau in masina, la un moment dat parca eram pe un montaigne russe, am inteles si de ce pe unele strazi sunt rampe din loc in loc, pt a obliga soferii sa incetineasca pt ca, in ciuda strazilor intortocheate, inguste si in panta, se circula cu viteza destul de mare.
Si pt ca vorbeam de Shandon, duminica Lia a declarat ca moare de foame deci am mers sa cautam un loc in City Center unde se servesc paste, prilej pt mine de a face nenumarate poze cu multele magazine si restaurante si firmele lor, adesea f artistice, si am gasit un restaurant f dragut (la Gino’s era inchis) , unde ospatarita, o albaneza care sta in Shandon, a fost atat de incantata afland ca fiica ei e nascuta exact in aceeasi zi ca Lia, incat i-a oferit micutei noastre o inghetata din banii ei.
Ce e bine la restaurantele de aici e faptul ca, la fel ca in America, au la intrare liste cu preturile.
Dar sa ma intorc la turismul prin ploaie. Am vazut ca pe langa unele biserici erau si scoli, dar aspectul lor era cam paraginit (una avea chiar geamuri sparte, cred ca nu se mai folosea) iar pe zidul uneia dintre biserici (iar trebuie sa fac o corectie, nu era biserica ci un Community Center cu o cruce in varf) erau o multime de grafitti, dar nu de cele artistice, ci f multe mazgalelei. Insa doar la doi pasi, in spatele bisericii, am descoperit o adevarata mina de aur pt admiratoarea de grafitti artistice care sunt, si anume o parcare unde erau grafittti pana si pe gardul cu zabrele, unele mai interesante si mai colorate ca altele<>mparativ cu preturile de la noi.
Se pare ca in Irlanda viata e mai scumpa decat in alta parte, incat nu e de mirare ca in magazinul de pantofi aflat in lichidare de stoc, deci cu preturi destul de accesibile pt pantofii de piele aflati acolo (in jur de 20E) era mare forfota. Spre mirarea mea unele magazine se deschideau abia duminica dupa amiaza, dar Galeriile de arta Crowford, pe care am fi vrut sa le vizitam ca sa vedem cum picteaza pictorii irlandezi erau inchise.
Am mers un timp pe cheiul raului Lee, cu cladirile sale frumoase. Maria, spune ca CCC, consiliul local, se preocupa doar de zona din preajma sa fie curata si ingrijita, dar recunoaste ca zona in care sta are o faima cam proasta, desi complexul lor de case e diferit de restul zonei).
Vorbeam in articolul precedent despre case. In timp ce in zona unde sta Maria o casa semidetasata cu 3 dormitoare costa 270 000E, la 40 km de Cork poti gasi acelasi gen de casa cu numai 160 000E. Maria spune ca daca vreau sa vad case cu adevarat frumoase trebuie sa merg in imprejurimile Corkului (imprejurimi pe care le admiram chiar de la fereastra). Duminica, revenind spre casa, am vazut ca, desi ploua, pe pajistea de langa complex era o turma de vaci la pascut, insotite de un taur care se uita fioros la mine in timp ce-l pozam si al carui raget furios il aud uneori seara. M-am bucurat ca intre mine si taur era un gard solid de fier, spaimele copilariei cand scapau buhaii comunali si alergam cat ne tineau picioarele sa ne punem la adapost revenindu-mi in memorie.
Bineinteles ca azi, fiind luni, vremea e splendida cf criteriilor locale, adica se vede si soarele dintre nori, ba chiar de dimineata Lacul Cork, desi la oarece distanta, se vedea ca o oglinda de argint stralucitoare (ieri abia vedeai la cativa pasi, de parca era si ceata, nu doar ploaie.

Jurnal de calatorie Cork 11-12 septembrie 2008

Am comemorat 7 ani de la Odiosul Atentat printr-o activitate peripatetica f intensa si indelunga.
De dimineata, ca sa nu-mi pierd antrenamentul si sa-mi mai dezvalui un colt (cum zice poetul despre Calin file din poveste”: „Valul alb de peste toate/ Il dezvaluie un pic”, aici valul e cam gri, din cauza norilor) din marginea Corkului (un fel de Cartier Militari, adica o fosta comuna incorporata in oras din cauza avantului constructiv datorat cresterii economice, care crestere s-a cam oprit, cum se va intampla si la noi cand se va termina de construit in prostie si o sa ramana multele condominiuri necumparate, ca de unde atatia dornici sa-si bage carnea in saramura ca sa plateasca jdemii de rate la banci?) am pornit spre supermarketul cel mai apropiat pe un drum ocolit, nu gluma (chestia asta m-a ajutat pe seara sa-mi dau seama ca taximetristii sunt la fel peste tot si, cand vad 3 persoane de sex slab neinsotite de un mascul, stiu sa aleaga cel mai lung drum posibil). Pe langa frumoasele panorame cu verzile campuri ale Irlandei marginite de garduri vii am dat un lung ocol pe langa f intinsa mosie (ca altfel nu pot sa-i zic) a companiei Apple. Cladiri mari, impozante, din sticla, dar si din caramizi rosii anglo-saxone, formau un complex care mi s-a parut armonios.
Pe drum am trecut iar pe langa o straduta cu multe grafitti cu vacute si, in ciuda ploii care s-a pornit fix cand am inceput sa pozez (umbrela nu prea mi-a fost de folos, din cauza vantului, desi ploaia a durat doar cateva minute m-a cam udat) pozele au iesit reusite si n-a mai trebuit sa le luminez, cum am facut cu unele peisaje, de zicea fMaria ca o sa creada lumea ca in Irlanda e numai soare. Zice Maria ca in curand se va atinge cota de precipitatii obisnuita pe un an, iar traditionalele discutii despre vreme avute cu „naturally’ sunt justificate de faptul ca, asa cum spunea o vanzatoare de la Pet Shop, „was the worst summer”, deci nici ei nu au mai pomenit o vreme atat de proasta. De altfel, in ziarul ce se distribuie gratis la biblioteca unde am fost dupa masa (o sa povestesc in curand si despre asta) scria pe prima pagina ca fermierii se plang ca 30% (nu 99,99%, cum ne-au zis noua arendasii intr-un an ca sa nu ne mai plateasca arenda) din recolta e calamitata.
Dupa amiaza am pornit iar la o lunga calatorie pe jos, inarmata cu aparatul de fotografiat, pana la biroul fMariei, apoi la scoala Liei, s-o luam de la semi-internat (in mod curios, desi scolile de fete sunt separate de cele de baieti, la after school sunt si fetite si baietei) si, in sfarsit, la biblioteca de langa un mare Mall, Wilton pe nume. Trebuia sa mergem la biblioteca, pt ca Lia devoreaza cartile (parca am mai spus ca a citit toate cele 7 volume din Harry Potter in original) si parintii ei ar trebui sa cumpere cateva trenuri de carti ca s-o multumeasca. Sa speram ca treaba asta ii va ajuta in viata. Biblioteca se afla langa o frumoasa biserica in care se organizeaza concerte (concerte duminicale am vazut ca se organizeaza si intr-un pub pe langa care am trecut, deci cam astia ar fi stalpii societatii irlandeze: biserica si pub-ul, unite prin dragostea de muzica --mie personal imi plac tare mult cantecele si dansurile irlandeze). In oras exista si Opera si teatre, dar la teatru nu merg din motive de auz deficitar, iar Opera nu e chiar preferata mea, desi am cateva arii pe care le fredonez cu placere in baie, spre groaza vecinilor, probabil.
Dar mai intai am fost la Mall (Lia glumea zicand ca ar trebui sa fiu fericita pt ca am ocazia sa practic ocupatille preferate: pozatul si cumparaturile) care e organizat la fel ca cele din State, lucru pe care l-am mai observat si la magazinul cu produse de firma numit Debenhams, din centru.
In timp ca Lia alegea vraful de carti de citit eu am mers la Tesco, un supermarket care, spre deosebire de cel din centru, aici era mai aerisit si mai bine aprovizionat, ce mai, gen american.
In drum spre biblioteca am avut ocazia sa vad ca intr-adevar partea de est se deosebeste de cea de vest, aflata pe celalalt mal al raului Lee, partea de est fiind mai aspectuoasa, cu case mai frumoase, mai individualizate si cu un aspect mai ingrijit. Pt ca locuinta e destul de departe de biblioteca iar autobuzele circula extrem de rar dupa ora 6pm, am luat un taxi. Taximetristul cel smecher n-a primit nici un tip (bacshish), cum se obisnuieste si pe aici
Pt ca fMaria reusit sa instaleze, in sfarsit internet (abia acum pt ca neseriozitatea serviciilor irlandeze s-a manifestat si in acest caz: a telefonat la o companie care a promis ca rezolva in 3 saptamani, dupa cele 3 saptamani au zis ca nu au facut inregistrarea inca si ca mai dureaza, au trebuit sa apeleze la alta companie, care deasemenea avea nevoie de un timp pana sa trimita modemul, pana la urma l-a trimis in avans) am petrecut una din rarele dimineti insorite de cand sunt aici (si de cateva luni, se pare) cu ochii in ecran, incercand sa recuperez din posta si din cititul blogurilor. M-a impresionat placut Dono cu un comentariu in care zicea „Vio, unde esti Viooooo” pe care l-am vazut DUPA ce aam scris un comentariu la cel mai recent articol al lui, urmand sa le citesc in viitor si pe celelalte. Sunt putin rusinata ca pe blogul Ciupercutzei n-am mai ajuns, din motive de oboseala si de plecat sa cumpar lapte si paine. Bineinteles ca atunci cand am plecat soarele s-a ascuns in nori, dar partea buna e ca nu a mai plouat. Pt ca jurnalul l-am inceput pe un „jaf „ de computer (are IE3, cine stie intelege despre ce e vorba) iar internetul e pe unul mai sofisticat, era cat pe ce sa-mi prind urechile incercand sa-l transfer si am amanat pe mai tarziu publicarea lui.
In ziar sunt pagini intregi cu reclame la case. care asteapta sa fie vandute: chiar pe prima pagina e un „Three bedroom semi-detached” (un fel de apartament cu 4 camere de la noi, dar intr-o vila cu etaj) la 160 000E, dar si case de 195 000E, 249 000E, 325 000e (asta pare a fi cam ca si cel de 160 000, probabil in alta zona, alt spatiu, alte imbunatatiri), 340 000E (cu 4 dormitoare), 420 000E (cu 5 dormitoare) In alta zona se ofera 4-5 dormitoare la „numai” 390 000E. Exista chiar un anunt pt un duplex de 499 000E.
Pt cei cu bani mai putini, care vor sa investeasca, se ofera cottage (de fapt un fel de cocioabe0 care necesita imbunatatiri, care arata chiar mai rau decat casele oblonite vazute prin cartier ( cottage-urile au doar un nivel).se pare ca poti gasi case ceva mai ieftine doar daca te multumesti cu un singur dormitor, aflate la mama dracului, si necesitand reparatii.

Jurnal de calatorie Cork 10 septembrie 2008

Ieri, printre picaturi, mi-am facut plimbarea de sanatate pe la magazinele din vecinatate. Nu stiu daca am spus deja ca partea de est, pe unde am umblat pana acum, e un fel de imens cartier dormitor, cu siruri lungi de case tip. Un coleg al Mariei, care si-a inchiriat un apartament cu 2 dormitoare (echivalentul apartamentului cu 3 camere de la noi) contra sumei de 900E/luna, spune ca asta e o zona construita mai recent, in zonele mai vechi casele au arhitectura mai diversa. Electricianul, un „natural” cum s-a exprimat el, si care credea ca sunt poloneza, chemat de Maria pt niste conexiuni la telefon, spunea (a fost amabil si a vorbit mai rar, ca sa pot intelege ce vorbe mesteca el in gura, pt ca diferenta de accent intre englezi, americani si irlandezi face ca ultimii sa fie greu inteligibili) ca pana acum casele aveau preturi f ridicate, dar acum sunt definetelly in scadere, pt ca cineva trebuie sa-si poata permite sa le cumpere. El insusi nu credea pana acum 10 ani ca va putea sa-si cumpere o casa, acum are una, mai modesta decat cea inchiriata de fiica mea, dar „o casa pe pamant” cum spunem noi, nu un apartament in bloc. De altfel, tot dupa spusele lui, blocuri mari exista in Dublin (Doblin, zicea el), nu si in Cork. E de inteles, Corkul are mai putini locuitori.
Cum ziceam, sunt cartiere dormitor, in care pana si magazinele sunt f rare , pana si in Ciochina, cu cei aproximativ 1000 de locuitori, sunt mai multe pravalii pe cap de locuitor (totusi la Super Valu, al treilea supermarket in care am facut cumparaturi, am gasit iaurturi dietetice cu fructe f bune, de altfel aici, spre deosebire de SUA, iaurtul chiar are gust de iaurt, iar iaurtul dietetic cu fructe chiar are fructe, amintesc aici despre asta pt ca tocmai ma plangeam ca nu gasesc produse pt diabetici), nu mai vorbesc de teatre sau cinema. Un lucru bun e faptul ca sunt f multe parcuri si spatii verzi (poate pt a compensa curtile cam mici) cu nelipsita incredibila „iarba verde de acasa”, presarata cu trifoiul national. Am vazut un fel de macesi cu flori rosii, care aveau fructe si flori in acelasi timp, ba chiar am mancat mure din niste tufe f mari de pe marginea drumului, de alfel aici florile (si copacii) sunt mai frumoase si mai viu colorate decat la noi. E de inteles, avand in vedere clima relativ blanda (Lia, nascuta si crescuta pana la 3 ani la doi pasi de Wasach Mountains si urmatorii doi in Vancouver, duce dorul iernilor cu zapada), desi electricianul, afland ca la noi sunt peste 30 de grade, a intrebat daca avem si noi zile cu ploaie si vant puternic (ca ieri si azi) si la raspunsul meu ca toamna, incepand din octombrie a replicat „dar nu 10 luni ca aici”. Se pare ca m-a cam luat de fraiera pt ca, pt cele cateva fire pe care le-a legat (l-am rugat sa repare si soneria, care nu functioneaza, dar, dupa cateva tentative nereusite a declarat „no luck” si a renuntat, amintindu-mi de un muncitor de la serviciul sotului meu care, atunci cand nu face ce i s-a cerut declara „n-ati avut noroc, dam inginer!”) a cerut 40E, si nu mi-a dat . bineinteles bon pt ei, desi Maria il chemase ioficial.
In drum spre unul din supermarketuri am vazut pe un zid niste declaratii de dragoste, pe care le-am pozat, desemenea am pozat grafittiul cu IRA. Pe marginea trotuarului opus pasteau pasnic doi caluti. Cand am fotografiat unul din ei (poza a iesit destul de buna, in ciuda faptului ca am facut-o pe ploaie) au trecut doi elevi mari (adolescenti) pe langa mine, care au strigat ceva gen „take picture at your home”, dar nu sunt sigura. Probabil ca, fiind o zona mai saraca, oamenii sunt mai frustrati cand vad pe cinva cu aparenta „nenaturala”, adica venit din alta tara ca sa le ia lor locurile de munca. As vrea sa vad daca vreunul diin acei tineri va reusi vreodata sa ocupe locul de munca al Mariei, pt care ea a invatat peste 20 de ani (si nu e vorba deloc despre "primii zece ani sunt grei/ pana-ajungi in anul trei").
Ce am mai reamrcat facand cumparaturi e ca, spre deosebire de Utah, unde mi se dadea restul la centima, aici atitudinea fata de „maruntis” seamana cu cea de la noi, se rotunjeste cu nonsalanta pretul si nu se jeneaza sa-ti dea mai putin rest decat trebuie, nu se incurca nimeni cu cativa centi insignifianti.
Am mai inteles ceva in aceste cateva zile de cand am trecut granita , si anume de ce se spune ca fetele romance sunt frumoase. Femeile si fetele vazute aici sunt uraaateeee,urate. Iar in rarele momente cand apare soarele, in ciuda temperaturii destul de scazute, nu se sfiesc sa-si scoata la vedere suncile (si asta spune o persoana care toata viata s-a luptat cu surplusul de kg), ba chiar la Gino’s am vazut o „naturala” care, la cele vreo 16C grade de afara isi scosese din bluzita prea stramta o pereche de tzatze mari si flescaite, de mai mare greata (niste silicon ar fi fost f bine venit in cazul ei)
Cat despre barbati, consumul de bere e lesne de remarcat dupa dimensiunea abdomenului. Am fost mirata sa vad ca bauturile alcoolice sunt destul de scumpe, se pare ca se incearca, fara succes, o campanie de dezalcoolizare. Am trecut in una din peregrinarile mele pe langa un pub, de unde se auzeau niste racnete entuziaste care se voiau a fi cantece de voie buna.
Azi era programata o vizita la biblioteca dar am cazut de acord cu Maria s-o amanam, din motive de ploaie si vant (e o vreme din aceea cand e de preferat sa stai in casa, sa-ti numeri banii sau sa-ti bati copiii)
Pt ca Maria nu are spirt medicinal in dotare, m-am dus sa cumpar de la farmacie. I-am explicat vanzatoarei ca-mi trebuie sa-mi dezinfestez acele de la glucometru, ea a insitat sa stie daca folosesc spirtul ‚for my mouth”, am asigurat-o ca n-am sa pun nici picatura in gura, m-a privit neincrezatoare si s-a dus sa intrebe farmacistul, a primit aprobarea lui dar din nou a insistat ca e toxic pt gura (cand am deschis sticluta am constatat ca miroase a fenol) i-am explicat ca la noi se foloseste albastru de metil „pt colorat”, s-a luminat ea, „good idea”. Pesemne ca la 2,60E/125ml e f ieftin si o fi tentant pt baut.
Sucurile sunt mult mai ieftine decat la noi, 1L de suc de portocale 100% costa numai 0,85E.
Din motive pe care n-am sa le mentionez aici nu m-am putut uita de loc la TV, dar nici n-am simtit nevoia. Azi, cand am avut acces la TV, nu m-am descurcat cu multele butoane ale telecomenzii (fiica mea mi-a facut un instructaj f sumar la telefon, cand am vrut sa aplic cele invatate am vazut ca mai am nevoie de ceva lectii). Maria spune ca „in casa asta e plin de butoane” si trebuie sa o aprob, desi cu masina de spalat, total diferita ca model de cea de acasa (asta are si uscator, dar Mariei nu-i place cum miros rufele uscate in masina, uscatorul este absolut necesar in aceasta clima extra umeda) m-am descurcat fara instructaj.