”Ce verde era valea mea” - Dulciuri

Unul dintre prietenii mei de pe Facebook, David Croitor, nu este doar un pictor deosebit de talentat, el e dăruit și cu un deosebit talent de povestitor. Povestirile lui despre copilărie, adolescență și tinerețe au luminat multe chipuri  și în mod sigur au adus cititorilor în amintire multe pățanii mai mult sau mai puțin asemănătoare. 

Povestea lui despre mersul la târg și înghețata cumpărată atunci m-a determinat să povestesc și eu o întâmplare care ar fi trebuit să mă marcheze pe viață, dar nu s-a întâmplat așa. 

https://www.facebook.com/croitor.david/posts/pfbid02meLu6cSgSrri1UbMQqUSwR5QpVs5RNktbF9tLCEpBoRDQ6P4cGn1pXALgAmNMS8cl

Tatăl meu știa cât de mult îmi plac dulciurile și că mamița nu reușea să mai dea musafirilor dulceață când veneau în vizită pentru că, indiferent unde o ascundea, eu o găseam și mai rămânea doar borcanul gol.

Auzise el de la un cofetar că acela le dădea ucenicilor să mănânce prăjituri până li se făcea rău ca să fie sigur că nu vor mai pofti în veci ceva dulce așa că m-a dus la Călărași, unde aveam niște rude, și la cofetărie mi-a cumpărat vreo 10 sarailii pe care le-am îndesat în stomac cu mare poftă.

Parcă văd și acum zidul unde le-am deșertat și îl aud pe el întrebându-mă dacă mai vreau o sarailie. ”DA” am răspuns eu cu convingere. M-a înjurat dar nu s-a supărat foarte tare și pentru că mă iubea mi-a dat bani de prăjituri de câte ori a avut și am trecut pe lângă o cofetărie...

Cât despre înghețate... când aveam 10 ani am stat câteva luni la o mătușă în convalescență după o operație destul de complicată. Stătea pe Lizeanu și cam o dată pe săptămână venea o mașină cu înghețată pe băț. Pentru că ea nu avea copii îmi cumpăra câte 5-6 pe care le terminam cu o viteză de care mă mir și acum. N-am avut nimic, niciodată, nici dureri în gât, nici nu am răcit. Nici o altă înghețată mâncată în viața mea nu a fost atât de bună ca acelea.

Mai mănânc și acum cu poftă înghețată din când în când, dar fie e dietetică, preparată în casă din fructe, kefir sau smântână și îndulcitor, fie caut în supermarket unele cu cât mai puțini carbohidrați și apoi calculez cu grijă câte unități de insulină sunt necesare ca să mă mențin în limitele trasate de doamna doctor diabetolog Adina Petronela Chiriac (o doctoriță ”pâinea lui Dumnezeu, cum se zice) de la SANAMED, spitalul de zi pentru diabetici.

Pentru că orice diabetic trebuie să știe că așa numitele înghețate ”fără zahăr” au de fapt mai mulți carbohidrați provenind din alte zaharuri în afară de zahărul obișnuit (zaharoza)... nu mai vorbesc de dulciurile fără zahăr care totdeauna îmi ridicau glicemia dincolo de limitele admise.

Pe cei care abia au aflat că au diabet îi sfătuiesc să nu dispere... dacă respectă indicațiile de dietă pot trăi mulți ani chiar fără insulină dar cu un tratament adecvat... Eu am depistat diabetul în anul 2000, la cinci ani după operația de cancer mamar. Insulina am introdus-o abia după ce mi s-a scos tiroida, plină de noduli, împreună cu un adenom de paratiroidă stângă, care îmi dăduse mult de furcă. De atunci iau Euthyrox și analizele pe care le fac periodic pentru controlul endocrin îmi ies bune. Am avut noroc și în acest caz de o doctoriță foarte bună, Krystyna Dyachenko și am fost operată la Institutul C.I. Parhon de un doctor tânăr dar foarte priceput, Sandu Ionuț.

Viața ne poate oferi alte lucruri care ne oferă satisfacții în afara celor produse de plăcerile stomacului și, în cazul meu, mai ales ale limbii.

Dacă ați avut răbdare să citiți până aici vă dăruiesc câteva imagini ale unor tablouri cu flori pictate de dragul meu prieten David Croitor. El este și un peisagist redutabil, care mă emoționează prin căldura cu care își alege culorile și subiectele, dar cum mie îmi plac mult florile acum mă limitez la aceste tablouri. Sper că le veți privi cu aceeași plăcere cu care o fac și eu.