AVERTISMENT

Nu mai sunt interesata de schimburi de linkuri sau parteneriate./// Pt utilizatorii de Firefox: daca nu puteti pune comentarii mergeti la Tools/Option/Privacy si bifati accept third party cookies.

joi, 28 august 2008

Up and Down

Se mira fetele mele ca n-am stiut ce inseamna show up, dar uita ca eu sunt autodidacta in engleza, iar majoritatea vocabularului meu s-a format prin deductii logice, si nu prin consultarea dictionarului. De aceea verbele urmate de prepozitii imi cam dau de furca. Daca inteleg cumva ca get up ar fi scoala-te, n-am sa pricep nicodata cum devine ca a da in sus (give up) inseamna a renunta.
Exista o carte, "Capcanele limbii engleze", pe care din pacate n-am avut rabdare s-o studiez cu atentie, care poate m-ar fi lamurit.
Ma amuza ca advertisment seamana cu avertisment (uneori se si potriveste, ca ne avertizeaza ca "la pomul laudat sa nu te duci cu sacul")
Si mai amuzant e eventualy, care la ei e "in cele din urma".
De la "show must go on", continuand cu talk-show si alte showuri am uitat ca intelesul uzual al verbului to show este a arata.
Dar si limba romana are capcane. Prietena mea Carmencita, de origine spaniola dar stabilita in Venezuela dupa ce tatal ei, comunist (mama era liberala) a fugit pt a scapa de persecutiile franchiste, nu intelegea de ce era intrebata "esti cu capsa pusa?" pt ca ea nu cunostea termenul de capsa de fulminat de mercur, folosita pt a detona explozibilii, ci doar pe cea de accesoriu la imbracaminte, accesoriu care nici nu cred ca se mai foloseste, pt ca nasturii se pot coase la masina, dar nu si capsele.
Tot asa un alt student strain s-a suparat cand l-am corectat spunandu-i ca nu se zice "am intrat prin usa", ca doar nu spargi usa ca sa intri. "Cum sa fie corect am intrat pe usa, a zis el, ca doar nu te sui pe ea ca sa treci dintr-o camera in alta." "Vine de la am intrat pe langa usa" am raspuns eu. "OK, a zis el, de acum o sa intru pe langa usa".

miercuri, 27 august 2008

Petitie on line

Am creat o petitie in legatura cu salvarea Pasajului Victoria. Petitia are deja 35 de semnaturi si poate fi vazuta si semnata aici:
http://www.petitieonline.ro/petitie-p62071041.html

La Cucina

Intr-o vreme citeam cu mult interes "Bucataria pt toti" Apoi s-a produs acel lucru ingrozitor si imposibil de reparat: Radu Anton Roman a trecut in nefiinta. Brusc, mi-am pierdut orice interes fata de reviste culinare. Mai ales regret minunatele lui emisiuni, care nu se limitau doar la gastronomie, ci erau cu adevarat un exemplu de cum trebuie inteles patriotismul.
Dar zilele trecute ochii mi-au fost atrasi de o coperta frumos colorata, "La Cucina". Am cumparat revista si asteptarile nu mi-au fost inselate, dimpotriva: are tot ce trebuie pt a rivaliza cu oricare dintre suratele ei vazute in Occident, avand totusi retete de la portile Orientului. Are si site:
http://www.lacucina.ro
Cred ca o sa-l mai vizitez, chiar daca mie nu retetele imi lipsesc, ci imposibilitatea de a aplica multe dintre ele, din cauza numeroaselor diete pe care ar trebui sa le respect.

marți, 26 august 2008

Tigaia buclucasa

Ce am uitat eu sa scriu in articolul anterior, cel cu reteta, e ca de curand mi-am vazut visul cu ochii, am cumparat o tigaie identica cu cea pe care a folosit-o Dani, pe cand se afla la National, pt a-si testa IQul, cum se poate vedea din videoclip: http://www.youtube.com/watch?v=ClhXlo4Lk1M&NR=1
Imi place atat de mult cum functioneaza, incat am renuntat sa dau chiftelele prin faina si sa le prajesc in ulei, ci le-am pus pe grill, le-am acoperit cu un capac (prilej pt a rezolva problema cvadraturii cercului, tigaia fiind patrata iar capacul rotund, ideea cu capacul, scuzati cucaiala, apartine cuscrei) si rezultatul a fost ca am obtinut un fel de hamburgheri cu ceapa, dar gustosi, garnitura la cometa din articolul precedent.

Chiftele cu garnitura de Cometa

Gata, am scapat de grija bucatarelii! Nu numai ca nepotelei mele ii place sa gateasca, dar are si fantezie! Azi i-am propus sa ma ajute la facut chiftele, reteta clasica: carne tocata (de la macelaria de unde o cumpar de obicei, totdeauna de buna calitate), ceapa destul de multa (pe asta o toc acasa, cu Moulinexul, care se blocheaza cand vreau sa toc carne, desi sotul meu l-a luat drept cadou dintr-o deplasare tocmai pt ca un coleg i-a facut reclama utilajului "sa vezi ce de carne pt chiftele ai sa toci cu el"), condimente (coriandru praf, imi place f mult, piper, cimbru, maghiran cu aroma lui parfumata, si nucsoara), oua si pesmet.

M-a ajutat cu draga inima, dar a declarat ca trebuie si ceva garnitura, care a prins contur si consistenta sub ochii mei din ce in ce mai uimiti. Intai am preparat impreuna un aluat (faina, ou, ulei, un pic de apa --la sfarsit am adaugat si niste ceapa rosie tocata, ideea ei), apoi am tocat, tot impreuna, ceapa rosie (la Moulinex), am fiert un pic de conopida, am ras unpic de branza (urmand indicatiile ei pretioase in ce priveste cantitatile) iar ea a tocat marunt-marunt de tot o rosie pe care apoi a presat-o pt a forma un fel de piure.

Am uns o tava cu ulei, ea a format o stea din aluat (corpul cometei) si niste suluri de aluat care au format coada cometei, le-a ornat dupa fantezia ei cu restul ingredientelor. Am pus totul la cuptorul preincalzit pt un sfert de ora. Dupa parerea noastra si a lui Tataia a fost f bun.

Cometa poate fi admirata in poza.

luni, 25 august 2008

Ce verde era valea mea Pasajul Victoria

N-am mai trecut de mult prin Pasajul Villagros. Cred insa ca mai sunt intiparite urmele pasilor mei pe acolo. Era la inceput un fel de alee cu magazine de-o parte si de alta (ce clatite minunate se faceau odata!) dar la un moment dat cineva a avut o idee nemaipomenita (nu tot ce s-a facut inainte de 89 era cah) si l-a renovat, transformandu-l intr-o veritabila opera de arta. Aud acum ca alt pasaj, cel vis a vis de Palatul Telefoanelor, nu atat de frumos ca si primul, dar cu parfum de vechi Bucuresti (acolo le-am luat copiilor un suc in acea zi de neuitat in care entuziasmul bucurestenilor era cat pe ce sa-l sufoce, la propriu, pe Regele Mihai, si tot atunci, pt ca hotelul in care era cazata Majestatea Sa era f aproape, ne-am orientat sa-l vedem de la cea mai mica distanta posibila ca sa ne auda cand strigam "Majestate nu pleca Aici este tara Ta" ) este cat pe ce sa fie daramat de nesatuii care ar distruge orice pt a-si umple buzunarele.
Se poate protesta dupa cum ne sfatuieste:
http://www.terorista.ro/www/2008/08/22/pentru-primarie-si-pentru-bucuresti/, http://rapireadinserai.blogspot.com/2008/08/n-chestiunea-pasagiului-8-propunere-de.html
http://rapireadinserai.blogspot.com/2008/08/n-chestiunea-pasagiului-9-propunere-de.html
si, mai ales (pt ca de pe blogul lui am ajuns la adresele de mai sus) http://sebastian-corn.weblog.ro/2008-08-23/491312/Asta-e-pe-bune%21%21%21%21-Citi%C5%A3i-neap%C4%83rat%21.html
Daca demersurile celor ce protesteaza (am trimis si eu emailurile, unde trebuie, sper) vor avea aceeasi soarta ca protestele jurnalistilor atunci cand s-a daramat fostul pod Grant iar tablierele, tot o opera de arta, au fost trimise la topit in chip de fier vechi degeaba am trait cu totii in ultimii aproape 19 ani.
Sper ca n-o sa ajungem sa punem semnul egalitatii intre Dinca-te-leaga si actualii primari.
Rog cititorii mei, atatia cati sunt, sa mearga la adresele a doua si a treia, sa copieze textele scrisorilor pt primari si adresele aferente si sa le trimita.
Daca cineva, care stie cum se face, pune si de o petitie-on-line (am semnat si eu cateva, dar nu stiu cum se pornesc) sa-mi dea de stire, sa semnez si acolo.

Au innebunit salcamii

De fapt numai unul, care arata de parca ar fi convins ca e primavara.
Si asta in timp ce Samanul, care infloreste intr-una de cateva luni, deja a facut pastai.

joi, 21 august 2008

Balerina rotitoare


Umbland iar dupa cai verzi pe pereti, aka Optical Illusion am dat peste originala balerina rotitoare (dansatoare, cum i-am zis eu in goana tastaturii) dintr-un post anterior, de data asta cu copyrightul aferent, apartinand japonezului Nobuyuki Kayahara. Poza arata mult mai frumos aici http://www.procreo.jp/labo/silhouette.swf


decat in oricare alta parte am vazut-o.


Michael Bach, care are o multime de OI explicate face trimitere de aici


catre situl japonezului. Tot MB demonteaza falsitatea afirmatiilor ca rotirea balerinei ar avea vreo legatura cu emisferele cerebrale, aducand ca dovada un studiu in acest sens.


O alta iluzie f populara, pe care am vazut-o pana si intr-un magazin de mezeluri aprtine tot unui japonez, Akyoshi Kitaoka,si se numeste Rotating Snakes. Prima data am vazut-o intr-un site care oprezenta ca unsimbol de witchcraft.

Cine vrea sa o vada mai mare poate merge la http://www.ritsumei.ac.jp/%7Eakitaoka/rotsnake.gif


Pt cine are cunostintele necesare si rabdare sa citeasca explicatia stiintifica a acestei iluzii exista un articol amplu (eu mi-am prins urechile in el) avand ca unul din coautori chiar pe AK. http://www.jneurosci.org/cgi/content/full/25/23/5651

Un index al frumoaselor creatii ale lui Akyoshi Kitaoka poate fi gasit aici:


Iata un exemplu, se numeste Sunflower si la o privire mai atenta se vede o scintilatie.

Recipe of the Day: Grilled Steak With Garlic (Fleica)

Reteta nu-mi apartine, a fost publicata azi de Marc Bittman in http://bitten.blogs.nytimes.com/2008/08/20/recipe-of-the-day-grilled-steak-with-garlic-fleica/#comment-12237
This famous dish emerged from Romania, where it is called fleica and generally made with flank steak, but skirt steak, strip or rib-eye is much better. Under no circumstances should you be shy with the garlic.

Grilled Steak with Garlic (Fleica)
Yield 4 servings
Time 30 minutes
Mark Bittman
Summary
If you use skirt steak, take special care not to overcook it. If it’s grilled or broiled to exactly medium rare (about 4 minutes per side) the meat will be juicy, tender and delicious.
Ingredients
3 garlic cloves, peeled
Juice of 1 lemon
1/2 teaspoon coarse salt, more to taste
Freshly ground black pepper to taste
2 pound flank steak, or 4 strip steaks or rib-eye steaks, or an equivalent amount of skirt steak
3 tablespoons melted butter
1/4 cup chopped parsley leaves, optional
Method
1. Using a mortar and pestle, pound the garlic with lemon juice and salt to make a paste. Or mince garlic, and stir it with the salt into lemon juice, using the back of a wooden spoon to smash garlic as much as you can.
2. Press pepper into steak, then spread garlic mixture evenly on both sides. Let steak sit while you heat grill or broiler.
3. Build a moderately hot fire in the grill, or heat the broiler, and place the rack about 4 inches from heat source.
4. Brush a little melted butter onto steaks, then place on grill. Brush once or twice more with remaining butter while steaks cook, about 4 minutes per side for medium rare. Garnish with parsley and serve.

Am postat un comentariu in care am scris f politicos ca noi nu folosim lamaie la fleica, am scris cum se face mujdeiul, si astept cuminte moderarea si eventual publicarea lui.
Uite-asa se dezinformeaza oamenii si, daca se hotarasc americanii sau chiar alte natii sa vina la noi si sa guste traditionala fleica la gratar, ar putea fi dezamagiti de diferenta de gust dintre ce au preparat ei acasa dupa reteta lui Bittman si ce mananca in Romania.
Am mai constatat intr-o emisiune culinara de pe Euforia, "Great Tastes", tradusa "Arome mediteraneene" ca asa zisele retete traditionale romanesti nu seamana cu nimic din ce stiam noi.
O fi era globalizarii, dar hai sa ne pastram totusi specificul national.
Pt necunoscatorii de engleza o sa incerc sa traduc, mai pe scurt, reteta lui Bittman.

Fleica la gratar
4 portii
Preparare 30 minute
Aveti grija sa nu frigeti prea tare carnea, e bine sa fie putin in sange. Sub nici o forma sa nu va zgarciti la usturoi.
Ingrediente
3 catei de usturoi, curatati
zeama de la o lamaie
1/2 lingurita sare grunjoasa, mai multa daca doriti
piper proaspat macinat, dupa gust
1 kg fleica
3 linguri unt topit
1/4 ceasca (de 250ml) patrunjel tocat (optional)
Modul de lucru
1.Pisati intr-un mojar usturoiul cu sare si zeamade lamaie panase face o pasta, sau tocati usturoiul marunt si striviti-l cu dosul lingurii, amestecandu-lcu sarea si zeama de lamaie.
2.Presarati piperul pe fleica apasand sa se lipeasca bine de ea, apoi o ungeti cat mai uniform, pe ambele parti, cu pasta de usturoi. Lasati sa stea pana se incazeste gratarul sau grillul.
3.Incingeti gratarul sau grilul .
4.Ungeti fleica cu unt topit si puneti-o pe gratar. mai ungeti cu restul de unt topit intimp ce se frige, cam 4 minute pe fiecare parte, ca sa fie mai in sange, presarati cu patrunjel si serviti.

miercuri, 20 august 2008

Mantaua de ploaie


Tocmai mi-am cumparat o frumoasa manta galbena de ploaie (pe bune) .

Iata cum imi sta in ea:

Miscareainseamna sanatate curata

Iar am primit ceva dragut (de multe ori dragutz=kitsch,nu de data asta) de la http://www.1funny.com/exercise.shtml
M-a distrat cu atat mai mult cu cat chiar am nevoie sa fac multa miscare, din motive de multe hibe la capitolul sanatate, dar de-o vreme miscarea preferata e click, click pe tastatura, si asta doar cu doua degete, ca n-am facut scoala speciala de batut cu 10 degete, ca sora mea, si nici n-am vointa de fier ca sotul meu iubit sa ma apuc sa invat dactilografie la varsta mea avansata.
  • Este f bine documentat ca pt fiecare minut in care faci miscare castigi un minut de viata. Astfel la 85 de ani vei putea petrece inca 5 luni in plus la azil contra sumei de 5000$ lunar.
  • Bunica a inceput sa alerge 5 mile pe zi cand a implinit 60 de ani. Acum are 97 si dracu stie pe unde o fi alergand.
  • Singurul motiv pt a incepe sa fac miscare ar fi sa aud iar pe cineva gafaind.
  • Trebuie sa incep sa fac exercitii fizice dimineata devreme, inainte ca sa inceapa creerul sa-si dea seama despre ce e vorba.
  • Imi plac alergarile lungi, in special cand le face cineva pe care nu pot sa-l sufar.
  • Am niste coapse flescaite, dar din fericire sunt acoperite de burta.
  • Avantajul miscarii in fiecare zi e ca te ajuta sa mori mai sanatos.
  • Si ultima dar nu cea din urma: nu fac miscare ca sa nu-mi sara gheata din paharul de whisky

Ai putea sa alergi cu mesajul asta pana acasa la prietenii tai, dar e mai simplu sa-l trimiti prin email.

Am lasat mai jos textul original, pt ca e o chestie pe care n-am priceput-o (aia cu show up) si alta intraductibila (aia cu cross-country skiing) dar care mi se pare buna.

It is well documented that for every minute that you exercise, you add one minute to your life. This enables you at 85 years old to spend an additional 5 months in a nursing home at $5000 per month.

My grandmother started walking five miles a day when she was 60. Now she's 97 years old and we don't know where the hell she is.

The only reason I would take up exercising is so that I could hear heavy breathing again.

I joined a health club last year, spent about 400 bucks. Haven't lost a pound. Apparently you have to show up.

I have to exercise early in the morning before my brain figures out what I'm doing.

I like long walks, especially when they are taken by people who annoy me.

I have flabby thighs, but fortunately my stomach covers them.

The advantage of exercising every day is that you die healthier.

If you are going to try cross-country skiing, start with a small country.

And last but not least: I don't exercise because it makes the ice jump right out of my glass.

You could run this over to your friends but why not just e-mail it to them!

De la Dono adunate Comment

Nu pot lasa "productia" pusa in chip de comment la articolul http://dono.ro/?p=374#comment-13360 si prilejuita de marturisirea lui ca se simte ofuscat de cuvantul "stupid" sa se piarda printre nenumaratele comentarii la acel articol, de aceea am copiat comentariul:
August 20th, 2008 at 3:47 pm
Dono draga, zambesc si acum cand imi amintesc ce efect a avut cuvantul “stupid” intr-o anume imprejurare.

Pe vremea cand voi va mai jucati cu animalute de plus era mare criza de vata (de tampoane nici nu se auzise pe la noi in comert) si “se dadea” numai un pachet de persoana. Intru eu intr-o farmacie sa cumpar alea-alea, da’ nu vata. Persoana din fata mea cere doua pachete de vata. Casiera refuza, ii face bon “decat” pt unul. Femeia insista, casiera se tine tare pe pozitie. In fine, femeia renunta si se duce la ghiseu, sa-si primeasca pachetul reglementar. Reusesc cumva sa “fac contact vizual’, cum zic americanii (care tin tare la chestia asta, daca nu li te uiti in ochi ii desconsideri) cu clienta, ii fac semn sa ma astepte afara si cer, intre altele un pachet de vata. Casiera refuza sa faca bon pt vata.
“V-am vazut ca ati facut semn”, zice ea (altfel politicoasa, nu?) . Incep sa perorez: “Am voie sa cumpar sau nu un pachet de vata?” “Da, dar pt D-vstra, nu pt altcineva”
“De unde stiti pt cine il cumpar?
“V-am vazut facand semn”
“Si ce daca?”
“Nu va dau!”
“Doamna, sunteti stupida”, am incheiat eu discutia.
In momentul acela s-a produs minunea: am primit bon pt un pachet de vata.Deci nu intotdeauna “stupid” e ceva de rau, daca ajuta la infaptuirea unui gest samaritean :D
Si acum on topic: pesemne acum imi traiesc cu adevarat copilaria (despre jucariile din acele timpuri imemoriale am povestit la mine acasa, pe blog) pt ca fiica mea mai mare mi-a daruit, si am primit cu mult drag, un leut mic de plus care, apasat pe burtica, aprinde un bec rosu, scoate un zgomot de pupic si spune cu multa convingere “I love you”

Ce verde era valea mea Primavara de la Praga

20 August 1968.
La vremea aceea nu stiu cat de tare eram interesata de prmavara de la Praga. Gazda la care stateam nu asculta Europa Libera. Eraminteresata mai degraba sa raspund la scrisorile Ellenei Marx, o nemtoaica din Koln, venita lamare impreuna cu fiul si mama. M-am imprietenit imediat cu Ellen, cred ca era sufletul meu pereche, atat de bine ne-am inteles, desi engleza mea era destul de rudimentara in acea vreme. Era secretara la o companie americana si deci stia bine engleza, lucru destul de rar la nemti atunci pt ca, in infatuarea lor, isi faceau un titlu de glorie din a cunoaste doar limba germana. Corespondenta noastra a incetat prin 71, cand ea s-a recasatorit dar si in viata mea au intervenit schimbari importante.
Nu mai stiu prin ce imprejurare corespondam inacea vreme si cu un tanar polonez, pe care nu l-am vazut niciodata (nici el pe mine), nici macar in poza. Corespondam rar pt ca foloseam amandoi limba rusa. Desi aveam 10 ani de cand studiam rusa in scoala, ma descurcam mai bine in engleza, desi singurii profesori au fost Levitchi si coautorul "englezei fara profesor". De lao vreme baiatul a fost inrolat in armata si primeam doar carti postale cu "serdecinai privet", dar dupa august 68 si aceste salutari din inima au incetat. Sigur era o legaturastransa intre faptul ca printre trupele Tratatului de la Varsovia care au invadat Cehoslpvacia se aflau si cele din Polonia.
Deci ziua de 20 august a inceput caoricare alta: sculat devreme de tot, luat autobuzul pana in Piata Scanteii, apoi 48 sau 49, care venea mai repede, si coborarea la intersectia cu drumul ce ducea spre Gradina Zoologica (si IPRS, pt cei din48), apoi ocarare prinpaduriceade vis-a-vis de Scoalade Securitate, pe scurtatura pana lalaboratorul unde lucram. Stiam ca in jur erau unitati militare, ce fel de profil aveau aveam sa aflu a doua zi.
Auzisem in copilaria noastra cate ceva despre Ungaria anilor 56, intre altele ca soldatii sovietici, cu ochisorii lor oblici, intrebau, ajunsi in Budapesta, unde e Cairo, pt ca lor li se spusese ca merg sa se lupte si sa-i ingroape ("socialismul, groparul capitalismului", suna un slogan) pe imperialistii francezi si englezi care stapaneau, in locul egiptenilor, Canalul de Suez, pt ca egiptenii, aflati in razboi, nu faceau fata singuri si aveau nevoie de ajutor fratesc.
So, colegele noastre mai in varsta, care locuiau in aceeasi curte cu laboratorul, au adus de acasa radioul la care am inceput sa ascultam dramaticele relatari ale Europei Libere depre ce se intampla in Praga. Eram revoltati cu totii si doar distanta ne-a impiedecat sa participam si noi la mitingul spontan din Piata palatului, miting la care Ceausescu a infierat, in termeni duri, amestecul in treburile interne ale unei tari fratesti si pretine.
Seara declaratiile de la Bucuresti si-au indulcit brusc tonul, mai ales cand conducerea de partid si de stat a constatat ca nici chiar Tito, aflat inca in razboi mediatic cu Uniunea Sovietica (imi amintesc caricaturile de la noi, din anii 50, cu Tito aflat cu un topor in mana, incercand sa atace vajnici membri ai lagarului comunist --Tito insusi era comunist dar asta nu conta, pt ca nationalismul lui era de neconceput in acea epoca, in care Internationala Comunista III, Cominternul, inca nu-si daduse obstescul sfarsit---sau cu Tito culegand in jobenul tinut in mana dolarii aruncati de americani, s-a dovedit ulterior ca ajutorul american a fost mult mai eficace decat "intrajutorarea" socialista planificata in cincinale, unul mai dezastruos economic decat altul), Tito deci a folosit un ton muuult mai moderat decat cel al lui Ceausescu.
Ca urmare a acelei atitudini curajoase ne-am asteptatsa fim si noi invadati in orice moment si in noaptea urmatoare invaziei n-am prea dormit, mai ales ca mi-a dat voie gazda sa ascult la radio si am prins Radio Bratislava unde o crainica, cu vocea incarcata de lacrimi, spunea in multe limbi de circulatie internationala: "Se spune ca noi am chemat trupele sovietice. Nu-i adevarat! Ajutati-ne!".
Mi-era mila de ea,dar cum puteam noi s-o ajutam?
Noaptea mi s-a parut ca aud huruit de tancuri. Poate chiar au fost deplasari de trupe in acea noapte, nu am de unde sa stiu.
In laboratorul nostru unele analize durau mai mult de 8 ore, incat in fiecare zi cate 2 persoane erau de serviciu dupa amiaza, incepand lucrul la ora 11.am. Mie imi convenea sa fac de serviciu cat mai des, astfel ma trezeam mai tarziu, in plus, neavand catel sau purcel, colegele cu familie renuntau cu draga inima la programarea pt dupa amiaza in favoarea mea.
Asa s-a facut ca pe 21 august am ajuns la serviciu la ora 11. Chiar in fata laboratorului erau instalate doua tunuri de antiaeriana, din acelea cu tevi f lungi.
Se presupunea ca in caz de invazie trebuia sa ne aparam locul de munca cu orice pret. Cand s-au linistit lucrurile multi au marturisit, chiar si cei din garzile patriotice care au primit arme (ei da, asa era protocolul, in caz de ceva garzile patriotice primeau arme, asa se explica unele din multele impuscaturi trase la revolutie, cand se zvonea ca vom fi invadati de rusii chemati de Iliescu), ca erau dispusi sa spuna "Luati tot, numa' nu ne omorati", ca nu era cazul s-o facem pe vitejii si patriotii fara rost.
Cu timpul s-au linistit apele, Cehoslovacia a ramas invadata, tunurile au fost demontate din curte, iar Ceausescu a inceput periplul sau prin lume, impreuna cu "frumoasa" lui consoarta (am fost socata cand am auzit-o vorbind prima data, se facea atata tam-tam ca e ADI incat atunci cand am constatat ca avea acelasi mod semianalfabet de a se exprima ca si sotul n-am mai inteles nimic), au inceput sa curga banii capitalistilor iar nivelul nostru de trai s-a imbunatatit simtitor. Din pacate spiritul liber al lumii occidentale n-a patruns in cei doi soti nici macar prin fundul pe care si l-au pus in caleasca regala britanica, dimpotriva, singurele lectii acceptate cu placere de ei au fost cele ale "Revolutiei Culturale" chineze si exacerbatul cult al personalitatii intalnit in Coreea de Nord. Iar acum vin ligaii si pupincuristii si ne dau lectii de patriotism!

Magarul cazut in put

http://www.1funny.com/donkeywell.shtml
Intr-o zi magarul unui fermier a cazut intr-un put. Animalul a scos niste ragete demne de toata mila ore intregi in timp ce fermierul incerca sa gaseasca osolutie sa-l scoata de acolo. In final a decis ca animaluloricum era batran, iar putul oricum trebuia acoperit, asa ca nu se merita sa salveze magarul. A chemat toti vecinii sa vina sa-l ajute. Fiecare din ei a luat cate o lopata si a inceput sa arunce pamant in groapa. La inceput magarul si-a dat seama ce se intampla si a scos niste ragete inspaimantatoare.
Apoi, spre mirarea tuturor, a tacut. Dupa ce a mai aruncat cateva lopeti, fermierul s-a uitat in jos. S-a mirat de ce a vazut. De fiecare data cand o lopata de pamant cadea peste el magarul se scutura si pasea pe gramada formata, si astfel se ridica tot mai sus. Astfel ca, spre mirarea tuturor, curand magarul a iesit din put, tropaind fericit.
Viata o sa dea cu bulgari in tine, tot felul de bulgari. Smecheria este sa te scuturi si sa folosesti gramada formata ca sa iesi din put (necaz, as zice eu). Fiecare din necazurile tale e o treapta spre mai sus. Putem iesi dincele mai adanci puturi (chiar si cele de melancolie :-) luptand fara incetare, fara a renunta vreodata.
Scutura-te si fa un pas mai sus!
Aminteste-ti cele cinci reguli simple care te ajuta sa fii fericit:
1.Elibereaza-ti inima de orice ura - Iarta.
2.Elibereaza-ti mintea de orice grija -- cele mai multe necazuri de care te temi nu se intampla.
3. Traieste simplu si apreciaza ce ai.
4. Da cat de mult poti altora.
5. Asteapta-te sa primesti mai putin inapoi.

ACUM-----Sa terminam cu tampeniile astea.
Magarul s-a intors si l-a muscat cu sete pe fermier de dos. Muscatura s-ainfectat iar fermierul a murit de septicemie.

MORALA:--- Cand faci ceva gresit, oricat ai incerca sa indrepti raul facut, tot vei avea de suferit din cauza asta. Ai de ales: zambesti si nu mai spui la nimeni povestea asta sau o difuzezi, cum am facut eu.

marți, 19 august 2008

Intrebari existentiale la 10 ani


Zilele trecute, la strand, am stat indelung de vorba cu un baietel de 10 ani. Cred ca faptul ca i-am vorbit ferm, dar bland, ca l-am sfatuit sa iasa din apa cand tremura ca o frunza in bataia vantului, ca m-am purtat de parca si el era nepotul meu l-a facut sa-mi adreseze la un moment dat urmatoarea intrebare:

"Ce se intampla dupa ce mor oamenii?"

I-am tinut o scurta conferinta, cat mai pe intelesul lui, despre diferitele conceptii privitoare la subiect: cum unii cred ca nu mai e nimic dupa moarte, ca ne dizolvam in natura si devenim una cu ea, cum altii cred in reincarnare, cum crestinismul crede in rai si iad, si ca asteapta sa revina Iisus pt a reinvia mortii si a face ca cei merituosi sa traiasca o mie deani (am uitat sa-i spun despre viata vesnica de pe "lumea cealalta", parandu-mi-se mai important ce scrie in Crez "astept invierea mortilor si viata ce va sa vina" combinat cu cei o mie de ani din Apocalipsa). "O mie de ani, numai atat, si dupa aceea?" s-a minunat el, de parca ar fi fost vorba de o secunda. "Dupa aceea nu mai scrie in carte", l-am lamurit eu.

Apoi, ca oconcluzie a celor auzite: "Deci daca am sa fiu cuminte si o sa ascult de parinti (care l-au dat la un Centru de Plasament pt ca nu puteau sa intretina toti cei 5 copii despre care spunea baietelul ca ar face parte din familia lui) o sa ajung acolo unde spuneati D-vstra? Dar eu n-am prea fost cuminte"

L-am linistit spunandu-i ca are sansa sa ajunga acolo daca va fi cuminte de acum inainte. Dar cum el parea un copil normal si "copil cuminte si baba frumoasa..."

Tot copilul acesta m-aprivit f neincrezator cand i-am spus ca tara noastra a fost ocupata de turci sute de ani (am abordat, n-o sa va vina sa credeti, la sugestia lui, si tema razboiului din Gruzia) pt ca nu asa a invatat el la scoala la lectia despre Mihai Viteazul. N-a inteles nimic cand i-am spus despre autonomie (desi credeam ca e clar cand spun ca am avut voievozii nostri, dar plateam bir, de ex) si nu cred ca era timpul si locul pt alte lectii de istorie.

Bucuresti 2008, Munich 1938

Oi fi eu paranoica, dar mi se pare ca atitudinea adoptata de NATO la summitul de la Bucuresti seamana al naibii de tare cu tratatul care a pecetluit soarta Cehoslovaciei in 1938. Statele vest europene au considerat si atunci, ca si acum, ca adversarul nu prezinta mare pericol, ca i se poate acorda incredere, ca soarta unei tarisoare mici nu conteaza.
Istoria ne-a invatat ca lectiile prost insusite duc la repetarea faptelor reprobabile.
Inca din timpul Uniunii Sovietice au existat, in cadrul acesteia, conflicte armate. Primul a izbucnit in enclava armeana Nagornai Karabah, aflata pe teritoriu azer. Fiind vorba de un conflict intre doua republici, rusii i-au lasat sa-si sparga capetele, conflictul ramanand inghetat pana in ziua de azi. Eu cred ca a fost nu numai vorba de drepturile colective ale minoritatii (armenii sustineau ca,desi au autonomie in NK, nu li se respecta drepturile lor de a avea limba armeana limba oficiala, etc) ci si de un conflict religios, fiind vorba de o republica crestina cu o istorie marcata de cumplite persecutii religioase, si o republica musulmana, si se stie ca musulmanii sunt responsabili de majoritatea covarsitoare a conflictelor armate din ultimele decenii.
Primul conflict in care au fost implicati rusii a fost in timpul unei demonstratii de masa in Tbilisi, capitala Gruziei, in care se cerea independenta acestei mici republici. Politia gruzina a privit neputincioasa cum politia rusa a inabusit in sange acesta demonstratie. Daca la noi nu se stie prea mult despre acest lucru, Moscovschie Novosti a descris pe larg evenimentele, cu poze, de aceea nu e de mirare ca pucistii comunisti, care doreau restauratia de tip stalinist contra Perestroikai gorbacioviene au postat tancuri in fata redactiei acestui ziar.
Poate statele occidentale vor reusi pana la urma sa invete ceva din lectia Munich., asa cum au dovedit-o in momentul cand au bombardat Serbia pt a da un avertisment rusilor ca e cazul sa inceteze cu pretentiile de hegemonie in Europa. Desi majoritatea romanilor au privit aceste bombardamente ca pe niste acte de agresiune nejustificate, eu cred ca, pt un timp, si-au atins scopul, acela de a obliga Rusia sa stea in banca ei.

duminică, 17 august 2008

Eclipsa de luna

ora 21:15
ora 23:19
ora 23:33
Pt ca ma uit rar la stiri habar nu aveam ca voi avea ocazia sa vad, pt prima data in viata, o eclipsa partiala de luna. Nu stiu ce m-a indemnat sa pozez luna la ora 21:15. Dupa un timp am observat ca discul lunii e mai mic, iar dupa 23:13 am reinceput sa fac fotografii. Daca stateam acasa n-as fi reusit sa vad fenomenul, pt ca de la ferestrele noastre nu se vedea luna. Aici sunt cele mai reusite.

Caldura mare, Moncher!

Cand e atat de cald, cel mai bine e sa mergi noaptea la strand. Iata cum arata Ciurelul pe 16 august, noaptea. (Noi nu aparem in aceste poze)

vineri, 15 august 2008

Decenta neasteptata

Ma uit rar laTV, cum am tot spus. Chiar acum nu am nevoie sa ma uit pt ca, daca as fi nitel mai atenta, as intelege ce asculta vecinul de vis-a-vis si de ce e atat de doritor sa afle tot blocul, pt ca altfel nu se explica sonorul dat la maxim.
Am vazut-o la emisiunea Ancai Florea, intr-un material, pe Alina Plugaru. Mereu am fost surprinsa cand am vazut-o pe demoazela cat de decenta apare la TV, spre deosebire de multe vedete, de doi sau mai multi bani.
Poate "starul" vrea doar sa-si protejeze obiectul muncii, poate nu e platita destul cand da interviuri pt a-si etala si nurii, poate vrea doar sa fie "teasing"; nu conteaza, important e ca da o lectie de decenta care nu ar trebui sa fie ignorata.

Gruzia si steagul ei

Am vazut in "Compact" o fotografie a unui protestatar care flutura steagul Gruziei in fata Ambasadei Rusiei. Ce se intampla acolo e revoltator. Daca in ce priveste Cecenia Rusia se afla cu spatele la zid, nepermitandu-si sa cedeze pt ca astfel s-ar destrama ca o rochie prost cusuta, in ce priveste Gruzia sunt clare ambitiile de recuperare a fostelor republici sovietice (mi-amintesc si acum prima strofa a imnului URSS tradus in romana "Republice libere-n stransa Uniune/ Mareata Rusie pe veci a-nchegat/ Traiasca zidita din zeci de popoare/ Uniunea Sovietica, marele stat"), ambitii care au inceput a se manifesta inca din momentul in care s-a reintrodus imnul amintit in paranteza ca imn de stat al Rusiei.
Steagul fluturand mi-a trezit o amintire de prin 90, cand inca mai exista Uniunea Sovietica. E vorba de ultimul festival de la Iurmala, din Estonia, un festival al cantecului tineresc. Atunci premiul cel marea fost castigat de un cantaret gruzin cu o melodie intitulata sugestiv "Libertate" si, la festivitatea de premiere, un imens steag al Gruziei era fluturat in incapere.
Si pe astia vrea Rusia sa-i ingenuncheze din nou? Pe ce lume isi inchipuie ca se afla?

joi, 14 august 2008

Maya Indica

Se supara fetele mele atunci cand amintirile mele nu coincid cu ale lor. In articolul "Your brain lies to you" SAM WANG and SANDRA AAMODT descriu modul in care, prin procesare si reprocesare, creierul nostru pur si simplu modifica adevaratele amintiri, mai mult, uitand care este sursa informatiilor stocate si cat de credibila sau nu este aceasta sursa ajunge sa-si reaminteasca o minciuna ca pe un fapt adevarat.
Lucrul acesta era cunoscut, fara prea multe studii platite cu sume mai mult sau mai putin apreciabile de catre contribuabilii din diferite tari apusene, inca de acum cateva mii de ani.
"Nimic nou sub soare", a zis Ecleziastul
Vechii indieni spuneau ca lumea in care traim e o iluzie, ca fiecare isi construieste realitatea lui iluzorie.
Scoala pe care am urmat-o ne invata, in spirit materialist, ca filozofia idealista e complet gresita. Ca nu cumva sa pricepem singuri care e adevarul in aceasta privinta ni se prezenta aceasta asertiune ca pe o axioma sau, si mai rau, ca pe o dogma care nu mai trebuie discutata.
Cata dreptate au cei care spun ca Istoria nu va fi niciodata o stiinta exacta. Nu numai faptul ca cel ce invinge are totdeuna dreptate face ca asta sa fie adevarat, nici faptul ca adesea invingatorul chiar rescrie istoria ci, mai ales, faptul ca insusi creerul nostru ne minte face ca Istoria sa fie compusa din milioane de istorii individuale, una mai falsa ca alta.
Totusi e in firea omului sa doreasca sa aiba un teren ferm sub picioare si sa extrapoleze aceasta dorinta si la taramul ideilor si al amintirilor. Si atunci unii dintre noi incep sa fie convinsi ca ei si numai ei detin adevarul absolut, fie el o religie sau o ideologie, si incearca sa vare acest adevar absolut pe gatul (cate o data descapatanandu-i) celorlalti.
Astfel apare infamia numita razboi.
Iisus ne-a dat o lectie pe care nu stiu cati au invatat-o atunci cand a spus "Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti" N-a spus "Iubeste-ti familia, iubeste-ti neamul, iubeste-ti tara." A spus simplu: Aproapele.
Din pacate an dupa an se vede cat de necesara e aceasta lectie si cat de neinteleasa ramane ea.
Ei da, totul e Maya Indica, totul e iluzie!

marți, 12 august 2008

Poveste fara sfarsit

Povestea am publicat-ope blogul lui Dono ca un comentariu la articolul lui "Simpla intrebare de weekend" http://dono.ro/comment-11684
Stilul s-a vrut colocvial, ca intr-o convorbire intre prieteni, cum sunt mai toate comentariile de pe blogul lui Dono.

Povestea ta imi aminteste de cea cu arabul, pruncul si magarul. Povestea e asa:
Pleaca intr-o zi arabu’ la drum calare pe magar, cu fiu-sau alaturi. Trece unu’ pe langa ei si zice:
“Ce nesimtit e asta batranu’! El merge comod pe magar si pe copil il lasa sa se chinuie pe jos!”
Il ia arabu’ pe copchil langa el pe magar, merg ei ce merg si se gaseste altu' sa comenteze:
“Nu i-ar mai rabda pamantu si PETA (organizatia americana pt drepturili animalilor) pe nemilosii astia de-si desala magarul cu kilele lor cu tot”
Ca sa-i intre si astuia in voie arabu' si fi-su iau magaru' in spate si de data asta o ceata intreaga le taie calea tinandu-se de burta de ras:
“Io-te la netotii astia, in loc sa-i duca magaru pe ei, duc ei pe magar!”
Lasa arabu si fi-su magarul jos, isi vad ei linistiti de drum alaturi de magar si se intalnesc cu alt firoscos care ii intreaba:“Ati bolunzit sau v-a batut tare soarele in cap de mergeti pe jos si magarul nu e incalecat de niciunul din voi?”
Pt ca povestea sa fie intr-adevar fara sfarsit ar fi trebuit sa inceapa cu :
Pleaca la targ arabu', mergand pe jos, copilu' calare pe magar.
Un trecator ii apostrofeaza:
"Ma copile, nu vezi ce ostenit e tac-tu, ce cauti tu pe magar si-l lasi pe tac-tu pe jos?
Copilu' se da jos de pe magar si se suie arabu' pe magar, copilu' mergand cuminte pe langa el, pe jos. In continuare a se citi de la: Trece unu’ pe langa ei si zice:

Ia copilu' neamule!


Daca cineva mai avea vreo indoiala ca se vand copii in Romania aici e dovada.

luni, 11 august 2008

Dilema Veche

Ma tot laud cu IQul meu mirobolant.
Dar daca as fi atat de desteapta cum imi place sa cred ar trebui sa tronez pe un purcoi de parale, nu-i asa?
Sau poate pt a face parale e nevoie de alt fel de inteligenta?
Sau poate nici nu e nevoie de inteligenta ci doar de multa smecherie si nesimtire, la noi in Romanica?
Sau poate strugurii sunt prea acri?
Cine ma poate scoate din dilema asta?

Sa radem impreuna

Am scris ca am o colectie impresionanta de glume, majoritatea in engleza. Cea de mai jos, citita azi in http://www.wwrecipes.com/current.htm m-a facut sa rad cu hohote (ca tot e la moda paranormalul, cine ma cunoaste stie ca e vorba de autoironie) deci o sa pun intai textul in engleza, apoi o sa-l traduc.

An engineer, a physicist, a mathematician, and a mystic were asked to name the greatest invention of all times. The engineer chose fire, which gave humanity power over matter. The physicist chose the wheel, which gave humanity the power over space. The mathematician chose the alphabet, which gave humanity power over symbols. The mystic chose the thermos bottle.
"Why a thermos bottle?" the others asked.
"Because the thermos keeps hot liquids hot in winter and cold liquids cold in summer."
"Yes, so what?"
"Think about it." said the mystic reverently. "That little bottle, how does it know?"

Un inginer, un fizician si un mistic au fost intrebati care e cea mai mare inventie a tuturor timpurilor. Inginerul a les focul, care a dat umanitatii putere asupra materiei. Fizicianul a ales roata, care a dat umanitatii putere asupra spatiului. Matematicianul a ales alfabetul, care a dat umanitatii putere asupra simbolurilor. Misticul a ales termosul.
"De ce termosul ? au intrebat ceilalti."
"Pt ca termosul pastreza lichidele fierbinti iarna si reci vara"
"Si ce-i cu asta?"
" Ganditi-va, a spus misticul cu adanc respect: cum de stie asta o sticluta?"

Naivitate fara limite

In vara asta calduroasa am fost surprinsa sa vad pe strazile din cartier, din loc in loc, vase cu apa. Mi-am spus, in infinita mea naivitate: "uite ca bucurestenii au devenit mai altruisti, si-au lasat de o parte indiferenta si s-au gandit ca poate le-o fi sete si animalelor". M-am mirat nitel ca fenomenul parea sa ia proportii de masa, mai precis de masuta mica, din aceea pt papusi, dar am pus-o pe seama inconstientului colectiv. Inconstienta eram eu, dar mi-a trecut cand, traversand pe la Lujerului, mi-am ridicat ochii spre unul din banerele care-si schimbau reclamele la cateva secunde si am cascat ochii de uimire cand am vazut ce scria acolo:
"Puneti un vas de apa pt cateii fara stapan"
Asa deci: e nevoie de o campanie ca sa iesim un pic din amorteala si sa ne gandim si la altii. Avem nevoie de educatie prin banere ca sa credem ca si altora, mai necuvantatoare, le e sete.

Tot in naivitatea mea am crezut ca blogul se face pt ca vrei sa scrii ceva care, eventual, ar mai putea interesa macar 2-3 persoane, in cazul f fericit cateva sute.
Aici urma sa scriu fraza asta: "Iar un blog il deschizi pentru a fi citit si de altii altfel scrii pe un caiet sau pastrezi un fisier word in computerul personal bine parolat" , dar a scris-o cineva la al carui blog colaborez inaintea mea (cine se aseamana se aduna) Adevarul e ca nu vad cum cei introvertiti ar avea curajul sau macar dorinta de a se expune la un public atat de larg cum ar putea fi cel de pe internet.
Citind insa un articol scris de un blogger care e in stare sa faca un articol pe care-l citesti pe nerasuflate din orice subiect, oricat de banal, si, culmea, fara sa faca politica, anume Dono, despre mafia din blogosfera si, mai ales, comentariile starnite de el in randul celor vizati m-am trezit din visul meu frumos, despre altruism, bunatate, cititorii care formeaza o familie, etc.
Alegandu-mi din oceanul informatic numai cateva bloguri favorite, iesind numai ocazional, din lipsa de timp, nu din alt motiv, pe altele care m-au impresionat prin talentul autorilor (ex Inah, Ada, si lista poate continua), credeam ca asa e toata blogosfera romaneasca, plina de oameni extrem de talentati, care scriu din placere.
Auzisem de la Mircea Badea ca ar exista unu de-si zice zoso, a citat MB un articol din el si am decis ca nu ma intereseaza.
Dono n-a dat nume, Fyt insa a dat. Unul din nume, despre care am crezut initial ca e un fel de porecla, e visurat.
Cam asa afost trezirea mea la realitatea Romanicai in care traiesc, un vis urat. Un vis in care, de dragul unor bani castigati destul de usor, se uita de altruism iar intra-ajutorarea e vazuta ca o cardasie intr-ale inselaciunii.
Si spun asta dupa ce am dat o scurta raita in blogurile unor zisi grei, incepand cu Zoso si mi-am zis ca atata merita din partea mea (de-aia nu mai pot ei, ca nu-i vizitez eu, cand ei isi fabrica trafic de 1000 persoane pe zi), sa ramana cu publicul lor manelist.
Dar m-a deranjat nespus marlania cu care numitul zoso a navalit in comentariile lui Dono si cu aroganta si nesimtire a poluat o atmosfera care pana atunci (si sper ca mult dupa aceea va mai fi) a fost una destinsa, de intelegere si respect reciproc.
Dea Domnul ca baniipe care ii castiga bloggerii astia care n-au nimic a spune, a caror singura dorinta e sa castige cat mai mult, prin orice mijloace, sa le aduca si o farama de bucurie. Ma refer la acea bucurie adanca, de pace si liniste sufleteasca, nu la cea generata de satisfactii rautacioase sau doar prostesti, de trufia omului care crede ca, de la inaltimea la care s-a cocotat, ii poate scuipa in cap pe toti cei ce nupot sau nici nu-si doresc sa ajunga acolo.

sâmbătă, 9 august 2008

Ce verde era valea mea 87 Introducere

In constiinta nationala 87 e anul in care au avut loc evenimentele de la Brasov (care nu au constat intr-o simpla greva, ci si in manifestatii de strada neautorizate ---tabu in orice regim totalitar--si, dupa cum se zvonea, in devastarea sediului de partid si demascarea ipocriziei activistilor care, intr-o vreme cand poporul era infometat, aveau la dispozitie tot felul de delicatese), asa cum anii 70 au fost anii marilor inundatii, in urma carora geografia verzii vai a Dambovitei s-a schimbat iremediabil, cel putin la intrarea in capitala. Anii 70 au mai insemnat, pe langa marele cutremur, care a dus la incercarea de transformare a Bucurestiului intr-un Phenian european, si greva minerilor din Valea Jiului. Multi, intoxicati cu propaganda ceausista (sa nu uitam ca acei ani, gratie atitudinii adoptate de Ceausescu in fata invaziei trupelor Tratatului de la Varsovia sub conducere sovietica ce a dus la inabusirea "Primaverii de la Praga", au adus mult capital vestic in tara, sub forma de imprumuturi, si o relativa prosperitate: se gaseau, lucru nemaintalnit pana atunci, pui la autoservire, la discretie) nu intelegeau ce le-a venit minerilor sa se revolte. Dar ce era de neinteles? Oamenii aceia erau fortati, asa se spunea, de sistemul comunist, sa lucreze, in conditii inumane, cate 8 ore pe zi. Nu tu aer curat, nu tu lumina zilei, nu tu ziare cu rubrici sport (pt ca asta era lectura de baza a multor ingineri din intreprinderi), nu tu cafeluta cotidiana. Iar in jurul varstei de 40 de ani, cand familia avea mai multa nevoie de castigurile si facilitatile muncii in mina, nefericitii erau nevoitisa se pensioneze pe caz de boala, pt ca Ceausescu nu admitea pensionarea anticipata, sau chiar daca o admitea, salariul lor de baza, care sta la baza calcului pensiei era f mic in comparatie cu sporurile primite ca urmare a muncii in mina. Ei au cerut lucruri elementare: ore mai reduse de munca, pensii decente (vi se pare cunoscuta ultima cerere?) si li s-a dat in schimb opresiune si o supraveghere securista ale carei roade s-au vazut in timpul mineriadelor, in special cea din 14-15 iunie 1990.
Pentru mine si familia mea anul 87 a fost anul Marilor Decese si a unor suparatoare si absurde evenimente pe plan profesional.
De fapt decesele au inceput in decembrie 86.
Cam pe la inceputul lunii i-am facut un serviciu matusii de la Campulung Arges a sotului meu si am dus-o, la iesirea din spital, acasa. Era frig, iar eu eram racita. Poate a luat raceala de la mine, poate din alta parte, acela a fost penultimul drum al matusii. Am plecat sambata si, pt ca duminica nu circulam (sistemul cu nr pare si impare) am decis sa nu asteptam pana luni dimineata ci sa plecam inapoi la Baucuresti in aceeasi seara, pt a prinde f interesantul Studio X (nu ics, cum s-ar crede, ci H, in alfabetul chirilic, dar toata Romania il stia de ics) de la bulgari. Dar fatalitate: in apropiere de Mihailesti stationa o caruta de transportat lemne, nesemnalizata. Sotul meu a incercat sa o evite si a tras tare de volan. Noroc ca am avut reflexe rapide si m-am aplecat la timp, altfel crucea carutei, care a izbit parbrizul, facandu-l tandari, ar fi facut acelasi lucru si cu capul meu, iar acest blog nu ar mai fi existat. Am fost trimisa de sotul meu sa caut, cale de 2 km, postul de militie,el ramanand sa pazeasaca masina si sa se certe cu tiganul caraus care avea gura mare, pt a-si masca vinovatia. Pe drum m-am intalnit cu doua tinere care mi-au dat indrumarile necesare. Comentariul lor cand au auzit povestea: "astia sunt tigani care fura lemne din padure mana in mana cu militia". Pesemne ca aveau dreptate pt ca procesul verbal s-a incheiat fara a preciza vinovatii: "sunt oameni saraci, daca le dam amenda n-au de unde plati, vai de mama lor, cu ce va ajuta pe Dv daca spunem ca au fost de vina?" au zis militienii.
Ne-am intors la Campulung unde am petrecut o zi linistita impreuna cu nepotica de 5 ani a sotului meu, careia i-am recitat (nepotelei, nu sotului, dar ea nu-si mai aminteste acum) multe din poeziile pe care le invatasem pt fetele mele: din "Asa-i Sanda" a lui Gelu Naum,din "Catelusul schiop' al Elenei Farago si din "Carticica de 4 ani" a Constantei Buzea. M-a ascultat cu incantare cat am turuit, desi eram tare racita si nu ma simteam bine fizic, dar psihic imi facea tare bine sa bucur fetita, pt ca mie mi-au placut dintotdeauna copiii.
Luni dimineata familia a facut rost de o bucata groasa, transparenta de plastic, pe care am legat-o in chip de parbriz. Era frig si o ceata deasa, oamenii care faceau autostopul nu pricepeau de ce refuzam sa oprim sa-i luam, plasticul imita bine un parbriz veritabil, atata ca am facut mii de cuie pana acasa. Masina a fost reparata la timp ca sa putem ajunge la inmormantarea aceleiasi matusi, survenita scurt timp dupa aventuroasa calatorie.

Ce verde era valea mea Part IV

Memoria mea e un fel de magazie in care sunt aruncate alandala tot felul de lucruri prafuite. Poate la altii e alcatuita din tot felul de sertarase in care lucrurile sunt depozitate intr-o ordine desavarsita. La mine nu. Din cand in cand ratacesc prin aceasta magazie si ma impiedic de cate un lucru pus aiurea. Il iau, il scutur bine, ma asez in fata claviaturii si produc un articol. Cat de exact e, ramane de vazut.
Pentru cei care stiu engleza recomand din nou sa citeasca: http://www.nytimes.com/2008/06/27/opinion/27aamodt.html?em&ex=1214884800&en=9b34d24b60bc382e&ei=5087%0A
Celorlalti am sa le spun ce am inteles eu de acolo: creierul nostru ne minte! El nu admite amintirile care nu se incadreaza intr-un tipar format anterior.
Acum ca am facut aceste precizari o sa mai povestesc cate ceva despre anii de liceu. Nu stiu cat de dotata era Zoia (scoala) dar Matei Basarab (liceul), ca un voievod ce se afla, avea ceva dotari, in ciuda varstei avansate (centenar).
In primul rand avea, dupa cum am mai spus, o biblioteca f bine garnisita, al carei abonat asiduu eram. Ma cunostea bibliotecara ca pe un cal breaz. In primul an de liceu nu avea prea multa incredere in mine, astfel ca am citit o singura carte in acel an, si anume Don Quijote de la Mancha. Asta pt ca nu mi-adat voie s-o iau acasa, deci trebuia sa-mi organizez cumva timpul sa citesc la bibblioteca. Cu mintea de atunci am inteles ca DQ era tare tralala, poate si copilaria traita la tara m-a facut sa nu gust fineturile alea idealiste si am asteptat zadarnic sute de pagini sa-i vina omului mintea la cap.
Ca eu insami m-am batut ulterior cu omultime de mori de vant a fost probabil razbunarea autorului.
Constat ca, desi tatitu ma sfatuia "Sa-ti retina capusorul/ Numai titlul si-autorul", mi se intampla din ce in ce mai des sa nu retin nici unul, nici altul, dar sa-mi aduc aminte, destul de vag, continutul. Noroc cu Sf Google, care mi-a reamintit cine l-a creat pe Donul cel aiurit, anume Cervantes.
Ulterior am devorat, cam cu lacomie, cam pe nemestecate, o multime de carti, astfel am constatat ca Sadoveanu a reluat dupa 44 multe din temele dezvoltate anterior, si nu m-am mai ostenit sa citesc tot ce a scris dupa, desi as fi fost obligata de programa scolara, dar am citit tot ce am gasit in biblioteca din cartile publicate inainte de 44, adica aproape, daca nu chiar tot. Imi placea stilul lui molcom, mai ales cand povestea despre copilarie.
Pe Eminescu nu l-am indragit, poate pt ca ne pisa prea mult profesorul cu el. In schimb Cosbuc si Toparceanu sunt si azi preferatii mei. Pe scurt, am citit o multime de clasici romani, destul, cred eu, ca sa am criterii de apreciere a unei opere literare.
Dar nu numai la asta mi-au folosit anii de liceu.
Liceul nostru avea, pe langa o sala de sport, amfiteatre, laboratoare de chimie si stiintele naturii si ceva f important: una din putinele sali de festivitati din raion. Ni se ofereau acolo, gratuit, concerte de muzica clasica (am spus deja ca multe colege si multi colegi studiau pianul acasa), filme de calitate, nu spanacuri propagandistice rusesti sau romanesti, dar, mai ales, piese de teatru puse in scena de inimosul profesor de franceza Marinescu, poreclit Damijean. Cred ca o sa spun tot daca o sa amintesc ca printre ucenicii sai se afla Andu Bocanet.
Am avut norocul sa avem sala de festivitati si la universitate, dar de acolo imi amintesc mai ales concertele de muzica usoara, solisti fiind , intre altii, Dan Spataru, Pompilia Stoian, fosta colega de clasa Anca Agemolu sau cel de care se facea mare haz, Petre Geambasu. Din timpul studentiei imi mai amintesc si brigazile artistice, cred ca cea de la ASE, cu Nae Lazarescu, mi-a fost contemporana, umor de bunacalitate produceasi brigada dela Politehnica. Am vazut la universitate si piese de teatru, unade Eugen Ionescu m-a marcat prinfelul in care tzipa, f ascutit, interpreta: "Ma dor dintziiiiiiiii". Am enervat, dar si amuzat, multa lume imitand-o.
Pt ca se pregatea sarbatorirea Centenarului liceului, imi placea sa asist la orele de cor, unde se repetau bucati de valoare (aoleu, suna ca si cum asi fi manelista!). Spun ca asistam pt ca, falsand ingrozitor (ce mai, eram deadreptul afona, ca si parintii mei, desi tare imi place sa cant, dar nu indraznesc nici macar in baie, pt ca nici chiar urechea mea muzicala nu suporta catastrofele care-mi ies din gura, din pacate nepotica m-a mostenit) eram singura fata din clasa care nu era primita la cor. Daca am invidiat vreodata pe cineva aceea a fost mama unor gemeni bulgari, care erau amandoi cantareti. Imi spuneam ca o asemenea mama trebuie sa fie fericita ca are nu unul, ci doi copii cu talent de cantaret.
Centenarul s-a serbat la opera, cu un spectacol grandios la care a recitat, intre altii, George Vraca, fost elev.
Din pacate in clasa 11, cu putin inainte de nenorocirea de examen de maturitate (sadicii de la minister au hotarat sa dam examene scrise la matematica si romana plus, unde era cazul, la limba materna, apoi intr-o singura zi, examen oral la 7 materii; nu-mi place sa-mi amintesc cu ce nota am luat acea maturitate, important este ca am luat-o, pt ca ceilalti colegi din seria mea au picat toti), scumpa noastra scoala a luat foc. Focul n-a facut mari ravagii, apa care l-a stins insa, da. Pt ca a ars ceva in pod s-au turnat tone de apa, care au imbibat plafoanele, facute dintr-un fel de trestie si intarite cu nu stiu ce smac care a cedat la udatura, si a umflat parchetul in amfiteatre de ajunsese pana aproape de tavan, in plus a deteriorat si o multime de carti din bogata noastra biblioteca, ca si multe exemplare din laboratorul de naturale. Cand mergeam pe culoarele de la etaje se clatina planseul cu noi. Draguta era mama Ancai Agemolu, care plangea zicand: "De cate ori n-am zis arz-o focul de scoala si acum imi pare rau de ea". Dupa vreo cateva zile am fost evacuati, cazati, ca sa zic asa, la Liceul de Constructii din Dudesti, unde chipurile ne-am pregatit pt maturitate, pe care am dat-o la Liceul Ion Slavici, sau cum s-o fi chemat, de pe Calea Mosilor.
Liceul MB avea si internat de baieti, am mancat un timp la cantina, pt ca gazda nu-mi dadea voie sa gatesc (de aceea au si aranjat apoi parintii sa stau la internatul Scolii bulgare, unde eram toti mereu flamanzi, pt ca mancarea era ultra infecta, dar, pt ca eram saraci, eram fericiti cand aveam 50 de bani sa ne luam un sfert de paine neagra, sa ne saturam si noi macar odata). Intr-o zi unul din baieti a inceput sa zica: "ce de viermi are varza asta, uite cum luneca pe gat", doar-doar o sa plec de la masa sa-mi manance el portia. Ori eram prea flamanda (eram totusi un copil in crestere) ori aveam stomacul mai tare, cert e ca m-am mutat la alta masa si am continuat sa mananc, spre disperarea lui. N-a mai incercat alta data figura.
Imi amintesc si ca intr-ozi un card de prunci micuti, toti baietei, de clasa intai, au facut o hora in jurul meu si numai cu greu s-au hotarat sa ma lase sa ies din ea si sa-mi vad de treaba.
Mi-am amintit de asta mult mai tarziu, cand fiind de acum eu mama, cocotata pe niste tocuri destul de inalte, am trecut prin piata si am luat un dovlecel din cei chinezesti, din cei care se vand la metru. Tinandu-l in mana ca pe un toiag am intrat in curtea scolii ca sa o traversez, scurtand astfel drumul catre casa. Imediat o haita de caini a facut hora in jurul meu, latrand din rasputeri. Mie mi-e cam frica de caini, pt ca in copilarie am avut drept caine de curte o corcitura de lup salbatic, gasit prin padure, f rau, de care mi-era groaza multa vreme sa ma apropii. Ne-am imprietenit greu si tarziu, cand mai imbatranise si chiar am plans cand a murit, otravit de mama mea pt ca era prea batran. Acum, cand ea insasi e f batrana, ar trebui sa aiba remuscari pt ce a facut, dar nu are. Totusi nu a fost asa de nemiloasa cu noi, copiii, precum Folcoche a lui Herve Bazin. Este insa un exemplu pt mine despre cum NU trebuie sa fie o mama.
So, eram eu in curtea scolii, cocotata pe toace, inconjurata de o haita de caini de care ma aparam invartind dovlecelul cel lung cape un ciomag. mi-ar fi placut sa ma pot dedubla, eventual sa am si un aparat de filmat, sa pot rade linistita cand aveam sa scap de urgie si aveam sa vad filmul. Din fericire erau acolo si niste copii care, dupa ces-au amuzat bine, probabil, au chemat cainii la ordine si fiarele s-au executat.
Despre criza de pubertate din clasa noua si consecintele ei, alta data.

vineri, 8 august 2008

Olimpiada Dragonului

Desi e anul Sobolanului, cred ca prin anvergura si organizare aceasta Olimpiada ar putea sta sub semnul Dragonului. Cand spun Dragon ma refer la simbolul chinezesc, si nu la cel european, cel cu Sf Gheorghe sau, mai aproape de istoria noastra, la cel ar carui ordin a fost cavaler Vlad, tatal lui Tepes, cel care a fost supranumit Vlad Dracul tocmai din aceasta cauza.
Am luat cunostinta cu o parte din cultura chineza veche cand aveam 10 ani, cand am vizitat Palatul Regal. In loc sa fiu impresionata, ca toata lumea, de tronul expus publicului larg in Sala Tronului (de atunci acea aripa s-a inchis si inchisa a ramas pana in ziua de azi, e vorba de aripa aflata chiar in fata CCului) eu am zabovit vreme indelunga, cuprinsa de o adanca admiratie, intr-o sala vecina, unde erau expuse f multe obiecte chinezesti provenite din colectia regala. Multe le-am revazut, dupa revolutie, in casele beizadelelor, ceea ce ma face sa cred ca mitul multelor vagoane incarcate cu opere de arta cu care a plecat Regele Mihai era menit sa ascunda jaful la care s-au dedat tovarasii, care si-au insusit,in numele poporului, opere de patrimoniu. Sa fiu iertata daca ma insel. Ulterior sala chineza a fost surghiunita la etajul III. N-am mai fost de mult, nu stiu nici daca mai exista, mai ales ca multe obiecte s-au deteriorat la cutremurul din 77.
M-au fascinat atunci, la 10 ani, minunatele obiecte de jad, ametist, cristal roz si multe, multe altele.
In sala Caminului Cultural din comuna, gazduit in casa unei matusi, am vazut unele filme de culturalizare remarcabile. Am vorbit, cred de filmul cu Aivazovschi. Un alt film era un documentar despre arta chineza. Oricat de putina cultura aveam, se pare ca simtul artistic nu mi-a lipsit, pt ca am remarcat ca dupa finetea si eleganta obiectelor create inainte de revolutia lor ("chinezariile" ce se gasesc in magazine sunt un palid exemplu) cele create dupa revolutie, cele inspirate din "viata de zi cu zi a poporului", cele ce exprimau spiritul clasei muncitoare, erau socant de grosolane. Si inca nu incepuse infama Revolutie Culturala. Ca o paranteza am sa spun ca circula in vremea acelei RC o poveste cutremuratoare, despre un pianist caruia activistii de partid i-au taiat mainile ca sa termine odata cu arta decadenta. Sper ca era doar o poveste.
Am mai spus, cand am vorbit despre filme, si despre Ultimul Imparat, serialul chinezesc, nu filmul lui Bertolucci, care a reconstruit cu minutie viata la Palatul Interzis, respectand opulenta, finetea si eleganta cadrului in care se desfasura activitatea micului imparat. Prin comparatie, filmul lui Bertolucci parea a avea scenografia facuta de o ruda saraca.
Partea doua a serialului, care descria adolescenta si tineretea imparatului, in special perioada manciuriana, era zugravita in cu totul alte culori. Incercand sa arate inclinarea tanarului imparat spre stilul occidental de viata au schimbat registrul si scenografia a devenit mai grosolana, mai stil proletcultist.
Mi-a fost teama sa nu regasesc cate ceva din acest spirit, hai sa-i zic "manciurian", in festivitatea de deschidere a Olimpiadei.
Din fericire teama s-a dovedit nefondata. Vrand sa arate intregii lumi radacinile adanci ale culturii chineze organizatorii s-au intrecut pe ei insisi. M-a impresionat de la inceput parada costumelor celor 58 de nationalitati conlocuitoare, costume pe care aveam sa le revedem si mai tarziu. N-am pomenit nimic despre extraordinara disciplina a miilor de percutionisti, de ex, dar si a celorlalte mii de protagonisti ai spectacolului pt ca mai vazusem asa ceva la Seul sau Nagano (se pare ca nimeni nu poate egala popoarele asiatice in disciplina, nici chiar nemtii sau elvetienii). m-au impresionat in schimb eleganta, opulenta, finetea, rafinamentul costumelor, ingenioasele solutii tehnice folosite, in special cand s-au ridicat cele 5 inele olimpice, care pareau alcatuite din pulbere de stele, de la orizontala la verticala. M-a impresionat si imensul glob care a iesit din pamant, cu atletii pe liniile care marcau latitudinile (si nu meridianele,cum au zis comentatorii nostri care, in paranteza fie spus, au facut un f bun comentariu, f bine documentat), si care s-a inaltat cu usurinta la cateva zeci de metri inaltime, in ciuda greutatii f mari.
Au fost unele momente, cum ar fi cel al alcatuirii unui porumbel sau a marelui zid din trupuri de tineri, dar si micuta care a cantat in deschidere si a zburat mai tarziu cu un zmeu pe deasupra stadionului, care pot fi cu greu uitate. Despre artificii e inutil sa spun ca au fost o frumusete.
Am urmarit cu interes si parada sportivilor, remarcand profesionalismul operatorilor (apropo de profesionalism, urmarind nenumarate campionate si gale de patinaj artistic am remarcat ca cei mai nepriceputi s-au dovedit a fi operatorii nemti) care au reusit, la fiecare delegatie, sa arate si personalitatile din tara respectiva care se aflau in tribuna, remarcand astfel ca Basescu al nostru se afla chiar langa Putin, ca Spania a fost reprezentata de printul Felipe, ca nenorocitul de Mugabe n-a pierdut prilejul sa se arate lumii, ca Laura Bush e tot atat de scumpa si draguta cum o stiu. Comentatorii nostri au spus ca steagul Angliei e purtat de un atlet, mie mi s-a parut ca e printul Wylliam.
Asteptarile, negative de data asta, mi-au fost implinite de costumatia delegatiei nostre, care mi s-a parut ca de obicei, adica stearsa. Chestie de gust, desigur.
In curand se va retransmite ceremonia. Cred ca cei care au pierdut-o au pierdut cativa ani din viata.

Durere de mama

La coada la pasapoarte m-am intalnit cu mama unei colege a fiicei mele mai mici de pe vremea cand erau la scoala generala. E inca o femeie frumoasa, dar veselia pe care i-o admiram pe vremuri a lasat locul unei adanci dureri. Fiica ei s-a stins acum aproape un an dupa ce a suferit timp de 13 ani de oboala cumplita, scleroza in placi. Am spus si eu condoleante, cum se cuvine, dar as fi vrut sa gasesc cuvinte care sa-i mai aline durerea, dar nu cred ca exista asemenea cuvinte. Dar tot ea, saracuta, afland de necazul prin care am trecut acum 13 ani, m-a compatimit: "trebuie sa fie tare greu sa traiesti cu sabia lui Damocles deasupra capului".I-am spus ca da, masimt de parca am o bomba cu ceas in mine, de aceea nu-mi fac planuri pe termen lung, incerc sa ma bucur de ce mi se ingaduie sa mai am.

Ce verde era valea mea Jocuri de copii

Inainte de a da in mintea copiilor, incerc sa rememorez jocurile copilariei mele.

Cu papusi se joaca toate fetitele . Pana la 10 ani papusile mele erau facute din carpe si bete. Carpele le cautam in gunoaiele aruncate de croitorese. Cum textilele se dadeau pe cartela, carpele erau rare si f pretioase. La 10 ani o matusa fara copii mi-a daruit prima papusa de cumparat. Era tare urata, si mi-era tare mila de ea din cauza asta. Am botezat-o Jeni, ca pe una din colegele matusii mele mai tinere. Si a doua papusa a primit numele unei colege a matusii, o chema Tanta, pt ca era frumoasa ca si colega cu acelasi nume. Tanta a avut o soarta nefericita, am uitat-o langa cotetul porcilor si porcii i-au zdrobit capul cel frumos. Parca n-as fi meritat sa am papusa frumoasa. Am mai avut o papusa Felicia, nici frumosa, nici urata, cu un costum de clovn, si cu asta am incheiat lista papusilor ce aveau aspect antropomorfic si deci nume. Celelalte, facute de noi erau simplu: mama, tata, copilul. Le faceau case din bete si mobila din cioburi. Era tare simplu sa construiesti un apartament in acest mod: trasai niste linii, infigeai bete la distante egale, cat mai mici, lasai loc liber pt usi, si gata. Mai complicat era cu mobilele, pt ca oamenii erau grijulii si nu prea spargeau farfurii sau strachini.

Eu eram mai stricatoare, rupeam ciucurii de la scoartele de lana tesute in razboi (mama mea le zicea covoare, ea a tot tesut la razboi ba carpete, ba cuverturi, ba fete de masa din borangicul de la viermii de matase crescuti de ea, ba presuri de carpa, mestesugurile astea s-au pierdut la generatia noastra), si ii faceam presuri pt casele din bete. Cand era vreme urata imi faceam case sub mese din cutii de chibrite, invatasem cum sa fac mobilele dintr-o carte de la biblioteca. Odata am luat ventuzele mamei, am pus lumanari in ele si le-am aprins, sa fac lumina in casa de sub masa. Ce s-a mai suparat, pe buna dreptate, mama mea, puteam da foc la casa!

Mi-amintesc ca, fiind mai marisoara, am facut si un fel de teatru pe masa, cu un cearsaf drept cortina si un bec de lanterna legat la baterie in chip de reflector. Am mai organizat o scena de teatru, pe un scaun, dar familia mea nu a apreciat aceste inclinatii. Ascultasem multe piese de teatru la radio cu galena, (unradio f rudimentar, cu casti legate pereche cu o banda metalica pe care le desfaceam ca sa poata asculta doua persoane deodata) mamita era f amatoare de teatru. Avantajul teatrului radiofonic era ca avea in distributie cei mai buni actori ai momentului. Mi-amintesc si acum dramatismul intrebarii "Ai scris tu scrisoarea asta?" din "Intriga si Iubire" si ne-a fost tare mila de sarmana fata care nu putea spune adevarul. Iar "Cercul de creta caucazian" inspirat lui Breht de modul cum a rezolvat regele Solomon o disputa dintre doua mame, una naturala, cealalta adoptiva, in legatura cu copilul pe care-lclamau amandoua, nu l-am uitat, in linii mari, nici azi. Erau piese de patrimoniu, cu distributii de top, care au ajutat mase largi de ascultatori sa-si creeze o cultura care nu le-ar fi fost accesibila in alt mod. De la radioul cu galena familia a avansat deodata cu o bruma de prosperitate, la radioul cu baterii, multe, multe baterii si acumulator (nu aveam curent electric). Cand veneam in vacanta de la liceu ar fi trebuit sa fie distractia de baza, dar de cele mai multe ori se intampla ceva cu bateriile sau acumulatorii si nu mergea radioul. Tarziu, cand s-a electrificat si casa noastra, a aparut si Rubinul, un TV cu ecranul nitel mai mare decat palma.

Copii de varsta mea nu prea erau in vecinatate (razboiul, deh) deci ma jucam cu copii mai mici. Pt ca eram mai mare ii invarteam, ca in comedie, caruselul care venea anual de balciul de 8 septembrie. Ce mai vanzoleala era de balci, ce de carute, ce de baraci cu tot felul de marfuri, cu limonade si inghetata, cu goarne si mingi de rumegus, si cate alte minunatatii. Parintii mei cumparau zarzavaturi pt iarna, ceapa, gogosari, pt ca am spus ca nu se prea faceau la noi, desi tata mare avea o gradina pe malul garlei, avand el multi copii familia noastra lua zarzavaturi din targ. Se cumparau mere, nuci,etc. Veneau neamurile din toate satele din imprejurimi si se umplea curtea de visavis, a bunicilor, de lume.

Fanfara de la comedie (suna ca fanfara de alamuri din Vatza) ne spargea urechile cam o saptamana. Mai tarziu au aparut berea si micii vanduti de cooperativa de consum, si scandalurile aferente, cu tigani beti care se taiau cu cutitele sau sapele.

Dar balciul tinea putin, era doar odata pe an. Ne faceam veacul sau in raspantie, sau la sopronul nostru, in fata fostei pravalii (carciuma de fapt) a strabunicului a carui casa au cumparat-o parintii de la mostenitori, sau, cel mai adesea, la numeroasa familie de langa bunicii nostri, pe care a ajutat-o toata strada sa-si construiasca casa, de paianta, prin claca. Am participat odata si la o claca de despanusat porumb, acum se culege gata despanusat. Pt ca vecinii cultivau tutun faceam siruri lungi de frunze pt pus la uscat, tot la claca. Tigarile se faceau din hartie de ziar, sau foita, cine avea. Noi, copiii, nu fumam.

Ne jucam de-a v-ati ascunselea, numaratoarea terminandu-se invariabil cu "Cine nu e gata/Il iau cu lopata". Despre "Ai spart oalele/ Si-ai mancat sarmalele" nu se pomenea (am aflat tarziu,de la copiiimei, ce inseamna), dar exista "Urma scapa turma". Ne jucam si leapsa pe cocotate.

Cand aveam vreo 10 ani tatal meu a construit un leagan mare, veneau si copii de pe alte strazi sa se dea in el. Faceam intrecere cine se da mai tare si mai sus iar una din aceste intreceri era sa se termine tare prost cand o colega (care statea pe o strada mai departisor) a cazut de la mare inaltime, din fericire si-a revenit repede.

S-a intamplat odata sa ma tai rau intr-o tabla si sa-mi curga f mult sange. Instinctv am luat un pumn de argila galbena, ramas de la constructia casei vecinilor, si am pus-o pe rana. S-a inchis aproape imedit. Azi se vinde argila cu taraita la Plafar, pe bani buni.

Ne-am jucat intr-o vara de-a "Scaloianul" (in literatura se cheama Caloian).Am facut o papusa din lut, am pus-o pe o scandura si am pornit cu ea prin sat, cu alai, un baiat era popa, altul dascalul, fetele erau bocitoare: "Scaloiene,iene/te cauta ma-ta/ prin padurea deasa/cu inima arsa". Eram asteptati la porti cu galeti pline cu apa, golite pe noi, in hazul general. Am aflat la scoala, din carti, ca scopul era sa porneasca ploaia in verile secetoase. Noi stiam ca ploaia o chemau paparudele, niste tigancuse care dansau tananaua si erau udate din cap pana in picoare, ca se si zicea ;"esti uda/ ca opaparuda".

Scaloianul se ingropa (la literatura se spunea ca se da pe apa) si i se facea, la un timp, pomana, cu placinte si alte bucate gatite de copii. Obiceiul dateaza, desigur, din vremuri precrestine.

Baietii jucau "Drichia", un joc f complicat, cu o scandura taiata cumva hexagonal in sectiune, ascutita la ambele capete, care se sprijinea intr-o groapa facuta special si care se lovea cu un bat ca sa zboare. Exista un sistem de apreciere a castigatorului, pe care il stiau ei.
Mai saream si capra, mai ales la scoala, unde era o barna cam la un metru inaltime, pe care ne urcam pe un plan inclinat, apoi mergeam pe ea, saream jos si apoi saream capra de lemn, aflata in continuare. Dupa ce profesoara de sport de la facultate a plecat in cantonament cu echipa de handbal care a dobandit titlul mondial am castigat respectul vesnic al profesorului de gimnastica, ce a inlocuit-o pt ca, desi am ratat saritura la capra de vreo 20 de ori (deh, alt gabarit), nu am renuntat pana nu mi-am recapatat automatismul de sarit pe care-l posedasem in copilarie.

Exista un joc de echipe "Madam tiro tiro ra" care incepea cu o echipa proclamand "Noi avem castel frumos/Madam tiro tiro ra" iar cealalta echipa raspundea "Ba al nostru-i mai frumos/ Madam tiro tiro ra" dar nu-l mai stiu, il jucam f rar.

Imiplacea sa joc "Statuile": conducatorul grupului invartea copiii si le dadea drumul, iar ei trebuiau sa ramana incremeniti in pozitia in care se aflau cand se zicea stop, adesea o pozitie caraghioasa, apoi conducatorul ii gadila, mai ales sub barba, pana izbucneau in ras. Cei ce radeau erau dracusori, ceilalti ingerasi. Imi placea sa-l joc pt ca eram mereu ingeras, pt ca nu ma gadilam.

Ne mai jucam un joc cu mingea cu comenzi: copiii se asezau in spatele unei linii si trebuiau sa avanseze pana la o linie in fata. Conducatorul arunca mingea pe rand copiilor, acestia prindeau mingea si o dadeau inapoi, si primeau comanda: 2 sau 3, sau cati voia conducatorul, pasi de pitic, broasca, iepure, etc. Cel care ajungea primul devenea conducator. Farmecul jocului consta in aceea ca toti copiii incercau sa avanseze pe furate. Daca erau prinsi se intorceau la linia de pornire, daca nu, avansau. Cum"hotul neprins e negustor cinstit", unii asa ajungeau conducatori. Asa ajung unii conducatori si in lumea adultilor, dar asta nu mai e joaca.

Pt ca am vorbit de furat, un joc f interesant era "Armasul".Se juca asa: se scriau niste biletele cu hotul, pagubasul, armasul, judecatorul, imparatul, poate si altii, dar eu nu mai stiu cum se numeau. Se amestecau biletele, se puneau in ceva si fiecare copil extragea cate unbilet. Se stia cine e pagubasul si imparatul dar nu se stia care din ceilalti era hotul. Pagubasul incepea jelania: "Inaltate imparate (unii adaugau: cu trei kile de jeg in spate) Avusei o iapa chioara/ ma dusei cu ea la moara./ Hotii mi-o furara/Chioara, oarba cum era, /imi faceam treaba cu ea".

Imparatul intreba "Pe cine banuiesti?" Pagubasul incerca sa ghiceasca care din copii e hotul. Copilul aratat trebuia sa arate biletul. Daca era ghicit judecatorul hotara ce pedeapsa ii va aplica armasul. Daca nu ghicea, primea pagubasul pedeapsa, de obicei bete la palma.

Un joc indragit de noi era cel numit "Calimara". Copii intindeau pumnii in fata si unul dintre ei incepea sa numere: "Intr-o calimara/ Este o cerneala/ Ce fel de cerneala este in aceasta calimara?" Copilul la care se oprea numaratoarea spunea o culoare, de obicei una care se afla pe vesmintele sale , dar putea fi si a unei frunze tinute in mana, sau unei flori. Numaratoarea continua:"Ai tu pe tine culoarea..." Daca nu avea iesea din joc. Ultimul ramas devenea cel ce numara.

Cel mai popular joc era "Pietrele". Se alegeau din raspantie (care era pietruita, spre deosebire de restul drumurilor, in care intram pana la glezne in noroi la o ploaie mai serioasa, de toamna, sau cand se topea zapada, acum strazile care ajung in raspantie sunt asfaltate) 5 pietricele cat mai uniforme si cat mai rotunde. Ne asezam pe pamant si incepeam joaca. Incepeam cu prima, adica se tinea o piatra in mana, celelalte se aruncau, era o arta sa le arunci cum trebuie, la prima trebuiau distantate, ca sa nu le misti pe cele ramase cand culegeai pietrele de jos, se arunca sus, cat mai sus piatra din mana ca sa ai timp sa culegi pietrele pe rand si sa prinzi piatra aruncata cand culegeai una din pietre. Urma a doua, se culegeau cate doau pietre odata. La a treia se culegeau trei si una, la a patra se culegeau toate patru. Era unjoc de mare indemanare si viteza. La a cincea faceai o poarta cu degetul mare si aratatorul de la stanga asezate pe pamant, pietrele urmand sa "intre pe poarta" inainte de a prinde piatra aruncata in sus. Apoi puneai toate pietrele pe dosul palmei, intr-un caus format de degete, le aruncai in sus si incercai sa le prinzi in causul palmei. Cate pietre prindeai, atatea puncte capatai. Sepornea alta runda pana se plictiseau copiii sau erau chemati pe la casele lor. Daca cineva gresea la una din fazele descrise anterior (prima, a doua, etc) scapand piatra, nereusind sa culeaga corect pietrele de jos, sau ramanadu-i pietrele jos, fie chiar numai una, venea randul jucatorului urmator iar cel care gresea urma sa repete faza unde a gresit. Se faceau adevarate campionate.

Am spus pana erau chemati copiii. Noi, eu si sora mea "fugeam la copii". Mama noastra nu ne prea dadea voie sa mergem "la copii", prefera sa ne vada jucandu-ne prin curte. Nu stiu cum sunt alti frati sau surori dar eu nu m-am inteles niciodata cu sora mea, desi mai mica cu cinci ani, vesnic ma batea, mai ales daca voiam s-o pup pe obraz, unde avea o alunita. Mamita sustinea mereu ca ea m-a invatat ca surorile se iubesc si se pupa. Cum de am prins numai eu lectia asta, dar nu s-a lipit niciodata de sora mea, ma depaseste.

Noi profitam de faptul ca mamita, care nu era tip "Ciocarlie", care se scoala in zori si se culca odata cu gainile, ci mai degraba tip "Bufnita" si simtea nevoia sa doarma dupa amiaza, dar avea pretentia sa dormimi si noi odata cu ea (peste ani, cea mai fericita zi pt fetele mele era sambata pt ca, fiind zi scurta, nu le mai obliga nimeni, cum se intampla la gradinita, sa doarma dupa amiaza).

Noi asteptam pana adormea mamita,apoi, pt ca usa scartaia, fiind vara si fereastra deschisa,ne strecuram printre zabrele. Pt sora mea era normal, ca era mica ,eu insa eram mult prea slaba pt varsta mea. Nu banuiam pe atunci ca odata operata si indepartata sursa de infectie care m-a chinuit multi ani, voi incepe sa ma ingras si ma voi lupta, fara succes, cu kilogramele.

Dupa ceam implinit 14 ani am continuat saf ac rochii la papusi (am uitat sa spun ca papusii celei urate ii faceam rochii cat de frumoase puteam, deprinsesem putina arta acroitoriei de la mamita,care invatase un pic la scoala de meserii pe care afost nevoita sa o intrerupa pt ca tata mare a refuzat sa mai plateasca taxe si gazda, chiardaca gazda era sora lui, mai invatasem si la atelier intr-a opta) dar mi-era rusine sa spun ca eu, fata mare, deh, ma joc cu papusile, si spuneam ca le fac pt sora mea. Fiind a white lie nu mi-e rusine s-o marturisesc.

Cam astea sunt jocurile de care imi amintesc.

Democratie, haine grele

Mi-amintesc de o sedinta cu parintii. Nu mai stiu ce a produs nemultumirea unuia dintre parinti, care protesta ca "nu e democratic". Nu stiu daca a inteles ce am vrut sa spun cand i-am atras atentia ca e vorba despre "democratia noastra, socialista", dar a incetat protestul.
Totusi, unele rudimente de democratie existau si atunci. Despre unele din ele am vorbit in "Ce verde era valea mea Politicale".
Fetele mele care, spre deosebire de mine (cat a suparat-o pe mama mea ca trebuia mereu "sa ma impinga de la spate" cum zicea ea, pt ca "altii au noroc de copii spirt", mi-e greu sa inteleg, desi recunosc ca imi place sa ma mandresc cu copiii mei, chiar daca eu am avut noroc de copii buni, peste asteptarile mele) erau (si sunt) ambitioase, se bucurau cand erau alese comandante de detasament. Totusi, intr-un an, alegerile s-au facut chiar democratic, si oarecum dramatic. Cea mai mica isi dorea sa fie in comitetul pe unitate, dar exista o conditie imposibil de indeplinit: trebuia ca si invatatoarea sa faca parte din acel comitet, iar invatatoarea ei nu dorea asta pt nimic in lume. Astfel incat, cand au avut loc alegerile de detasament, desi isi declarase sprijinul pt prietena ei cea mai buna, ar fi fost tare dezamagita sa ramana "sa nu mai fie de nimic", cum zicea ea. Norocul ei ca era mai iubita de copii (firea ei buna si saritoare si-a spus cuvantul) si a fost aleasa, democratic, presedinta de departament.
Nu stiu din ce motiv fiica cea mare a spus ca nu vrea sa fie aleasa, dar cand s-au numarat voturile s-a constatat ca e la balotaj cu altcineva, care avea sprijinul dirigintelui. S-a reluat votarea si a castigat ea, suparandu-se pe cei care nu au votat-o de prima data dar care i-au spus, pe buna dreptate, ca ei ar fi vrut de la inceput sa o voteze pe ea, dar i-au respectat dorinta de a nu fi aleasa.
Imi place sa cred ca democratia, cea adevarata, care respecta dreptul celuilalt atunci cand nu dauneaza altuia, copiii mei au invatat-o de la mine.
Sotul meu era mai degraba adeptul unui sistem totalitarist de educatie, in care copilul nu are voie sa cracneasca in fata deciziilor parintilor, dar eu cred ca pana la urma vederile mele democratice au prevalat.
Am spus ca democratia inseamna haine grele pt ca e mult mai usor sa faci pe zbirul, sa incerci sa-ti impui vointa cu orice pret, decat sa accepti ca si punctul de vedere al celuilalt merita sa fie luat in consideratie si chiar sa se tina seama de el. e mult mai usor sa comanzi altora (vezi societatea sclavagista), decat sa-ti impui tie sa-i respecti, sa-i lasi sa aleaga singuri ce e bine pt ei, nu sa le impui binele cu forta, cum au incercat,din fericire in final fara succes, dar helas, cate vieti au fost distruse intre timp, comunistii.
Esenta comunismuluia fost expusa de Lenin intr-o lozinca pe care am invatat-o bine, pt ca era afisata in sala de clasa:
"Daca nu stii, te invatam,
Daca nu poti, te ajutam,
Daca nu vrei, te obligam!"
Stalin a dus mai departe asta: "Daca nu vrei, te deportam".
Filmul "Cainta", care nu i-a placut deloc uneia dintre colege, despre care cred ca a colaborat cu securitatea, dupa maiestria cu care a demontat o greva in intreprindere dupa 90, e ilustrativ in acest caz.
Am incercat sa aplic principiile democratice si la servici, dar a fost f greu, adesea am fost inteleasa gresit, ca fiind prea ingaduitoare , ba chiar sefii mi-au reprosat ca sunt prea familiara cu subalternele. N-am confundat insa democratia cu egalitarismul, asa cum a facut o colega de-a mea, subalterna.
Era in iarna lui 85, o iarna grea si geroasa. Specificul intreprinderii, de foraje de apa, facea ca in perioada de iarna sa scada f mult productia. Cum Ceausescu cerea economii la sange s-a luat o masura fara precedent: trimiterea in concedii fara plata. Majoritatea si-au luat concedii de odihna restante, eu imi epuizasem concediul pt ca am avut copiii bolnavi sau poate din alt motiv, oricum bine intemeiat. Unul dintre sefi a decis ca e mai bine sa vin la servici, in eventualitatea ca se fac totusi foraje, eu putand sa fac analizele si fara laborante. E de la sine inteles ca laborantele nu puteau veni la servici daca eu nu veneam, deci ele au fost trimise in concediu fara plata. Una dintre laborante s-a dus totusi la seful direct si i-a cerut imperios sa ma trimita si pe mine in concediu fara plata, "ca sa fim egale". Inutil sa spun ca nu puteam fi egale din nici un punct de vedere, nici ca utilitate, nici ca pregatire, nici ca vechime in intreprindere, nici ca varsta, totusi cerererea ei a fost luata in considerare (sa mai zic ca, in ciuda incompetentei, respectivul ajunsese sef pt ca era secretar de partid intr-o perioada in care cam toata lumea se ferea sa aiba functii in partid, probabil stiau tovarasii ce stiau...) iar ca rezultat caloriferele au inghetat si nu s-au putut repara decat la o luna dupa ce a incetat minunea cu concediul fara plata, intre timp aglomerandu-se probele, de am si azi cosmare ca am zeci de analize care asteapta sa fie facute. Dar toantei egalitare nu i-a pasat, ea oricum "lucra" in alt laborator, adica lucra mai mult la impletit pulovare si fuste, ca fusesera angajate o multime de piloase tocmai pt ca nu era prea mult de lucru si era un ban castigat extrem de usor.
Marturisesc ca atunci cand au inceput disponibilizarile am simtit ca incepe sa fie dreptate pe lume, dar si atunci m-am inselat, pt ca a fost data afara cea mai capabila dintre ele, o fata careia ii placea ceeace faceam in laborator, era studenta la chimie, s-a si angajat repede in alta parte, au fost pastrate nulitatile. Intreprinderea a dat, cred, faliment dupa ce m-am pensionat, si nu m-am mirat deloc. Firmele capusa, incompetenta si concurenta neloiala si-au spus cuvantul.