La ultima plimbare din Parcul Herăstrău am remarcat că una dintre statuile aflate acolo a fost curățată de patina timpului, arătând ca nouă. Privind-o mi-am amintit versurile din ”Psalmul de taină” al lui Tudor Arghezi:
”Si șoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Si-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?”
Poemul este acesta:
Psalmul de taină
Cuvinte potrivite (1927)
de Tudor Arghezi [Tudor_Arghezi ]
O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea și-ai luat într-insul locul mumii,
Femeie răspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: sacure,
Tu ce mi-ai prins de cântec viața cu brațe strânse de grumaji
Si m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme și-n obraji
Pe care te-am purtat brățara la mâna casnica-a gândirii.
Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Si care-n fiece mișcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
Pământ figăduit de ceruri cu turme, umbră și bucate.
Tu care mi-ai schimbat cărarea și mi-ai făcut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o valtoare-ntr-o valtoare,
Si țarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
Si ai lăsat să rătăcească undele mele suferințe;
Unde ți mâinile să-ntoarcă în aer caile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cununa spinii?
Si șoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Si-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?
Tu ce nfiori pe seșuri plopii când treci din creștet la picioare,
Si prinzi de tot ce te-ntâlnește o plasă calda de răcoare.
Tu ce scrutezi, scotându-ți sânii pe jumatate din vestminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinși de mâini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută de șoimi de scrum și de nisip,
Carora vântul le-mprumută o-nfățișare fără chip;
Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără țintă,
Si frumuseațea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ți pandi faptura
Si n-ai știut a-i scoate-n cale și-a-l prăvăli de moarte, ura;
Ridică-ți din pământ urechea, în ora nopții, când te chem,
Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.
Pentru că până acum nu am fost curioasă cine e autorul acestei statui am dat un search pe Google și am aflat o poveste tulburătoare.
””Nimfa adormită este opera realizată în marmură de sculptorul român Filip Marin în anul 1906.
Inițial, la inaugurarea din anul 1906, statuia făcea parte din ansamblul statuar „Giganții și nimfa adormită” amplasat în Parcul Carol I. Statuile au fost așezate în fața Palatului Artelor și a peșterii artificiale din fața acestuia. Grota era denumită Grota cu Giganți sau Grota fermecată. Cele trei statui reprezentau personajele unei legende, conform căreia doi gemeni erau îndrăgostiți de aceeași femeie. Ea s-a aruncat în valuri, urmând ca acela dintre frați care va izbuti să o salveze să-i devină soț. Rivalitatea dintre cei doi a făcut însă ca frumoasa fecioară să se înece. Cei doi frați au fost transformați în piatră datorită iubirii neîmplinite, iar persoana iubită de ei este transformată în cascadă. În fața fostului Palat al Artelor cei doi giganți erau așezați unul în fața celuilalt, iar în mijloc, între ei, culcată, Frumoasa adormită.”
”În anii ’60 ai secolului trecut ansamblul a fost risipit: grota a fost demolată, giganții au fost mutați în altă latură a parcului, iar „nimfa” a ajuns în Parcul Herăstrău.”
https://ro.wikipedia.org/wiki/Nimfa_adormit%C4%83
Pentru că Wikipedia nu spune cine sunt autorii celor doi giganți, pe care i-am văzut și i-am fotografiat cândva în parcul Carol am continuat căutarea și am găsit altă interpretarea a legendei:
”Au fost odată ca niciodată doi frați care iubeau aceeași fată. O iubeau atât de mult încât, pentru o privire sau un cuvânt de-al fecioarei, s-ar fi luptat chiar și cu cel mai rău zmeu pana la ultima suflare. Dar fata nu putea fi decât a unuia dintre ei. Și, cum au hotărât cu care din ei va rămâne fata? Frații n-au putut hotărî singuri, așa că a decis soarta pentru ei. Unii spun ca fata s-ar fi aruncat în ape, promițându-și inima celui care o va salva, însă tinerii s-au luptat orbiți de gelozie între ei până când a fost prea târziu. Alții spun ca niciunul nu voia ca celălalt sa rămână cu fata, așa că au ucis-o, apoi regretul i-a împietrit. Oricum ar fi fost, oamenii au ajutat povestea nefericiților îndrăgostiți să străbată veacurile.”
”Cei care locuiau în munți au privit în jur și au văzut, lângă orașul Bușteni, o cascadă străjuită de doua pietre imense: cascada le amintea de fata pierdută în brațele morții, și au numit-o Urlătoarea, iar pietrele de cei doi frați, si i-au numit Jepi.”
Abia acum am înțeles de ce nu am mai reușit să găsesc grota pe care o văzusem în copilărie, lângă ea se afla, eu așa îmi amintesc, și Mormântul Ostașului Necunoscut.
În schimb am găsit în arhiva personală fotografiile giganților din Parcul Carol. Acesta este cel sculptat de Dimitrie Paciurea.
Prima dată când l-am văzut era expus într-o sală din Palatul Regal, acum Muzeul Național de Artă al României. Arăta rău așa înghesuit între alte statui, părând că abia respiră sub tavanul prea jos pentru el. Nu-mi amintesc să îl fi văzut în copilărie în Parcul Carol, în schimb l-am regăsit ulterior, după cum se vede în fotografie.
Al doilea gigant e opera lui Frederic Storck:
Pentru că ați avut răbdare să ajungeți până aici vă ofer ca bonus imaginea Mormântului Ostașului Necunoscut cu o tăbliță care arată peregrinările sale:
”După Primul Război Mondial, România a decis, urmând exemplul Franţei, să înalţe un monument dedicat memoriei celor care s-au jertfit pe câmpul de luptă. În 1923, conducerea statului român a decis ca, în semn de veşnică cinstire, simbolul sacrificiului celor căzuţi pentru reîntregirea patriei să fie reprezentat de osemintele unuia dintre ostaşii anonimi căzuţi pe fronturile de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, Bucureşti, din Dobrogea, Transilvania sau Basarabia. Pentru alegerea sicriului cu osemintele Eroului Necunoscut a fost desemnat elevul Amilcar C. Săndulescu de la Liceul Militar "Dimitrie A. Sturdza" din Craiova, premiant şi orfan de război, care s-a oprit în faţa unui sicriu şi a spus "Acesta este tatăl meu".”
Mai multe citiți și voi, dacă vă interesează, aici:
.jpg)
.jpg)
