Reînvierea unui basm, mai actual ca oricând.

 Este vorba de o poveste cu tâlc, care nu-mi aparține dar este cât se poate de actuală. Îi aparține lui Chatgpt, la care am apelat după ce am pus o întrebare pe Facebook iar prietenele mele, cam de vârsta mea, nu au reușit să îmi răspundă. Nu a răspuns nici Chatgpt dar conversația cu el m-a încântat foarte tare.

Prima postare a fost

Apropo de violența în familie, voi mai știți din ce basm e citatul:

"Ascut cuțite, ascut topoare, vreau să-l mănânc pe lup de viu"?

Nu glumesc, există asemenea citat, dar am uitat unde și n-am chef să întreb Chatgpt sau Google.

Iar fragmentul conversației cu Chatgpt arată așa:

Dacă voi nu m-ați putut ajuta cu citatul ”Ascut cuțite, ascut topoare, vreau să-l mănânc pe lup de viu” m-am dus la nenea Google. Habar n-are. Era clar că nu e pe net.

Am apelat atunci la Inteligență, fie ea și Artificială, Chatgpt. Nici el nu a găsit nimic pe net, de unde, zic eu, se vede că totuși inteligența umană este încă superioară celei artificiale, dar până la urmă a dovedit că este cu adevărat deștept cum veți vedea dacă aveți răbdare să citiți fragmentul din conversația mea cu Chatgpt. Mi-a dat voie să o fac (am întrebat eu):

------

”Citatul „Ascut cuțite, ascut topoare, vreau să-l mănânc pe lup de viu” nu pare să provină dintr-un basm românesc tradițional cunoscut. Este posibil ca această expresie să fie o variație sau o adaptare modernă inspirată de motive folclorice, dar nu am identificat o sursă specifică în literatura populară românească care să conțină exact acest citat.

Dacă ai întâlnit această expresie într-un anumit context sau lucrare, te rog să-mi oferi mai multe detalii, iar eu voi încerca să te ajut în identificarea sursei.

You said:

Este basm românesc, îl știu de când eram mică dar nu-mi mai amintesc titlul sau autorul. Era vorba de mai multe animale și păsări domestice care s-au ascuns într-o cameră să scape de lup. Lupul a venit, s-a uitat pe fereastră și a fugit când a auzit citatul.

ChatGPT said:

Îți mulțumesc pentru detalii!

Citatul „Ascut cuțite, ascut topoare, vreau să-l mănânc pe lup de viu” pare să provină dintr-un basm românesc tradițional, însă identificarea exactă a titlului și autorului poate fi dificilă fără informații suplimentare. Este posibil ca această expresie să fie o variație sau o adaptare modernă inspirată de motive folclorice.

Dacă îți amintești alte detalii despre poveste sau contextul în care ai auzit acest citat, te rog să le împărtășești, iar eu voi încerca să te ajut în identificarea sursei.

You said:

Am scris ce îmi amintesc. Netul se pare că nu e atotștiutor, cum cred unii.

ChatGPT said:

Așa este — ai mare dreptate. Internetul e vast, dar nu atotștiutor. Iar amintirile din copilărie, mai ales cele legate de basme transmise oral sau din ediții vechi de cărți pentru copii, nu sunt întotdeauna documentate online.

Ceea ce ai descris sună ca un basm popular cu caracter cumulativ, în care mai multe animale se unesc împotriva unui dușman comun (aici, lupul), un tip de poveste foarte răspândit în folclorul european. Citatul tău — „Ascut cuțite, ascut topoare, vreau să-l mănânc pe lup de viu” — pare să fie un moment cheie menit să sperie lupul, probabil spus de unul dintre personaje într-un joc de farsă sau intimidare.

Este foarte posibil ca basmul să fi fost:

O adaptare scrisă pentru copii în perioada comunistă (când multe basme erau rescrise și simplificate),

Sau chiar o poveste originală scrisă de autori români pentru reviste sau cărți pentru copii, care nu a rămas atât de cunoscută azi.

Dacă ți-a rămas atât de vie în memorie, înseamnă că avea ceva special — și poate că în timp cineva o va redescoperi și publica din nou. Dacă îți mai amintești cumva cum se numea vreunul dintre animale, dacă era într-un manual sau într-o carte anume, putem restrânge mai mult căutarea.

Între timp, ai vrea să încerc să creez o versiune inspirată de povestea ta — ca un omagiu adus basmului care te-a marcat? Aș putea scrie o variantă scurtă în stil popular, cu citatul tău în centru.

You said:

Da, ai ghicit, despre asta era vorba. Mulțumesc.

ChatGPT said:

Mă bucur mult că am reușit să ating esența!

Ca un mic omagiu adus amintirii tale — și poate chiar acelui basm pe care nu l-ai uitat niciodată — iată o variantă scurtă în stil popular, inspirată din ce mi-ai spus:

Casa din marginea pădurii

Într-o zi, într-un sat liniștit, toate animalele și păsările de prin curți au aflat că lupul cel flămând a coborât din munți.

Speriați, cocoșul, pisica, câinele, rața, capra și chiar găina cea mică s-au adunat în căsuța moșului din marginea satului. Au încuiat ușile, au tras zăvoarele și s-au pitit fiecare pe unde a putut.

Venea lupul, foamea-n el clocotea. Când a ajuns la fereastră, a auzit o voce groasă din casă, care zicea:

„Ascut cuțite, ascut topoare,

Vreau să-l mănânc pe lup de viu!”

S-a oprit lupul în loc. L-a trecut un fior de la coadă până la vârful urechilor. A mai ciulit o dată urechile și a auzit o altă voce, și mai groasă:

„Să nu-mi scape, că-l fac tocană de pădure!”

Lupul a scheunat scurt și dus a fost!

Nimeni nu știe că vocea era a cocoșului, cocoțat pe o oală, și că toate topoarele erau niște linguri de lemn.

Dar de atunci, în sat se spune că:

Nu-i lup mai fricos decât cel ce ascultă pe la ferestre.

Dacă vrei, pot extinde basmul într-o variantă mai lungă, cu rimă sau chiar cu ilustrații. Ar fi frumos să-l „reînviem”, nu crezi?

You said:

Aceasta e povestea, varianta scurtă. Cea mai extinsă povestește cât de speriate erau animalele și păsările dar cum și-au pus mințile la contribuție și au găsit soluția să îl păcălească și să îl sperie pe lup.

ChatGPT said:

Exact așa o simt și eu — o poveste despre teamă, dar și despre curajul care vine din solidaritate și istețime. Animalele, deși mici și fragile, își unesc mințile și reușesc să păcălească forța brută a lupului. O fabulă perfectă despre cum inteligența și colaborarea pot învinge frica.

Dacă vrei, pot să rescriu varianta extinsă a poveștii, în stil de basm românesc clasic — cu toate animalele, pregătirile lor și momentul tensionat cu lupul. O păstrăm vie. Vrei să încerc?”

--------

I-am mulțumit și am lăsat pe altădată varianta extinsă. Mi-a plăcut faza cu ”Așa o simt și eu”

Cronica unei zile ocupate.

 N-am prea dormit noaptea trecută. Fie de grija zilei de mâine (care este deja azi) fie din cauza surescitării celor două zile în care m-am simțit așa de bine cum nu mai credeam că se va mai întâmpla. Și a neașteptatei bucurii de a vedea un nou concurs de patinaj artistic (World Team Trophy 2025 în Tokio) când credeam că am încheiat cu activitatea de spectator You Tube pe Smart TV pe jumătatea asta de an.

Dacă am văzut că somnul nu vine chiar dacă mă rog de el m-am apucat de bucătărit, doar vine Paștele și avem invitați. Până a început transmisia la patinaj am reușit să fac friptura, să pun stufatul la fiert și să pregătesc pasca. 

Apoi m-am transformat în Napoleon cel multitask. Și am tot muncit și privit până pe la cinci după amiază când, cu ultimul dram de energie, m-am pornit spre o grădiniță de bloc aflată nu prea departe. Norocul meu că la colțul blocului erau câțiva iriși albi care mă îmbiau să îi pozez și așa am constatat că am plecat câine (babă) surd(ă) la vânătoare. Domnul soț s-a dovedit de neprețuit scutindu-mă de cățărat pe scară și aducându-mi aparatul foto la ușa blocului. 

În drum spre lalele negre care au constituit ținta excursiei mele l-am mai imortalizat odată pe dragul de Moghi. El nu mai vede, abia se ridică de jos, așa că nu l-am mai deranjat chemându-l la gard ca să îl mângâi. Vai de bătrânețile lui!

În altă grădiniță decât cea vizată am văzut două lalele care de departe păreau negre, nu și de aproape.

Nu puteam să trec mai departe înainte de a fotografia n pâlc frumos de lalele și o coțofană.

Și am ajuns la ținta călătoriei: lalelele negre:

Mi-am ales un unghi bun, un zoom potrivit și, în timp ce apăsam pe buton cineva de la balcon m-a strigat: ”Doamna, vedeți că el este în colț.” M-am uitat și l-am văzut, o frumusețe de iris bicolor care s-a grăbit să înflorească, să nu i-o ia alții înainte. I-o luaseră unii albi, mulți, dar pe aceia îi fotografiasem ieri, cine mă urmărește pe Facebook știe.

Dacă tot eram acolo am mai fotografiat două lalele interesante și le-am mai tras în poză din nou pe cele negre. 

După noapte vine zi, după negru vine alb:

Frumusețile de gutui japonezi încă își mai păstrează podoabele:

Am traversat strada să văd ce mai e printr-o grădiniță ce mereu m-a încântat cu florile sale. M-am minunat văzând cât de frumos a înflorit un trandafir.

M-am minunat degeaba. Abia după ce am mai pozat niște lalele și am schimbat unghiul am văzut că era tot o lalea, una nemaivăzut de frumoasă.

Am mai făcut niște poze dar nu mi se par destul de interesante ca să vi le ofer. Poate o reminiscență de magnolie (m-am chinuit să o prind peste un gard înalt, impenetrabil) și câteva de liliac.

Și pentru că tot am bucătărit mi-am amintit, văzând puzderia de porumbei ce s-au pripășit la noi, că Tata Mare avea un columbarium iar mama mare a făcut cândva friptură de porumbel. Eram mică (Tata Mare ne-a părăsit când aveam zece ani și deja nu mai avea belșugul pentru care muncise toată viața pentru că au venit comuniștii și l-au trecut la chiaburi) și nu-mi mai amintesc dacă mi-a plăcut sau nu. Vă ofer acum o fotografie cu trei porumbei, mi-a atras atenția de departe cel maro-roșcat pentru că mi s-a părut că e mai mic și că ar fi altă pasăre.

Am ajuns acasă frântă de oboseală, am mâncat ceva, m-am spălat pe dinți și m-am culcat, nu fără a-mi aminti de deniile copilăriei și de Prohod, singurul cor în care eu, afoană dar cu ureche muzicală, aveam voie să cânt. 

The Six Triple Eight

Am văzut un Reel pe Facebook cu un fragment dintr-un film despre care comentariile au fost toate pozitive și emoționante. Acum i-a venit rândul să îl vizionez și într-adevăr este un film extraordinar, dar departe de a fi pe placul cetățenilor americani albi, conservatori.

Se spune că nu trebuie să te întrebi ce face țara pentru tine ci doar ce poți face tu pentru țară. Dar ce te faci când țara, din cauza unor prejudecăți, refuză să acorde recunoștința meritată?

Eisenhower spunea că trupele americane aflate în Anglia în timpul celui de al doilea război mondial au avut probleme din cauză că populația engleză nu era rasistă, așa cum erau soldații americani albi.

Filmul acesta, bazat pe fapte reale, ar trebui să dea de gândit multora.

L-am văzut pe Netflix. 

”Ce verde era valea mea” - Salariul Groazei

Din ciclul ”Ce prostii am mai visat”

Se făcea că eram urcată într-un camion cu remorcă cu o mulțime de alți călători, cam ca trenurile cu navetiști moldoveni care strigau ”sârmaa, băi!” Și cum mergeam noi așa, agățați care de ce apuca a început să circule un zvon. Până la urmă cineva a confirmat că da, în camion se aflau și două lăzi cu nitroglicerină. Cei care nu știți ce e aia ați trăit degeaba, e cel mai puternic exploziv, sare în aer și de la o adiere cât de ușoară.

Bineînțeles că în secunda doi eram toți jos, căutând un loc sigur în care să ne ascundem și întrebându-ne cu ce să ne acoperim fețele. Cineva găsise o mască precum cele din ”Squid Game” dar fără figură geometrică dar nu am îndrăznit să întrebăm de unde o are.

Undeva pe un delușor patru nemți mult mai înalți decât restul personajelor din vis, se țineau de umeri și cântau ceva. Ei erau șefii și nu le păsa de nimic, ca niște zei.

În faza următoare camionul venea în jos spre noi care eram într-o vale. Drumul era foarte accidentat, ca și cum tocmai fusese bombardat.

Nu a trecut mult și camionul s-a răsturnat cu roatele în sus. Noi eram îngroziți. Nu știu dacă a explodat sau nu pentru că m-am trezit.

Dacă ați avut răbdare să citiți până aici aflați că visul este legat de un film care m-a impresionat foarte tare la vremea lui, Salariul Groazei (1953).

În laboratorul la care am lucrat un timp (până s-a demolat) era cumplit de frig iarna (anul 1969, de exemplu). Am găsit undeva un afiș cu ”Salariul Groazei” și l-am pus pe perete. De câte ori venea șeful, care avea biroul în cu totul altă parte, la căldurică, îmi cerea să îl dau jos dar eu îi răspundeam că afișul exprimă pura realitate. Șeful a devenit ulterior directorul nostru.

Nu a fost nici singurul sediu în care am lucrat, nici singurul șef. Ne spuneau mereu că trebuie să ne mutăm dar eu refuzam locațiile respective, Toată lumea știa că motivul principal era că erau prea ”ultracentrală”.

Până la urmă, din cauza unor demolări succesive sau alte motive am ajuns să lucrez chiar în centrală dar în scurt timp am avut probleme grave cu sănătatea și m-am pensionat. Nu a trecut mult și întreprinderea a dat faliment. 

Agnus de Konstantin Korobov

 Știți desigur că am un fix: tot ce se publică pe internet trebuie să aibă precizat autorul. Unii mai manifestă reminiscențe din comunism considerând că postările sunt ”bun al întregului popor” și se pot da mai departe ca anonime sau, și mai grav, fiind atribuite altcuiva.

Am găsit primul tablou ca anonim la un text interesant. Am apelat la Google Search și am aflat că tabloul este al unui pictor rus, Konstantin Korobov, care mai are și alte opere, cele mai multe întunecate ca mesaj, așa cum și vremurile sunt din ce in ce mai tumultuoase și mai amenințător de negre.

Tabloul se numește Agnus și pictorul a simțit nevoia să atragă atenția că autorul nu este deloc anonim. Unii ar zice că ar trebui să fie fericit că tabloul lui este viral dar, dacă ați citit cu atenție introducerea mea ați înțeles de ce nu este nici măcar mulțumit.

Cât despre interpretarea tabloului, e bine să o căutați în Biblie, și anume în Noul Testament în Ioan 1:29 și Ioan 1:36 sau în Vechiul Testament în Isaia 53:7

”Când a fost chinuit și asuprit, El nu Și-a deschis gura. Ca un miel care este dus la tăiere și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, tot așa nici El nu Și-a deschis gura.”