duminică, 22 martie 2026

Poveste cu tâlc - Pacient în România.

 Am (re)găsit pe Facebook o poveste cu tâlc care are legătură cu o anumită perioadă din viața mea. Am să copiez povestea așa cum am găsit-o acum, apoi și considerațiile mele pe marginea ei:

Ai avut vreodată un moment în viață în care ai spus:

„De ce mi se întâmplă mie asta?”
Și, după un timp… ai realizat că, de fapt, acel moment te-a salvat?
Nu tot ce ți se întâmplă rău este rău.
Și nu tot ce ți se întâmplă bine… este chiar bine.
Ca să înțelegeți ce vreau să spun,
vreau să vă povestesc o poveste veche din Asia, pe care am auzit-o de la unul dintre cei mai respectați preoți budiști din Mongolia.
Se spune că era un fermier care trăia într-un sat mic, liniștit, împreună cu fiul lui.
Nu avea mult. Doar o bucată de pământ și un singur cal — dar acel cal era totul pentru el. Cu el muncea, cu el își ducea traiul.
Într-o dimineață, calul a dispărut.
Când au aflat, oamenii din sat au venit repede la el.
Unii clătinau din cap, alții aproape îl plângeau:
„Vai de tine… cum o să te descurci acum?”
„Fără cal nu poți munci.”
„O să-ți fie foarte greu…”
Pentru ei, era clar: o nenorocire.
Dar fermierul i-a ascultat calm și a spus doar atât:
poate.
După câteva zile, spre surprinderea tuturor, calul s-a întors.
Dar nu singur… ci cu încă șapte cai sălbatici după el.
Satul a prins din nou viață.
Oamenii au venit iar la el, de data asta zâmbind:
„Ai văzut? Ce noroc pe tine!”
„Dintr-un cal, ai acum opt!”
Dar fermierul a spus la fel de liniștit:
poate.
Fiul lui, entuziasmat de toți acești cai, a vrut să îmblânzească unul dintre ei.
Calul era puternic și sălbatic. L-a aruncat la pământ.
Băiatul și-a rupt piciorul.
Din nou, oamenii au venit:
„Ce ghinion…”
„Tocmai acum, când aveai atâta noroc…”
Fermierul i-a ascultat și a spus, ca de fiecare dată:
poate.
Nu a trecut mult timp și a început războiul.
Soldații au venit în sat și au luat toți băieții tineri.
Plânsete, frică, familii despărțite.
Fiul fermierului nu a fost luat.
A rămas acasă… pentru că avea piciorul rupt.
De data aceasta, oamenii nu au mai spus nimic.
Au înțeles singuri.
Poate că asta e viața.
Nu vine cu explicații pe loc.
Nu ne spune imediat dacă ceva este bine sau rău.
Unele lucruri care dor astăzi
ne pot proteja mâine.
Și unele lucruri care par „noroc”
nu sunt chiar ceea ce credeam.
De aceea, încerc și eu să nu mă mai grăbesc.
Și, uneori, când nu înțeleg ce mi se întâmplă…
îmi spun simplu:
poate.
Nomin Damdin”

Am înțeles foarte bine tâlcul acestei povești după ce m-am operat de cancer. Atunci am hotărât să mă pensionez, întâi de boală, apoi definitiv. Nu a trecut mult și laboratorul nostru iar s-a mutat (se mai mutase de trei ori), cu toate neplăcerile care vin odată cu asta, undeva la marginea orașului, unde aș fi ajuns destul de greu.
Dar după alt timp, nu prea mult, întreprinderea a dat faliment. Aveam peste 50 de ani, ar fi fost problematic să mai găsesc ceva de lucru iar dacă eram sănătoasă era destul de greu să mă pensionez.
Deci cei care m-au căinat că mi s-a întâmplat o nenorocire că m-am îmbolnăvit de cancer nici nu știu că pentru mine asta a fost de fapt cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla în împrejurările de atunci.
În plus am fost operată de unul din cei mai buni doctori oncologi din țară, Valeriu Șaptefrați, care a decedat nu mult timp după ce m-a operat, fie-i țărâna ușoară și recunoștința mea veșnică.

Hepatita - Pacient în România

 Anca era clasa V-a. Se simțea foarte rău, așa că am dus-o la medic, la Policlinica Sahia, de care aparțineam. Diagnosticul: răceală severă. Am urmat indicațiile primite dar copilul se simțșea în continuare rău. După două zile am observat că albut ochilor e gălbui și am știut imediat despre ce este vorba: Hepatită. Știam că este boală cu declarare obligatorie și am anunțat la telefon pe cei de la policlinică. A venit doctorița Mirică. care ne-a certat că nu ne-am dat seama mai devreme despre ce boală suferă copilul.

Încă nu mi-a trecut frustrarea de atunci. Deci noi fusesem la doctor, primisem un diagnostic greșit și tot noi eram de vină? De fapt medicul avea o scuză, se întâmplă uneori ca hepatita să debuteze ca o falsă răceală, de asta am și decis să prezint aici aceste amintiri. De aceea este necesar să se controleze culoarea urinei și a fecalelor. Dacă urina este foarte colorată iar fecalele decolorate, aproape albe, diagnosticul de hepatită este aproape sigur, analizele o vor confirma. Asta ne-a reproșat doctorița, dar copilul fiind mare, nu m-am gândit să fac acel control, care îmi semnalase hepatita cu zece ani în urmă când cea mare, Diana, avea sub trei ani.

A venit salvarea, a dus-o la Spitalul Colentina și am început naveta acolo. Cu anumite ”atenții” oferite asistentei am reușit să îmi văd fetița zilnic. La finalul primei săptămâni asistenta m-a sfătuit să merg la șeful de secție și să cer o învoire pentru vizite zilnice, ceea ce am și făcut. Șeful m-a ascultat cu înțelegere, i-am spus că fetița e mai delicată și are nevoie de o atenție specială, și sm obținut biletul, fără nici o ”atenție” fașă de dumnealui și, desigur, fiind scutită de ”atenții” către asistente. Condiția a fost să nu merg în weekend, când erau zile de vizită în spital.

I-am dus fetiței, la cererea ei, cartea și caietul de matematică și apoi, recuperând ceea ce se predase în timpul absenței ei fata a terminat clasa V-a și mai târziu tot ciclul gimnazial cu zece pe linie, ca șefă de promoție. Acum este doctor în matematică și lector universitar în Cork, Irlanda.

sâmbătă, 14 martie 2026

Ce verde era valea mea - Autobuz

 Chiar dacă ne-am cumpărat primul automobil în 1985 în viața mea am călătorit mult cu mijloacele de transport în comun, mai ales că nu am carnet de șofer. Bineînțeles că am multe amintiri legate de acest subiect dar acum voi recurge doar la două dintre ele, ambele legate de autobuze. Una e mai tristă, alta mia veselă.

În primii ani de serviciu am lucrat într-un laborator aflat în apropierea Institutului Meteorologic. Ca să ajung acolo luam autobuzul de lângă Piața Scânteii, unde este acum capătul tramvaiului 41.
Tot de acolo luau autobuzul și cei care lucrau la IPRS Băneasa. Erau singurii călători din România pe care i-am văzut așteptând civilizat autobuzul stând la rând în ordinea sosirii.
Dar se găsea câte un șofer mai nesimțit, că altfel nu pot spune, care, ca să arate ce puternic e el, oprea autobuzul la oarecare distanță de rândul format, obligând călătorii să alerge în dezordine, fără să mai țină seama de rând, de teamă să nu rămână pe jos și să întârzie la serviciu.
Încă mă mai revoltă bădărănia și lipsa de civilizație a acelor șoferi. Sigur copiii lor s-au comportat la fel, rezultatele văzându-se până în ziua de azi.

Asta a fost cea mai tristă, prin consecințele asupra stării de azi a nației, ca să zic așa. Și una mai veselă:

Eram în autobuz și stăteam de vorbă cu cineva și deodată am exclamat "aoleu, trebuie să cobor aici!". Fusese o conversație animată, râsesem până în acel moment. Din grabă mi s-a prins tocul pantofului de scară și smucind am aterizat pe burtă. De acolo am întors capul spre autobuz și am anunțat "Am coborât!". Și-acum râd când îmi aduc aminte pentru că îmi imaginez ce au văzut ceilalți călători.


vineri, 6 martie 2026

De unde se inspiră AI.

 Am descoperit un site pornind de la o imagine de pe Facebook care mi s-a părut foarte interesantă. Am apelat la Google Lens ca să aflu autorul și de data asta, spre deosebire de alte dăți, a fost corect și mi-a spus că e generată digital de AI. Apoi, cum face de obicei, mi-a prezentat alte imagini pe teme asemănătoare. Una din ele mi-a atras atenția și am mers la sursă:

 : https://www.craiyon.com/en/image/ipkZT0tET2-ANAxOz78LnQ


Pe același site am găsit o altă imagine, despre care am fost sigură că știu sursa de inspirație:

https://www.craiyon.com/en/image/HsoQkDxWTWqnbZqR0KCiLA



Inițial am crezut că e un pictor din Singapore, Nick Helbig. Am deschis arhiva și după îndelungi căutări m-am lămurit că nu e aceasta sursa de inspirație. Am mai scotocit prin memoria mea destul de aproximativă și EVRIKA! mi-am dat seama că e vorba de pictorul suprarealist polonez Kopera.

Kopera și mai cum, m-am întrebat? Pentru că albumele mele de artă sunt arhivate cel mai adesea după prenume și nu după nume. Aici mi-a venit în ajutor motorul de căutare Google nu numai cu numele, ci și cu imagini din opera lui unde am găsit nu numai tabloul care a stat la baza imaginii generate de Craiyon ci și un altul asemănător, intitulat Heartbeat..



Craiyon is an AI art generator that transforms your text descriptions into unique images in seconds. Previously known as DALL·E mini, Craiyon lets you create anything from abstract art to photorealistic images – simply type what you want to see and let our AI bring it to life.