Dandelion does not envy roses (by Hwang Dae-kwon)

 ” Dandelions do not envy roses because they love themselves completely. The reason the wild grass is in full bloom is because all kinds of flowers and grasses that know how to love themselves are mingling with each other and loving each other. It would be great if our human society was as peaceful and beautiful as a flowerbed of wild grass. To do this, you must first love yourself and love others with the power of that love. Dandelions never envy roses.

Many people dream of roses in their lives. It seems that everyone in the world wants to look only at themselves, and it feels like they will live for themselves. I dream of such a rose. So what about dandelions? A corner of asphalt that no one looks at. Dandelions bloom even in small gaps. In a corner where there is little sunlight and not enough water. A dandelion blooms without anyone knowing it and spreads its seeds to make another dandelion. Splendor and monotony. We look back on ourselves through these two extremes.

Am I a dandelion? Is it a rose?

Or is it a dandelion that you want to be a rose? Is it a rose that you want to be a dandelion?

Many people deny themselves as dandelions and dream that they will be able to become roses through effort. However, what is really important is not the appearance of the rose on the outside. If I say that I am a dandelion, I have to be the most beautiful dandelion, a dandelion that the world can recognize. Dandelion with a rose in his heart. Is there any more beautiful life than this?”

https://m.blog.naver.com/terryjung21c/221200952489

From David Woogon Jung post:

What really matters

Emanating from that face

The light of love.

No matter how pretty you look

A face without the light of love

If you look at it for 10 minutes

You get bored right away.

Contrary

Even if it looks ordinary

A face filled with the light of love

The more you see it, the more you feel it.

The light of love

May others love me

Not the time to wish

When i love me

It is the light that comes out.

Self properly

Someone who knows how to love

Why do you want to resemble others

Would you be anxious.

Yourself

Someone who knows how to love

You too

You can love...

『The Dandelion does not envy roses』

100-year-old philosopher, professor Kim Hyung-seok

 Actually he is now 102 years old, Korean style.

All Korean texts are translated by Google. I think is a good translation.

내 나이 100세. 

감회가 가슴에서 피어오른다. 

산과 자연은 

태양이 떠오를 때와 

서산으로 넘어갈 때 

가장 아름답다. 

인생도 

그런 것 같다. 

100세에 

내 삶의 석양이 찾아들 때가 왔다. 

아침보다 

더 장엄한 빛을 발하는 

태양을 

바라보고 싶은 마음이다 

...

바로 

언덕 아래에는 

내가 즐겨 올려다보곤 하는 

활엽수가 있다. 

봄철이 되니까 

잎사귀가 대부분 떨어져 있었다. 

싹이 피기 위해서는 

자리를 양보해야 하고, 

낙엽이 되어서는 

다른 나무들과 숲을 자라게 하는 

비료가 돼야 한다. 

모든 인생과 나도 

그래야 하듯이 ...

- 백세 일기, 김형석 교수

I am 100 years old.

Feelings bloom in my heart.

Mountains and nature

When the sun rises

When going to Seosan

The most beautiful.

Life too

It seem to be like that.

At the age of 100

The time has come for the sunset in my life.

Than in the morning

More magnificent

The sun

I want to look at it

...

Immediately

At the bottom of the hill

I enjoy looking up

There are broad-leaved trees.

Because spring comes

Most of the leaves were off.

In order to sprout

You have to give up your seat,

In fallen leaves

Other trees and forests

It should be fertilizer.

All life and me too

As it should be...

-Baekse Diary, Professor Kim Hyungseok

더불어 산 것은 행복을 남겼다.

인간은 사회적 존재니까.

이웃과 사회를 위해 베푼 사랑은 남아서

역사의 공간을 채워준다.

가장 소중한 것은

마음의 문을 열고

감사의 뜻을 나누며

사랑을 베푸는 일이다.

더 늦기 전에 해야 할

인생의 행복한 의무이다.

...

사랑을 나눈 제자들이 없었다면

오늘의 나도 존재하지 못했을 것이다.

내 존재 자체가

사랑이 있는 삶의 한부분이다.

얼마나

선하고 아름다운 세상인가.

내 인생 모두가

사랑으로 이루어진 존재다.

다시 한 번

옛날로 돌아 갈 수 있다면

많은 사람을

사랑해야겠다 ...

- 백세 일기, 김형석 교수

Living together left happiness.

Because humans are social beings.

The love we gave for our neighbors and society remains

It fills the space of history.

The most important thing

Open the door of your heart

Sharing gratitude

It's about showing love.

What to do before it's too late

It is a happy duty in life.

...

Without the disciples who made love

Even today's me would not have existed.

My very existence

It is a part of life with love.

how much

Is it a good and beautiful world?

All of my life

It is a being made up of love.

Once again

If I can go back to the old days

Many people

I have to love...

-Baekse Diary, Professor Kim Hyungseok

100세 이후 여생에 필요한

생활비는 남겨두었다.

오래 살기 위해서라도

주어지는 일을 계속해야겠다.

열심히 벌어서

내 힘으로 살다가

남는 재산이 생기면

필요한 곳에 주고 가려 한다.

재산은

소유하기 위해 있는 것이 아니다.

값있게 쓰기 위해 주어진 것이다.

참다운 의미의 부자는

많이 가진 사람이 아니라

사회에 많이 주는 사람이다.

남은 세월

열심히 일하겠다.

수입이 생기면

나를 위해서는 적게 갖고

이웃을 위해서는 많이 주는 생활을

이어가기로 하자 ...

- 백세 일기, 김형석 교수

Necessary for the rest of life after age 100

Living expenses were spared.

Even to live long

I will continue to do what is given.

Earnestly

Live on my own

When there is a surplus of wealth

I try to give it to where I need it.

Fortune is

It is not something to own.

It is given to make it worthwhile.

The rich man in the true sense

Not a person who has a lot

He is a person who gives a lot to society.

Remaining years

I will work hard.

When you have income

Take less for me

A life that gives a lot for neighbors

Let's continue...

-Baekse Diary, Professor Kim Hyungseok

먼 길을 떠나는 사람은

많은 짐을 갖지 않는다.

높은 정상에 오르기 위해서는

무거운 것들은 산 아래 남겨두는 법이다.

정신적 가치와 인격의 숭고함을 위해서는

소유의 노예가 되어서는 안 된다.

소유는

베풀기 위해 주어진 것이지

즐기기 위해 갖는 것이 아니다.

...

지금의 나이가 되어

깨닫는 바가 있다.

내가 나를 위해서 한 일은

아무것도 남기지 못했다.

지난 99년을

이웃들의 도움과 사랑으로 살아왔는데

한 책임을 잘 감당했다고 해서

고마운 마음과 뜻을 전해온다.

‘공수래공수거’라는

말 그대로이다.

- 백세 일기, 김형석 교수

Anyone who goes a long way

You don't have a lot of luggage.

To get to the high top

Heavy things are left under the mountain.

For the spiritual value and the sublime character

You must not be a slave to possessions.

Possess

Given to give

It's not something you have to enjoy.

...

At the present age

I have something to realize.

What i did for me

Nothing left.

Past 99 years

I have lived with the help and love of my neighbors

Just because he took one responsibility well

We convey our gratitude and will.

Called “airborne air collection”

It is literally.

-Baekse Diary, Professor Kim Hyungseok

그리운 고향에 갈 수는 없지만

마음 둘 고향이 있어 감사한 일이다.

지금은

가족과 나를 기억해 주는 사람들이

생일을 축하해 주지만

내가 세상을 떠나게 되면

기일을 기억해 줄 것이다 ...

- 백세 일기, 김형석 교수

I can’t go to my nostalgic hometown

I am grateful that I have a hometown to put my heart on.

Now is

People who remember me and my family

Happy birthday

When I die

Will remember the date...

-Baekse Diary, Professor Kim Hyungseok

말을 잊어버리는 데도

순서가 있다.

고유명사, 보통명사, 형용사, 부사, 동사

순으로 기억이 안 난다.

이름이나 전화번호를 먼저 잊어버린다.

형용사를 잊기 때문에 문장 표현이 줄어든다.

동사는

끝까지 잊어버리지 않는다.

배가 고프다든지, 머리가 아프다는 말은

죽을 때까지 뒤따른다. (중략)

'우리가 그렇게 오래 살았나'

하면서 놀라는 표정이었다.

나는 그런 얘기를 하면서

함께 웃기는 했으나

눈시울은 뜨거워졌다.

왜 그런지 친구가

조금씩 멀어지는 것 같았다.

나도 그렇게 되겠지만 ...

- 백세 일기, 김형석 교수

Even though I forgot to say

There is an order.

Proper nouns, common nouns, adjectives, adverbs, verbs

I can't remember in that order.

Forget your name or phone number first.

Sentence expression is reduced because adjectives are forgotten.

The verb is

Don't forget to the end.

To say that you’re hungry or your head hurts

Follows until death. (syncopation)

'Have We Lived That Long?'

It was a surprised expression.

I'm talking about that

Although we were laughing together

My eyes became hot.

A friend who knows why

It seemed to be gradually moving away.

I will be like that too...

-Baekse Diary, Professor Kim Hyungseok

나는 깊은 고뇌에 빠졌다.

신사 참배를 하며 학교에 머무를 것인가,

거부하고 떠날 것인가.

같은 반 윤동주는 만주 간도로 떠났고

나는 자퇴했다.

고향 교회의

김철훈 목사와 장로들이

신사 참배를 거부한 죄로

고문당한 사실을 알고 있었다.

신앙적 양심과 애국심을

포기할 수 없어서였다.

나도 그 길을 따라야 한다고

결심한 것이다 ...

- 백세 일기, 김형석 교수

I was in deep agony.

Will you stay at school while visiting a shrine?

Will you refuse and leave.

The same class, Yun Dong-ju, left Gando Manju

I dropped out.

Hometown church

Pastor Chul-Hoon Kim and the elders

For refusing to visit a shrine

I knew I was tortured.

Religious conscience and patriotism

It was because I couldn't give up.

I have to follow that path too

I made up my mind...

-Baekse Diary, Professor Kim Hyungseok

하나님,

저에게 건강을 주셔서

중학교에도 가고 오래 살게 해주신다면

제가 저를 위해서는 일하지 않고

하나님의 일을 하겠습니다.

- 열네 살 김형석 교수의 기도

God,

For giving me health

If you let me go to junior high school and live a long time

I don’t work for me

I will do God's work.

-Prayer of 14-year-old Professor Hyung-Seok Kim

올해로 102세를 맞은 철학자이자 수필가 김형석 교수님이 kbs 아침마당에 출연하여 좋은 이야기를 들려주셨습니다!

지금도 대중교통을 이용하고

코로나 전에는 매주 수영도 하시며

건강한 삶을 가꿔나가고 있는 김형석 교수님. 

삶의 의미를 찾는 방법으로 '일기 쓰기'를 추천하셨는데요, 

김영사에서 나온 책이 바로 <백세 일기>입니다😃

"지금의 나이가 되어 깨닫는 바가 있다. 내가 나를 위해서 한 일은 아무것도 남기지 못했다. ‘공수래공수거’라는 말 그대로이다. 더불어 산 것은 행복을 남겼다. 인간은 사회적 존재니까. 이웃과 사회를 위해 베푼 사랑은 남아서 역사의 공간을 채워준다. 가장 소중한 것은 마음의 문을 열고 감사의 뜻을 나누며 사랑을 베푸는 일이다. 더 늦기 전에 해야 할 인생의 행복한 의무이다."

_김형석, <백세 일기>에서

From https://www.facebook.com/permalink.php?id=125525084189103&story_fbid=4922351937839703

Professor Hyung-Seok Kim, a philosopher and essayist who turned 102 this year, appeared at KBS's morning and told a good story!

I still use public transportation

Before corona, he also swims every week

Professor Hyung-Seok Kim is leading a healthy life.

He recommended 'writing a journal' as a way to find the meaning of life.

The book from Youngsa Kim is <Baekse Diary>😃

“As I am now, I realize that what I have done for me has left nothing left. It is literally the phrase' aircraft collection.' Living together left happiness. Because human beings are social beings. The love I gave for neighbors and society remains. It fills the space of history. The most important thing is to open the door of your heart, share your gratitude, and show love. It is a happy duty in life that you must do before it is too late."

_Kim Hyung-seok, in <Baekse Diary>

From http://www.koreaherald.com/view.php?ud=20190820000622

Widely known as the “100-year-old philosopher,” professor Kim Hyung-seok recently published a collection of essays that delves into the meaning of life.

Kim, 100 this year by Korean age, was born in 1920 in Pyongyang, which is now the capital of North Korea. He studied philosophy at Sophia University in Tokyo. After Korea’s liberation from Japan in 1945, he taught at a local middle and high school in Seoul and eventually joined Yonsei University. He is now a professor emeritus of the university. 

Kim made a name for himself as a philosopher who deeply praises love and life. Eager to introduce philosophy to the wider public, he has published around 70 books, contributed to newspapers and delivered public lectures.

On Aug. 10, Kim published a collection of essays titled “100-year-old Philosopher’s Stories About Philosophy, Love,” a follow-up to “100-year-old Philosopher’s Stories About Life, Hope,” published in May. The books include Kim’s essays from the 1960s.

“Writings about politics or problems connected to the times disappear fast, but writings about humans or ethics last for a long time,” the author said at a press event Tuesday in central Seoul.

He dropped out of middle school for refusing to worship Japanese shrines, along with poet Yoon Dong-ju. Kim went to a library instead, and read all types of books.

“I read alone from 9 a.m. to 5 p.m. That year was very helpful for me. Returning to school, I felt that I knew more than the teacher on some matters. Unfortunate experiences are not all bad,” he said.

Based on his experiences, Kim published the essays about love and eternity -- topics he would like to talk about with younger generations.

Kim thinks that at the end of every question, there is love. He often borrows from French philosopher Descartes, cribbing, “I love; therefore I am.”

In the essays, Kim concludes that the most thoughtful, meaningful ideas come from conversations within oneself, touching on younger generations who tend to connect with others all the time through channels like social media.

Early this year, Kim turned 100, though he has been known as a philosopher of almost 100 years for a while. However, “coming of age,” did not have as great an impact as Kim expected.

“Until the day before my birthday, I was 99. But just one day after, I became 100. I do not really feel like I am 100,” he said. “If someone asks me how old I am, I will just tell the person to think of my age by my looks.”

But that does not mean the 100th birthday was not meaningful to Kim.

“At the age of 100, I do not wake up in the morning thinking, ‘How will I live this day?’ I wake up thinking, ‘It would be nice if I can wrap up today’s given work.’ I begin a day differently from younger people. That is the big difference,” he said. 

Kim continues to make public speeches without notes while standing onstage. He has given more than 150 speeches so far this year. He also writes his books himself with ink on paper.

“I tell those who are over 50, the period between 60 and 90 is important because it is when people achieve results in life,” he said. “I hope young people have the courage to change the world themselves.”

Masa festivă de ziua mea de naștere

 Înainte de a începe să mâncăm felurile pregătite pentru mesele festive soțul meu mă întreabă ”ai făcut poze?” ca să nu intru în panică văzând că se golesc platourile și eu nu le-am imortalizat pentru vecie (cred eu)

Am avut două feluri de sardinele marinate, unele simple și altele picante. Pe platou nu s-au putut deosebi, dar gustul a fost diferit.

Mie îmi plac mult fructele de mare, în special mini caracatițele, moscardini pe numele lor italienesc, pe care le-am folosit din plin ca ornament.

De data asta am pregătit ceva mai puține platouri și feluri dar tot mai avem din ele și la ora asta. Dacă vă veți uita la toate pozele veți observa că trei platouri par identice, cu mici variații de culoare. E vorba de cele cu ardei iuți umpluți cu cremă de brânză (de la Cora Lujerului) și trei feluri de salam: Sinaia, Chorizo și Potcoava vândute ca atare la Mega Image.

Pe unul din platouri am pus alternativ măsline cu ardei iuți Piri-Piri (ia gura foc) și ouă marinate în sos de soia și zeamă de lămâie. Au culorile și forma atât de asemănătoare încât pur și simplu nu ne-am dat seama ce am luat de pe platou decât atunci când am băgat în gură.

Am reușit să-mi satisfac și o fiță mai veche, de a aranja alternativ ouă de prepeliță fierte și mini mozzarella, care u culoare și formă asemănătoare. Mi s-a părut nostim (funny cum le place americanilor să zică).

Sarmalele le-am cumpărat gata făcute de la restaurantul cu autoservire Rustic din cadrul hipermarketului Cora Lujerului.

La friptură am făcut o greșeală de dozaj, prea mulți cartofi dulci pentru câtă carne a fost. Am preparat-o la multicooker Tefal One Pot, după ce în prealabil am rumenit carnea pe aragaz. În 30 de minute din momentul în care s-a produs presiunea necesară a fost gata.

În loc de tort am avut găluște cu prune (congelate, de la supermarket) și a trebuit să fac o doză de insulină rapidă pe lângă cea retard ca să revin la valoarea controlată a glicemiei, dar nu mi-a părut rău. Atâta doar că nu pot să repet asta de câte ori am chef de ceva dulce. Dar odată pe an e ziua mea de naștere!

Testează starea creierului tău.

 Test care ar putea da indicații despre starea mintală.

1. Dacă vezi doar o față starea e foarte rea.

2. Dacă vezi 5 animale nu e rău, dar e loc de mai bine. Trebuie să iei măsuri.

3. Dacă vezi 9 animale creierul este normal.

4. Dacă vezi 14 animale e foarte bine.

5. Dacă vezi mai mult de 16 animale felicitări, starea este foarte bună.

A picture can test your brain health and whether you have Alzheimer's disease. This is an observation test picture. Share this picture with the elderly at home, and let the elderly test it. It depends on how his brain health is, because the most worried thing for the elderly is that they are afraid that they will develop Alzheimer's disease, which is a common disease among the elderly.

　　In the picture below, how many animals can you see?

　　The results of the test are as follows:

　　1. You can only see people, which means that there are problems with your observation of things, the health of your brain is worrying, and the risk of suffering from Alzheimer's disease is very high.

　　2. You can see 5 animals. Although your brain condition is not that bad, but the condition is not very good. You need to pay more attention and improve it.

　　3. You can see 9 animals, which shows that your brain health is normal.

　　4. You can see 14 animals. Your brain health is very good. Keep it up.

　　5. If you can see more than 16 animals, then you must congratulate you, your brain health is very good.

https://www.163.com/dy/article/G3ML5A71053717B6.html

Ale tinereții valuri.

 Nu-mi pot stăpâni râsul când îmi amintesc întâmplarea asta. S-a desfășurat în studenție, perioada cea mai frumoasă din viața mea, pe parcursul mai multor ani.

A început în anul întâi când, după o sesiune dulce-amară (9 la fizică și 5 la Chimie Anorganică, singurul 5 din toată facultatea, nici măcar 6 nu am mai luat, doar de la 7 în sus, ba chiar am avut o sesiune, ultima, cu 10 pe linie) am ajuns la Predeal, în tabără.

Acolo se organizau tot felul de acțiuni distractive, între altele niște concerte la care se produceau doi bolivieni, Mario și Eduardo. Mario era frumușel și simpatic, dar tare afemeiat, ne-a făcut curte la mai multe fete din acea tabără. 

S-a terminat vacanța și tabăra, am plecat fiecare la căminele sau casele noastre. Noi locuiam atunci la căminul de lângă Operă, câte 4 în cameră. Nu era prea plăcut în sesiune, dar am terminat anul cu bine. Băieții nu au fost așa norocoși ca noi, au stat cam 20 într-o cameră, în alt cămin.

În anul doi am fost mutate la Grozăvești. Un fel de garsoniere cu două paturi, două mese, o chiuvetă, două dulapuri, două veioze, ce mai, lux. În același complex locuiau și studenții străini de la Institutul de Petrol și Gaze, aflat atunci în spatele Sălii Dalles, fiecare cu câte un student român care să-l ajute să învețe mai repede limba.

Atunci mi-am adus aminte de Mario și când i-am aflat numele complet) îl știu și acum, e lung tare, dar nu vi-l spun) și numărul camerei în care locuiește am decis, împreună cu alte colege, să-i jucăm o farsă. Am compus o scrisoare înflăcărată de amor, am semnat-o Victoria Ionescu, am dat altă adresă și am trimis-o. Fetele au stat la pândă să vadă dacă apare vreun plic pe acel nume pe masa unde se depuneau scrisorile pentru locatare dar nu au văzut nimic.

Atunci m-au îndemnat să mai scriu o scrisoare, și apoi încă una... nu mai știu exact numărul lor. Văzând că Mario tace ca porcul în păpușoi la un moment dat ne-am plictisit de joaca asta. 

În anul III am fost mutate în blocul vecin cu cel în care stăteau băieții de la Petrol. S-a dezvoltat atunci un sistem de comunicare inedit, cu scris pe geam. Se puneau întrebări de genul ”cum te cheamă?” ”vrei să mergi la plimbare?” etc. Colega mea de cameră, care avea în acel bloc un prieten român cu care apoi s-a căsătorit, l-a acostat la un moment dat pe Mario, spre marele meu amuzament. I-a spus că îi place mult de el și că o cheamă Victoria.

În momentul acela m-am supărat, am plecat din cameră, ea a venit după mine și a promis că nu va continua jocul. După câteva luni, când deja uitasem de farsă, am fost chemată în hol de Mario care a bâiguit ceva despre niște notițe care i-ar trebui și pe care numai noi, cele de la chimie. le-am fi putut avea.

Dacă ar fi fost la Facultatea de Tehnologie, care se ocupa cu chimia petrolului, poate ar fi fost plauzibilă cererea lui, dar el era la Foraje și bineînțeles că nu i-am dat nici un caiet. A mai trecut un an și prin anul patru iar m-a chemat Mario în hol și m-a luat la fix ”tu ești Victoria Ionescu care mi-a trimis scrisori”.  M-a bufnit râsul și l-am aprobat.

Nu m-a crezut, a vrut dovada, așa că ne-am strâns iar colegele și, ca de obicei, eu am compus scrisoarea iar ele s-au amuzat copios. I-am trimis-o și atunci mi-a povestit că după ce a primit primele scrisori a căutat pe numita Victoria Ionescu, care chiar exista în acel bloc și era studentă la filologie. Biata fată a fost uluită, i-a adus caiete, i-a scris ceva pe o hârtie, i-a arătat că nu e scrisul ei. Ba chiar a început să plângă pentru că ea avea logodnic și Mario îi punea relația în pericol.

Ce l-a necăjit cel mai tare pe Mario e că eu scriam că trec pe lângă el dar el este mai rece ca un bloc de gheață. ”Eu rece?” întreba el revoltat, iar eu râdeam.

Mario a plecat în țara lui iar eu am rămas să slujesc patria, dar cum v-am spus, tot mai râd când îmi amintesc de farsa respectivă. Iar când s-a mai întâmplat să sufăr din dragoste mi-am zis că așa îmi trebuie dacă mi-am bătut joc de băiat. Doar se știe că totul se plătește în viața asta, și bine, și răul.

 

The Leopard of Kilimanjaro

Citesc cu mult interes și plăcere un adevărat roman compus din povestiri despre vânătoare scris ca explicații ale tablourilor pictorului John Seerey-Lester.

http://www.seerey-lester.com/johnhunts2-22.html

Tabloul ”One dog night” povestește despre un leopard de pe muntele Kilimanjaro și asta mi-a adus în minte un cântec drag inimii mele, ”The Leopard of the Kilimanjaro” (킬리만자로의 표범) By 조용필

Iată descrierea tabloului:

As light turns to dark, a male leopard cautiously follows a well-worn path in the shadow of Mount Kilimanjaro. The cat has been here before, perhaps as recent as last night. As it slinks in and out of the long grass at the side of the trail, it passes the familiar dimly glowing lights of a nearby village. The cat continues on its seemingly purposeful mission. It frequently stops to sniff tracks and check out its surroundings. Native voices, possibly herdsmen, fade away as the cat continues on its way, but now walking closer to the ground. It stops and crouches low, it peers through the grass and watches the comings and goings of an unfamiliar tented camp. Patiently it waits. The fires still blaze all around the camp, but the strange voices are silent. The bright cold moon illuminates the scene as the leopard with characteristic stealth slinks towards the camp. It approaches one tent and silently circles it once before its attention is drawn to another. Still creeping low to the ground undeterred by the flickering light of the fires, it picks up its pace and, with the feline audacity, common only to leopards, it rushes through the open flap of the tent and in a flash, steals away with its chosen prey and disappears into the night. The year is 1903; the place is German East Africa (later Tanganyika, now Tanzara). The camp is that of two hunters, a young Austro-Hungarian sporting gentleman and an old African military man. The men had pitched their tents about one hundred yards apart and were there to hunt elephant in the area that was soon to be a protected reserve. The old African owned a bulldog, named Simba. He loved his dog and it went everywhere with him. It would sleep under the bed in his tent. This night however, his massive loyal companion was snatched from beneath him with unbelievable speed by the marauding leopard. Although the leopard was forced to eventually drop its quarry by the pursuing hunters, the poor dog was killed

Versurile cântecului, traducerea în engleză de pe You Tube

[narration]

Have you ever seen a hyena which roams around the foot of the Mountain, searching for something to eat.

It always seeks the putrid flesh of dead animals.

I don't want to be a hyena, but a leopard.

I want to be the leopard which climbs to the top of the snow-covered Kilimanjaro, starves, and then freezes to death.

[narration]

Sometimes I become great when I awake, and sometimes I become shabby when I awake.

Now I am resting for a while at a dark corner of the Earth.

My existence cannot be traced in any light of the city full of ambitions.

What does it matter even if I am thoroughly dumped alone in the center of this large city?

For there was a man called Gogh, who lived a more miserable life than me.

[song]

I can't come to this world like a wind and leave it like a droplet of dew.

I have to leave my trace behind.

Even though I may disappear totally like a strand of smoke,

I will burn like a brilliant flame.

[song]

Don't ask me.

Don't ask me why I struggle so hard to climb such a lofty place.

What if there is no one who understands the blazing soul of a solitary man?

[narration]

When you feel your life is empty and lacking,

there is nothing to solace you in this poor world.

But they say what makes such a poor world look rather beautiful is love.

They easily say that, because they don't understand that love makes one absolutely solitary.

They easily say that, because they don't realize that the deeper the love, the deeper the solitude.

[narration]

You said you loved crickets.

I also love crickets.

You said you loved lilacs.

I also love lilacs.

You said you loved nights.

I also love nights.

And I also love what is splendid in one aspect and desolate in another, and is filled in one aspect and void in another.

Cheers to my youth!

[song]

To love is to become lonely because you put your fate at stake.

Because everything is put at stake, you feel lonely.

Both love and ideal demand everything.

To put everything at stake is to be lonely.

[song]

Love is the heart-breaking passion which entails parting.

What is left at the end of the passion?

To love is not to regret even in the case that everything is lost.

Only after that, you can say you had a love.

[narration]

No matter how deep the night is,

I will stand as a streak of light.

No matter how barren and scorched the soil is,

I will stand as the pure sound of a stream of water.

Even though the intense storm sweeps away grass and trees,

I will stand as a tree which is not broken.

The reason why I live now in this world is

that the 21st century needs me desperately.

[song]

Is that cloud or snow, over there at the lofty peak of the Kilimanjaro?

Today also I will climb with a backpack on my back.

Shaking hands with the solitude encountered in the Mountain,

I will become the Mountain at the spot.

--------------------------------------------------------------------------------------------

The lyrics, written by Yang In-Ja (양인자), were inspired by the short story, "The Snows of Kilimanjaro," by Earnest Hemingway.

Cho Yong-Pil was awarded the Medal of Culture by the Minister of National Resources and Tourism of Tanzania Government, Zakia Meghji, on September 26, 2001, for promoting the Mount Kilimanjaro through this song in Korea.

https://youtu.be/_66W8Erw6JA

Când am luat eu foc...

Mi-am amintit cum a fost când am luat eu foc, în laborator. Cu foarte puțin timp înainte auzisem la radio că sondorii români, când era erupție și lua sonda foc, se tăvăleau pe pământ să se stingă.

Am ieșit în mare viteză pe ușă, cu părul încă arzând. lepădând de pe mine halatul care ardea și el, rupând nasturii bluzei ca s-o arunc și pe ea, fără să-mi pese dacă mă vede cineva și dacă judecă în vreun fel ce fac. Ideea era să ajung la pământ și să mă tăvălesc, pentru că ieșisem efectiv dintr-o mare de flăcări.

Afară am văzut că deja nu mai ardeam și m-am întors să dau cu apă rece pe mine, știam deja că e cel mai bun prim ajutor, apoi am dat cu spirt. La spital mi s-a spus că a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut și că asta mă va ajuta să mă vindec mai repede. Asta și tinerețea.

Dar tot am stat 10 zile în spital și mi-a luat mai mult de o lună ca să se vindece toate arsurile.

Ce verde era valea mea - Marele viscol din februarie 1954.

Îmi amintesc cum treceam direct peste garduri să ajung la școală, cum stăteam cu lampa aprinsă în casă ziua namiaza mare pentru că geamurile erau acoperite de zăpadă, că ne dădeam cu sania pe derdelușul de pe casă până-n stradă...

Viscolul a început în 4 februarie, cam în jur de 20 martie am plecat la București, treceam printre adevărate ziduri de zăpadă, cel puțin cât trenul.

Un unchi era concentrat în armată, i s-a terminat stadiul chiar atunci, a venit, împreună cu un camarad, 100 km pe jos prin viscol, ghidându-se după calea ferată...

Tatăl meu lucra de acasă (nimic nou sub soare) făcea niște devize și se plângea că i-au înghețat genunchii stând la masă, pe scaun, deși soba duduia. Norocul nostru că aveam acces din casă la cămara unde erau depozitate lemnele.

În București armata a fost baza, vai de sărmanii soldați... ei făceau tunele prin zăpadă, ei aprovizionau populația cu alimente ducându-le în ranițe, pe schiuri.

Mai târziu, la inundațiile catastrofale din anii 70 tot armata... care atunci era obligatorie.

 ”Anul 1954. Din Arhiva Agerpres. O locomotivă cu aburi, la intrarea în Gara de Nord după marele viscol din luna februarie. Foto Dumitru Covaci”

The Bull and The Bear

Once upon a time there lived a bear in a cave deep in the woods. Nearby was a meadow in which a farmer kept his cattle — and one large, ferocious-looking bull. Each day the bear hid at the edge of the woods, watching the bull. The bear was known as the strongest, most fierce creature for miles around. No other beast in the forest dared to tangle with him. As the bear watched the bull peacefully gazing, he wondered which one of them would win a test of strength. He thought about this for many days. Then one morning he decided to challenge the bull to a fight to the finish.

The bull had just chomped down on a fresh clump of clover when he looked up and saw the bear barreling across the meadow toward him. He stopped chewing. The red flag of danger popped up in his head. The bear skidded to a halt in front of him. The bull lowered his head menacingly, his sharp horns aimed right for the bear’s throat. For long moments they stood in place — eyeball to eyeball — neither one of them moving. Finally the bull grew tired of the stare-down and asked, “What do you want, Bear?”

“I want to fight you,” growled the bear.

“Why?” asked the bull.

“Because, I want to prove that I am a stronger and better fighter than you are.”

The bull laughed. “I thought you really wanted something. You can’t possibly win against me. I have sharp horns that can cause terrible injuries.”

“And my claws are sharp and quick,” the bear shot back. “I have defeated many an enemy — anyone who would harm my cubs or take away my mate. I am the king of the forest!”

“Then go back to the forest,” the bull bluntly advised. “This is the meadow.”

The bear blinked in surprise. “I beg your pardon…”

“I mean, what’s the point of me fighting with you?” the bull asked. “What would that prove? We are not enemies. I have not harmed your cubs or taken your mate.”

“It would prove that I am the strongest.”

“Okay,” said the bull, smiling. “I’ll buy that. You are strongest. Now leave and let me graze in peace.”

“Just one cotton-pickin’ minute. What do you mean by that?” The bear raised a club-like paw. “I will tear you to shreds. Defend yourself.”

“What you do is up to you,” the bull answered calmly. “But if you do, what will all your friends — the ones who are watching us right now — think about you?”

“They will think that I am the strongest,” yelled the frustrated bear.

“I don’t think so. I do not choose to fight you just because you choose to fight with me. I would only fight to defend one of the cows in my care. If you attack one of them, then I’d be obliged to give you a good lashing.”

“I can’t attack them,” protested the bear. “They can’t fight back. There would be no victory to it.”

“Exactly,” answered the bull. “But what if you did? And what if I should try to defend them? What if something should happen to me? Who would protect them then? You? Would you trust me to protect your cubs if something happened to you? What would happen to your family if you lose the fight?”

“I never thought of that,” said the bear.

“Go back into the woods, Bear,” said the bull as he turned to walk away. “Live in peace. And I will stay in the meadow and do the same.”

The bear turned toward the woods. He had come spoiling for a fight — to prove which one was the strongest. But he had learned an important lesson from a very wise bull. In peace, there are no losers.
*****************************************
Starting a quarrel is like breaching a dam; so drop the matter before a dispute breaks out. (Proverbs 17:14 NIV)