Mușcatele din fereastră

Vă mai amintiți piesa lui Victor Ion Popa, ”Mușcata din Fereastră”?

”Situată la confluenţa dintre comedie şi dramă, «Muşcata din fereastră» înfăţişează două poveşti de dragoste în oglindă, plasate în decorul parcă imobil al provinciei moldoveneşti. Este un spaţiu plin de farmec şi poezie, o lume care trăieşte într-un imobilism istoric, cu destine identice de la o generaţie la alta. În tinereţe, preotul Ilie şi învăţătorul Grigore au îndrăgit-o amândoi pe Sofica. Ilie îi oferise fetei o glastră cu muşcate ca semn al dragostei sale, dar Sofica îl alesese pe rivalul său. Peste ani, povestea pare să se repete: fiica lui Grigore este simpatizată de Radu şi de Ionică. Acesta din urmă, timid, nu îndrăzneşte să îşi mărturisească sentimentele, oferindu-i în schimb fetei o muşcată. Din umbră, părintele Ilie protejează iubirea abia înfiripată dintre Olguţa şi Radu, ajutându-i să plece în taină, spre amarul părinţilor. În final, Grigore enunţă melancolic filosofia piesei : «Căci nu se schimbă nimic pe lume şi toate se întorc şi iacă aşa, ca într-un cerc fără capăt…»”

http://teatrulreginamaria.ro/trupa-i…/muscata-din-fereastra/

Pâinea noastră cea de toate zilele

Trebuie să mă duc să cumpăr pâine. Fiind diabetică, nu cumpăr prea multă, dar caut mereu diverse sortimente...Și-mi aduc aminte din copilărie (vârsta, deh, mă mână înapoi, spre anii cei dintâi, poate pentru ca să merg dincolo curată la suflet ca un copil) când venea Tatitțu acasă de la serviciu cu șareta.

Îi ieșeam repede înainte și întrebam ”ce ne-ai adus?” De cele mai multe ori era o păine compactă, grea și neagră, ca pământul din care crescuseră spicele de grâu. Dar pentru mine era cea mai bună pâine din lume pentru că era adusă de El...

Sigur, Mamița cocea în cuptorul de cărămidă pâine mai bună, dar de când procurarea făinii devenise o problemă ne aducea Tatițu păinea cea de toate zilele...

Acum degeaba sunt așa de multe sortimente, care de care mai sofisticate...nu mai regăsesc gustul de atunci. Nu numai pentru că, odată cu vârsta, mi s-au modificat papilele gustative, dar și pentru că acum pâinea are tot felul de adaosuri de afânare, de colorare, de îmbunătățire a gustului, etc...

Parcul Drumul Taberei.

Parcul acesta a stat închis mai multă vreme, timp în care au avut loc transformări de relief mai ceva ca la un cutremur de gradul 9 sau 10 pe scara Richter. La un moment dat media a început să se agite și să se întrebe ce se întâmplă în acel perimetru. Am aflat astfel că parcul a fost renovat cu fonduri europene, că a costat un munte de bani și că inițiatorul acestui proiect ar fi Poteraș, fostul primar al Sectorului 6 care momentan nu va putea vizita nici un parc câțiva ani de acum înainte, fiind el într-un loc vestit pentru rocoarea oferită pensionarilor săi.

A rezultat ceva grandios, ca de pe altă planetă, care nu cred că seamănă cu nimic din ce numim noi parc în România. Poate într-un parc englezesc să mai fie atâta gazon, sau cine știe, pe câteva stadioane. Cum știu cam cum stăm cu minunile în România mă aștept să nu curgă prea multă apă pe Dâmbovița până când acest gazon va începe să arate ca cel de pe Stadionul Național după primele meciuri disputate acolo.

Am zărit și câteva flori, nu prea multe ca să nu ghicim că ne aflăm totuși într-un parc. Toată nădejdea mi-e la serele imense dar acestea sunt încă în construcție. În schimb există ceva zone de agrement atât pentru adulți (fitness, tenis de masă, ș. a.) cât și pentru copii. Mi-au plăcut niște gropi elastice unde copiii săreau cam în felul în care copiii noștri săreau pe divan, stricând arcurile.

Cele mai impresionante rămân totuși podurile, în special cel mare, susținut de un pilon special. Mi se par cam fragile dar de fapt am mers numai pe cel mare, care m-a făcut de multe ori să-mi sară inima din piept pentru că tremura ca la cutremur. Erau ceva vizitatori care se distrau pe el fie cu rotilele (cam dificil la coborât, trebuiau să se țină bine agățați de balustradă) fie cu bicicleta sau trotineta. Doar eu eram cu camera foto, spre deosebire de alte parcuri unde la tot pasul întâlneai pe cineva care făcea poze.

Dar e timpul să fac și un soi de fotoreportaj, cu poze deja postate pe facebook. Deh, am fost molipsită cu microbul ăsta numit rețea de socializare și nu știu dacă am să mă vindec vreodată..poate doar dacă, Doamne Ferește, mă dau ei afară, cum am aflat că se întâmplă, dar nu la persoane de felul meu, deschise dar prudente.

Lumea circula între două dealuri. Un băiat voia să se rostogolească dar nu reușea prea bine pentru că venea altul care, fără să țină seama de protestele lui, îl lovea. Persoana mai în vârstă care îi însoțea asista impasibilă la scenă.

V-am spus că există și flori. cam din sărăcie. Poate când vor fi gata serele...

Delușorul ăsta artificial nu reușește să ascundă sera gigantică, aflată încă în construcție.

De aici am făcut pozele în care privesc o parte din parcul Drumul Taberei de la înălțime. Ceilați vizitatori al parcului mergeau cu bicicleta sau rotilele, coborând cam cu greu panta care nu era deloc lină, Aveau grijă să se țină bine de balustradă. Alții făceau selfie...

 Fetițele acestea mi-au cerut să le fac poze. Pesemne că au crezut că sunt profesionistă, pentru că una din ele a zis că poate ne mai întâlnim în parc să le dau și lor pozele. Le-am spus că le voi pune pe face book, le-am dat și numele meu și ele au dat cunoscătoare din cap. Dar eu știu că e foarte greu să fiu găsită fără o îndrumare, pentru că sunt multe conturi cu numele meu, trebuie adăugat că sunt din București, dar și așa e foarte greu, chiar dacă persoana care mă caută are cont de fb și stie cum să procedeze.

M-am întrebat în sinea mea dacă aș putea și eu să mă ridic cu ajutorul aparatului respectiv, la fel ca persoana dolofană din imagine, dar pe urmă mi-am amintit că trebuie să-mi menajez mâna dreaptă, care a cam avut de suferit la operația de acum 20 de ani.

De la înălțimea podului prezentat mai sus am admirat sârguința tânărului care studia pe iarbă.

Nu știu exact care e rolul acestui amfiteatru în peisaj.

Piesa de rezistență a oricărui parc care se respectă în capitala noastră dragă este lacul. O parte a lacului din acest parc este, după cum se vede, rotundă, cu mulți, mulți bolovani pe mal, care pesemne au un rol estetic pe care eu nu am fost în stare să îl detectez. Tot de pe podul cel mare am făcut și poza pe care am intitulat-o pe fb ”Între lacuri” și care îmi place f mult. Din parcul vechi s-a păstrat instalația aceea care are poate un nume, eu am crezut la un moment dat că ar putea putea fi o floare. Pesemne că nu au avut un stoc destule movile sau poate podul acesta a fost de rezervă, destul că seamănă bine cu cele dintre coline.

Știți căt de vioi sunt de obicei copiii. Fetița din cărucior o amuza pe mama ei pentru că imediat de încerca să se ridice în șezut rotunjimea proprie și mișcarea căruțului o răsturnau. Am surprins-o exact înainte de a se prăbuși din mou și de a începe să plângă din cauza frustrării.

Băiețelul a început să urce voinicește unul din dealurile crescute pe bani europeni în parcul Drumul Taberei. Tatăl îl urmărea făcând poze cu telefonul. Am întrebat dacă îmi permite să fac și eu poze. Am primit aprobarea deoarece copilul era deja obișnuit să fie fotografiat. Am făcut numai două poze, care mie mi se par reușite.

Pe una dintre aleile imaculate, unele pavate cu un pietriș mărgăritar fin prins cu nu știu ce liant, cineva, un copil, desigur, a desenat un șotron micuț, ca de jucărie, nu de joacă. Pesemne copilul avea încă piciorușe foarte scurte.

Cam ăsta a fost reportajul despre vizita din noul parc Drumul Taberei. Cei care mă cunosc știu că mai în stoc f multe poze...dar nu vreau să ajung să vă plictisesc.

După 20 de ani

Nici nu știu când au trecut atâția ani. E adevărat că pe măsură ce avansăm în vârstă timpul se scurtează, odată cu măsura pașilor. Dar data de 19 iunie 1995 va rămâne pentru totdeauna gravată în memoria mea, laolată cu gratitudinea pentru echipele de personal medical care au contribuit atât la reușita operației mele, efectuată de Valeriu Șaptefrați și Cristina Șaptefrați cât și la supraviețuirea atât de neașteptată.

Sigur, gratitudinea mea se îndreaptă și spre Cel-de-sus, care a considerat că nu am ajuns încă la sfârșitul drumului, că mai am multe de făcut pentru cei dragi mie și, cine știe, poate chiar pentru umanitate, dacă nu cumva sunt prea încrezută.

Oricum, sunt mulțumită că dealungul acestor ani am putut să-mi arăt dragostea și devotamentul față de copii, soră, soț, mamă, nepoată. Sigur, ar fi fost de dorit să fi existat numai evenimente plăcute, să fi fost nevoie doar de dragostea mea și atât, dar cine sunt eu să critic calea care mi-a fost trasată?

Mă bucur că mi s-a împlinit un vis din tinerețe, și anume acela de a avea o cameră foto, exact la timpul potrivit, când metoda digitală îmi permite să fac oricâte poze vreau, ca să pot căpăta experiență să aleg poziția cea mai favorabilă, deasemenea să pot consemna evenimentele mai importante din acestă frântură de viață pe care o mai am de trăit.

Am trăit să am blog exact când blogurile au devenit foarte la modă, să fiu activă pe Face Book când se spune că dacă nu ai cont pe fb nu exiști...nu mai vorbesc că înainte de asta eram foarte activă pe email.

Poate dacă trăiam într-o altă epocă, mai puțin adecvată personalității mele, odată cu înaintarea în vârstă ar fi apărut și la mine, ca și la multe alte femei de vârsta mea, sentimentul inutilității, senzația ”cuibului gol” disperarea că încep să uit lucruri care altă dată îmi veneau mecanic în minte (sigur că uit, dar pentru ce e Google Search pe lume?) depresia sau demența atât de caracteristice.

Ca să marchez evenimentul am făcut ce știu eu mai bine, o masă festivă ”în doi”. Și pentru că știu cât de cât să fac fotografii, am ocazia să vă arăt și vouă, iubiți cititori, o parte din cele ce am avut pe masă.

Telemea de oaie cu roșii cherry, ornată cu cireșe, pe un pat de salată Lollo Rosa.

Icre de somon și Manciuria. Pentru că sunt tare scumpe pentru pensia mea am cumpărat cam o linguriță de Manciuria și două lingurițe de somon. În poză par mai multe.

Salată de legume (un fel de salată de boeuf  fără boeuf). Am folosit maioneză ”de gata” Hamker (în loc de zahăr, ca alte maioneze, are îndulcitor) colorată cu turmeric.

Chfteluțe picante (dar picante rău, am pus cam mult piper în compoziție) având castraveți murați și gogoșari murați în compoziție, pe un pat de salată Lollo Rosa.

Pastă de brânză cu ceapă roșie, roșii tricolore (cred că nu s-au inventat încă roșii, adică tomate, albastre) cu felii de castravete Fabio

Ardei picanți umpluți cu brânză, ouă de prepeliță, mushi file de la raionul de Producători, Cora

Macrou afumat și triunghiuri de cașcaval feliat Edam marca Hypermarket Cora umplute cu somon afumat

Avocado cu ceapă roșie,zeamă de lămâie și chili de casă (ardei iute uscat și dat prin râșnița de cafea)

Finalul grandios, din care mai avem și azi, Duminică, vreo câteva resturi...

Lacul Sfânta Ana

Articolul a fost alcîătuit exclusiv prin metoda copy/paste. Singura mea scuză ar fi promovarea frumuseților patriei noastre. A fost postat, într-o altă redactare, întăi pe Face Book ca un soi de replică la o postare a unui prieten cu sensul ”nu doar americanii (postarea e cu un lac vulcanic din Oregon, și aparține unui coreean) au frumuseți naturale, uite că și noi avem cu ce ne lăuda”

”Lacul Sfânta Ana se află în județul Harghita, în aproprierea orașului Tușnad. Este așezat pe fundul craterului vulcanului stins denumit Ciomatu, aparținând masivului vulcanic Puciosu.

Lacul vulcanic se află la o altitudine de 946 de metri, având o lungime de 620 de metri și o lățime maximă de 460 de metri, cu o adâncime de circa 7 metri. Puritatea apei se aproprie de cea a apei distilate și nu are deloc oxigen, acesta fiind motivul pentru care nu există viețuitoare.

O legendă spune că doi tineri urmau să se căsătorească. Fata, pe nume Ana, nu își dorea să se căsătorească, însă era obligată de părinți datorită averii băiatului. În seara nunții, Ana a fugit și s-a aruncat în lac, trupul ei nefiind găsit nici astăzi. Acesta ar fi motivul pentru care lacul este denumit astfel, Lacul Sfânta Ana.”

- http://www.zborpestetransilvania.ro/lacul-sfanta-ana/#sthash.uVJ7bxXK.dpuf

Legenda lacului Sfanta Ana, culeasa de Benedek Elek:

Lacul Sfanta Ana se odihneste la poalele unor munti ingemanati ca apa pe fundul unui vas mare. De jur imprejur paduri de conifere alcatuiesc o coroana. Calatoriti peste tot pamantul dar loc mai frumos ca acesta nu gasiti. Dar cine s-ar fi gandit ca pe locul acestui lac minunat, demult era un munte foarte inalt iar in varful acestuia o cetate mandra cu vedere catre satele din Ciuc si Trei Scaune. Dar nu era singura cetate din zona, ci la o ora distanta, langa pestera "Puturoasa", se ridica alta mandra cetate. Era foarte de demult. Nu mai exista nici o urma a cetatilor. Dar amintirea lor, amintire trista, exista si acum.
In cele doua cetati locuiau doi frati, amandoi mandri si nesabuiti. In inimile lor nu era loc de dragoste pentru nimeni. Exploatau si chinuiau poporul si nu se iubeau nici unul pe celalalt. Intotdeauna se laudau si se intreceau care-i mai bogat. In pivnitele ambelor cetati se gasea o mare de aur si argint.
Intr-o buna zi, cum necum, dintr-un loc indepartat a venit in vizita la stapanul cetatii puturoase un domn important. A venit intr-o caleasca trasa de 6 cai. Dar asa o caleasca si asa niste cai nu s-au mai vazut. Rotile, osiile erau din aur curat, harnasamentul era batut cu aur, argint si nestemate iar caii erau mai focosi ca zmeii. Si asa nici ca a mai avut liniste stapanul cetatii puturoase, de cum a vazut caleasca si cei sase cai. Imediat a tabarat pe musafir, si nu l-a mai lasat in pace: sa-i vanda lui caii cu calesca si harnasament cu tot. Degeaba i-a oferit aur mult, stapanirea unor tinuturi, musafirul nu s-a lasat induplecat.
"Lasa ca tot ale mele vor fi" - s-a gandit in sinea lui.
A pregatit un ospat mare, curgea vinul ca si apa Oltului, si cand musafirul era ametit, stapanul nostru a scos zarurile. El socotise ca va castiga caii si caleasca. A socotit cum a socotit, dar si norocul a fost de partea lui si a castigat toti banii musafirului si pe deasupra cei sase cai cai frumosi si caleasca cu totul. Cum a plecat musafirul primul lucru a fost sa se duca sa-si viziteze fratele. Cum o sa-l mai invidieze acesta. Are aur mai mult, argint mai mult dar asa cai si caleasca nu are.
Fratele lui tocmai era in curtea cetatii cand a ajuns caleasca trasa de cei sase cai nemaipomeniti.
- Ei frate, ai asa cai frumosi? - a strigat biruitor
- Asa nu am - a raspuns fratele - dar o sa am si mai si
- Asta as vrea sa o vad si eu!
- Pai nici nu o sa treaca 24 de ore ca ai sa vezi.
Stapanul cetatii puturoase a ras din rasputeri
- Mai ceva ca asta! Eu insa spun, sa fie ale tale si cetatea mea si pamanturile mele daca vii la mine cu sase cai mai grozavi ca acestia.
- Nu cu sase ci cu doisprezece!
Stapanul cetatii puturoase nici nu a urcat la fratele sau, a dorit doar sa-i arate caii, sa-l roada invidia, s-a intors si a plecat spre casa, ca un vant puternic, poate chiar si mai repede.
Celalalt frate s-a gandit toata ziua de unde sa faca el rost de 12 cai deosebiti. Degeaba sa tot gandit, degeaba si-a pus minte la contributie, nu i-a venit nici o idee, de unde sa faca rost de sase cai nemaivazuti, ba chiar nu de sase ci de doisprezece. Era foarte suparat pe nesabuinta lui. Dar ce i-a venit deodata in minte? Sa aduca in cetate douaspreceze fete, pe cele mai frunoase, sa le inhame la caleasca si asa sa mearga la fratele lui. A poruncit slugilor si i-a trimis in toate partile sa aduca cele mai frumoase fete.
Intr-o jumatate de zi, s-au intors sllugile cu fetele: erau cu sutele, una mai frumoasa decat cealalta, dar cea mai frumoasa era Ana. Pe ea a ales-o prima stapanul cetatii. Apoi inca unsprezece. Pe urma si-a adus caleasca aurita si in fata ei le-a aliniat si inhamat pe fete. Saracele fete! Tremurau in fata calestii. Le curgeau lacrimile ca o ploaie de vara si se uitau spre cer de unde asteptau ajutor. Apoi stapanul a urcat pe capra, si-a scos biciul, a chiuit de a rasunat padurea.
- Dii, inainte dii!
Fetele au incercat sa inainteze dar nici nu au putut misca caleasca grea. Tare s-a mai maniat stapanul. A lovit puternic cu biciul in fata nimerind-o chiar pe Ana care era in frunte. Din pielea alba ca zapada a inceput sa curga sangele si iar a rasunat vazduhul de strigatul stapanului:
- Dii, Ana, dii - a tipat si iar a biciuit-o pe Ana
- Sa te trasneasca stapanul cerului! a strigat Ana - scufunda-te sub pamant, ucigas de suflete nevinovate!
Si, chiar in acel moment, s-a inegrit cerul, a fulgerat, a tunat si pamantul a inceput sa se miste, copacii trosneau, turnul cetatii se clatina, a inceput sa se incline, si apoi brusc s-a prabusit, si dupa el intreaga cetate, pamantul se scufunda tot mai jos, pana cand totul a fost inghitit de ape. Si auziti minunatie, cand s-a linistit supararea cerului, pe locul cetatii se afla un lac minunat, iar pe lac pluteau dousprezece lebede. Departe de ele se zbatea un zmeu in vartejul lacului, se straduia sa prinda cele douasprezece lebede, dar nu putea sa se elibereze din valtoare.
Lebedele pluteau frumos in liniste, au pasit pe uscat, s-au scuturat si s-au transformat inapoi in fete. S-au grabit sa ajunga repede in satele lor numai Ana a ramas acolo. A construit o capela pe marginea lacului si aici si-a petrecut viata in rugaciune.
Si au venit aici pelerini din toate partile, sa se roage in mica capela alaturi de fata cu viata sfanta, pe care chiar in timpul vietii au numit-o Sfanta, iar dupa moartea ei au numit lacul Sfanta Ana. ”

http://romania.ici.ro/ro/geografie/pagina.php?id=146

”Lake Sfânta Ana (Romanian pronunciation: [ˈsfɨnta ˈana]; Hungarian: Szent Anna-tó, meaning "Saint Anne Lake" in both languages) is the only crater lake in Romania located in the volcanic crater of the volcano named Ciomatu Mare (Nagy Csomád in hungarian) of the Eastern Carpathians, near Tușnad in the Natural Reserve of Mohoș, Harghita County, Romania.

Palynology studies concluded that the history of Lake Saint Anne began about 9,800-8,800 years ago, at the stage of peat bog and shallow lake.

It has an oval form and an area of 220,000 m².

According to measurements made in 2005, the maximum depth of the lake is 6.4 m and the sediment thickness is about 4 m. The lake is supplied exclusively from precipitations, therefore the degree of mineralization of the water is very low. The water purity approaches of that of distilled water, with only 0.0029 ml mineral

In winter, the lake is covered with a layer of ice of up to 1 m

Near the lake there is a Roman Catholic chapel dedicated to Saint Anne.”

https://en.wikipedia.org/wiki/Lake_Sf%C3%A2nta_Ana

Demisia? N-are de ce!

Mi-a plăcut foarte mult emisiunea de la Digi24 unde invitatul lui Cosmin Prelipceanu a fost sociologul Alin Teodorescu. Pe AT îl știu de mult, încât de când românii aveau o singură Dilemă, nici prea nouă, nici prea veche. Nu am fost totdeauna de acord cu ce a susținut.

De data asta nu a rostit nici măcar o singură frază care să mi se pară deplasată. Întrebările lui CP au fost clare, bine formulate, răapunsurile au fost argumentate, clare, documentate. În aceste zile în care pasiunile și interesele au dat în clocot și au tulburat apele politicii românești această emisiune mi s-a părut ca o apă rece de izvor, menită să potolească măcar un pic setea de certitudine pe care am simțit-o încă din copilărie, când pentru a înțelege problemele politice ale vremii aveau la dispoziție o singură sursă. 

Până și in ultimii ani ai lui Ceaușescu aveam la dispoziție, pe lângă mess media româneasca de partid și de stat, emisiunile în limba română ale postului de radio Deutche Welle (aveam un tranzistor care fusese construit să prindă numai unde scurte și medii, dar cu o sârmă de cupru prindeam, la serviciu, și DW sau alte posturi pe unde scurte, mi-a folosit f mult în Decembrie 1989), emisiunile BT, Bălgarska Televidenia, cu programul de știri Vremia ,preluat în direct, în limba rusă, de la Ostankino, din Moscova, precum și revistele, Veac Nou, Novîie Tempi adică Timpuri Noi, Sputnik ( un fel de revista presei sovietice) și Moscovschie Novosti în mai multe limbi internaționale, franceză, spaniolă, engleză, reviste la care eram abonați. 

De aceea în 1990 am știut exact ce dorea Ion Iliescu, și anume un fel de umanizare a comunismului, umanizare și deschidere numită de Gorbaciov Perestrioca. Această lungă introducere e necasară pentru că în curând se împlinesc 25 de ani de la nenorocita de lichidare forțată a manifestației din Piața Universității prin chemarea minerilor care s-au substituit forțelor de menținere a ordinii...

Să mă întorc la Alin Teodorescu și Cosmin Prelipceanu. Prima întrebare a fost
-Își va da Victor Ponta demisia?

Mărturisesc că răspunsul a fost cu totul neșteptat pentru mine
-N-are de ce. S-a asigurat de loialitatea majorității parlamentare și mâine la zece, odată cu votul în Parlament se va termina totul pentru Premierul Victor Ponta. Pentru avocatul Victor Ponta urmărirea penală deja a început.

Și emisiunea a continuat în același ton oarecum nonșalant, cu explicații pertinente cum ar fi aceea că dintre puterile în stat sociologul a constatat că încrederea în puterea judecătorească e de vreo 40-45 % în timp ce încrederea în Parlament e doar de 15%...că încrederea populației în VP nu a crescut de loc din momentul în care a luat în primire mandatul de premier ba chiar, dimpotrivă, chiar a scăzut și continuă să scadă...etc.

S-a mers și pe alte paliere, mai generale. Mi-a plăcut răspunsul lui AT la întrebarea care ar fi prima condiție pusă unui politician (și s-a vorbit despre politicieni la toate nivelel, mergând până la nivelul de consilier comunal) și anume că acea condiție e SĂ NU FURE!.

A mai spus AT că sociologul a constatat că marea majoritate a celor aproximativ 45 000 de oameni politici din România nu au băgat mână până la cot în borcanul cu miere al banilor publici, cumpărându-și apartamente de lux, mașini ultimul răcnet, nu și-au construit palate, nu au avioane și elicoptere care nu puteau fi dobândite din salariu ci numai din furt. Majoritatea trăiesc încă într-un apartament și își văd de treabă cu hărnicie. Puteți sau nu să fiți de acord, mie mi-ai plăcut aceste argumente sociologice.

A mai spus el că tot la 12 ani se cam schimbă compoziția celor 45000 de oameni politici în funcție în România, dintre care doar 1% o reprezintă marii corupți.

Sper ca acest canal de televiziune, Digi 24 să pună la dispoziția publicului această emisiune și eventual chiar și transcrierea interviului...

Cosmin Prelipceanu, Redactor-șef al știrilor Digi 24

Alin Teodorescu Sociolog

Victor Viorel Ponta -Prim Ministru
 

Pasaje Bucurestene - Vilacrosse si Macca

Despre Pasajul Villacrosse m-am documentat acum câțiva ani pentru blog, am avut și o controversă cu unii cititori pentru că eu știam că se cheamă Villagros...Nu am văzut atunci nimic despre cealaltă ramură a pasajului, Pasajul Macca...Netul este, de cele mai multe ori, o sursă prețioasă de documentare, cu condiția să existe o bază solidă de cultură generală și mult discernământ. Deci nu se poate crea din nimic cultură generală numai pe baza datelor culese de pe net, așa cum cred unii dintre elevii de azi. trebuie pusă mâna și pe carte, nu doar pe tastatură.

Încă îmi mai amintesc, deși cam estompat, de prăvălioarele micuțe din Pasajul Villacrosse, ca și de faptul că acoperișul a fost renovat în perioada lui Ceaușescu, cănd arhitecții noștri au reușit să realizeze câteva restaurări spectaculoase în timp ce cartiere întregi erau demolate după bunul plac al dictatorului, cel care pretindea că se pricepe la orice...Exista și un banc, pentru că îl chema Nicolaie i s-a spus N.Priceputul.

https://youtu.be/zybm4OIms7I

Bach. Brandenburg Concerto No. 6, Allegro

”Cele doua pasaje, Villacrosse si Macca, pornesc din doua puncte apropiate de pe Calea Victoriei si se unesc la iesirea in Strada Eugeniu Carada, in dreptul Bancii Nationale. Pasajele au fost inaugurate in 1891. Arhitect a fost Felix Xenopol. Este interesanta istoria constructiei, dar si istoria numelor.
Initial se dorise construirea unui singur pasaj larg.Trebuiau insa demolate doua cladiri: Hanul Vilacrosse si Hotelul Pescht. Hanul a fost demolat, insa Pesht a refuzat sa isi vanda cladirea, care a ramas si azi intre cele doua pasaje. Asa ca s-a adoptat solutia aceasta in potcoava, cu doua ramuri care se unesc la iesire.

Pasajul construit in locul Hanului Vilacrosse i-a pastrat numele. Celalalt pasaj a fost botezat Macca: Mihalache Macca era cumnatul lui Vilacrosse, despre care voi vorbi imediat.

Proprietarul hanului demolat fusese si el arhitect: Xavier Vilacrosse. Era catalan, isi facuse studiile in Franta si venise la Bucuresti ca arhitect sef al orasului. In 1843 se casatorise cu o romanca si primise in zestre hanul, care fusese construit prin veacul al optsprezecelea. Cumnatul sau, Mihalache Macca, primise si el in zestre o parte din teren.”

Articolul, preluat din http://ro.wikipedia.org/wiki/Pasajul_Macca-Vilacrosse este mult mai lung și merită citit, pe You Tube sau direct la sursă.

Un alt articol foarte interesant este:

  http://www.zf.ro/…/documentar-marirea-si-decaderea-pasajul…/

 În Stănga Pasajul Villacrosse, în dreapta Pasajul Macca.

Pasajul Macca

 Pasajul Villacrosse

”Pasajul Macca-Vilacrosse is a fork-shaped, yellow glass covered arcaded street in central Bucharest, Romania. Câmpineanu Inn (Romanian: Hanul Câmpineanu) once stood in the place nowadays occupied by the passage.
After the Chief Architect of Bucharest, Xavier Vilacrosse (a Catalan architect who had followed the French school), married the daughter of the inn owner (1843), the couple received the inn as a wedding present, renaming it with the architect's name. Toward the end of 19th century it was demolished, being replaced by a two-stories-high, ornate structure, in the style of Western passages.
The two narrow streets making up a two-tined, fork-like shape were covered with a glass roof, allowing the entry of natural light while providing shelter from the rain. The ground floor was meant for shops, while the rooms on the first floor were for rent. One branch of the passage was called Vilacrosse, while the other one was called Macca, after Mihalache Macca, the builder's brother-in-law. The two-tined end opens onto Calea Victoriei, one of Bucharest's main avenues; the other end opens toward the National Bank in the historic Lipscani district.
Pasajul Macca-Vilacrosse hosted the first Stock Exchange House of Bucharest, before a larger and more appropriate structure was built. Between 1950 and 1990 the passage was called Pasajul Bijuteria ("Jewelry Store Passage"), but the initial name was restored afterwards.”

http://en.wikipedia.org/wiki/Pasajul_Macca-Vilacrosse